auf der anderen seite

" – ce melodie e asta?
-este kazim kayuncu... nu-l ştii?
- nu.
-muzica lui este foarte îndrăgită aici, pe coasta mării negre.
- nu am auzit niciodată de el.
- este din artvin. a murit de cancer acum doi ani. era tânăr. ca tine... şi numai din vina cernobâlului. abia acum lucrurile devin limpezi. 120 face totul, frate.
- iau şi asta
- 130 cu totul"

este una din primele secvenţe ale minunatului ‘auf der anderen seite’, un dialog banal între un vânzător şi nejat, plecat în căutarea lui ayten.

împins cu brutalitate de amicul verbiaj să văd ultimul film al lui fatih akin, mi-am scos aşteptările mătăhăloase, greoaie, de sub cheie (îmi plăcuse nespus şi ’gegen die wand’ ) şi am stins becul cel chior.

încă de la primele cadre mi-am pierdut suflul în faţa câştigător ului la cannes, (cel mai bun scenariu, în 2007).

o prostituată, yeter - mama care se sacrifică pentru a putea plăti studiile fiicei rămase la istanbul, un bătrân cu inimă mare şi minte puţină, fiul acestuia nejat - un om care poate salva lumea printr-un gest (nu va reuşi), ayten – fata care involuntar schimbă destinele tuturor, lotte - fiica pentru care nimeni nu trebuie să se sacrifice şi mama lui lotte, cea care se descoperă abia după ce a pierdut totul.

am simţit forţă, multă forţă, încordare, pasiune, nervozitate şi iubire.

senzaţii intense, contradictorii şi un dor amar, inefabil, faţă de ceva nedefinit şi-au înfipt colţii în gâtul meu.
de câteva ori am avut sentimentul că mă aflu în faţa unei pelicule de inarritu sau de lars von trier.
minute bune după final am rămas cu privirea în gol, pe ecranul alb (la fel şi nevastă-mea, deci nu sunt nebun...), captiv încă în filmul rotund, grav, tăioas ca lama unui brici, al turcului născut în germania. blocat între firele poveştilor de dragoste şi ură întrepătrunse de pâlpâiri de viaţă; pătrunse de pete difuze de moarte.

’nu am vrut sa se simtă dirijarea actorului. munca mea este să povestesc întâmplări’, a explicat fatih akin după terminarea filmărilor.

trecând peste frumuseţea filmului, altceva vreau să remarc la akin:
1. l-a scos la lumină din valurile mării negre pe acest emoţionant şi neştiut kazım koyuncu. nu mă interesează dacă e sau nu manelist (intuiesc că nu ar fi), muzica lui îmi sfârtecă sufletul.
2. m-a incitat să caut o carte care apare în film, ’fiica fierarului’ de selim ozdogan...
...‘există o carte care simbolizează confictul dintre nejat şi tatăl său. dar ce carte trebuia aleasă? acest lucru a fost o decizie foarte dificilă pentru mine. nu am vrut nici 'siddhartha', nici 'the hobbit', nici orice altceva ce ar fi fost prea simbolic. aşa că mi-am spus că trebuie să fac publicitate unui prieten de-al meu care a scris o carte formidabilă. am ales deci ‘die tochter des schmieds’ (fiica fierarului) de selim ozdogan. fiind vorba de film, lectura este un element-cheie’ , spunea regizorul.

*****

p.s.
astfel stând lucrurile, următorul film pe listă de aşteptare nu poate fi decât... 'trei maimuţe' al turcului nuri bilge ceylan. alt câştigător de cannes în acest an (premiul pentru regie)

orele

aplecat asupra ’orelor’ lui michael cunningham în strălucirea blândă ca de lămâie a felinarului, mi s-a întâmplat un lucru neobişnuit. am terminat romanul, l-am închis şi, fără să pierd vreo clipă, l-am reluat de la capăt ca şi cum aş fi trecut la al doilea volum al său.

parcul adumbrit cu tăceri diafane, în care trei pescăruşi nervoşi, gălăgioşi (geloşi?) dansau caraghios, îmi consuma plăcut ultimele ore ale concediului. mă simţeam strivit de acest roman uluitor, tragic-grandios, impecabil şi inteligent construit, de această scriere splendidă, emoţionantă, despre lumile virginiei woolf.
trei epoci diferite pe trei paliere distincte, suprapuse, trei povesti îngemănate, adiacente, complementare, poveşti care curg una-ntralta şi irizează apoi în scânteieri şirete, explozive, întunecate.

nu îmi pot explica fascinaţia pentru ‘orele’ (titlul iniţial al romanului ‘doamna dalloway’ de virginia woolf) şi nici de ce am mângâiat cuvintele în loc să le citesc. odată cu romanul lui cunningham am trăit senzaţia (impetuoasă, neruşinată) că un scriitor poate picta cuvinte şi sunete, ba chiar inventa gusturi şi mirosuri nemaiîntâlnite.

dintr-o dată, nu mi-am mai luat gândul de la ecranizarea lui stephen daldry (autorul emoţionantului ’billy elliot’).
şi astfel, la primele ore ale dimineţii, înainte ca virginia woolf să se retragă în cameră, unde va aşterne pe hârtie prima frază a noului roman: “doamna dalloway a spus că va cumpăra ea însăşi florile”...

(“înaltă, speriată, minunată în rochia ei de casă, cu cafeaua aburindu-i în mână. este virginia stephen, palidă, uimitoare ca un rembrandt sau un velazquez, apărând acum douăzeci de ani în apartamentul fratelui ei de la cambridge, într-o rochie albă, şi este virginia woolf, stând în faţa lui acum. numai în acest an a îmbătrânit dramatic, de parcă un strat de aer s-ar fi scurs din pielea ei. s-a ascuţit şi s-a veştejit, a început să arate de parcă e sculptată într-o marmură poroasă, alb cenuşie. arată încă regal, cu forme încă elegante, se află încă sub imperiul acelei străluciri lunare, dar brusc nu mai este frumoasă.“)

...mi-am înregistrat ’the hours’. l-am pus la rece pentru o seară specială alături de nicole kidman, julianne moore, meryl streep, ed harris, jaff daniels, toni collete şi de muzica tulburătoare a magicianului philip glass (dreapta sus)


*****
ps.

am supravieţuit scrierii lui cunningham , ba chiar cursei infernale cu lynet-ul, în farup.

lynet - fårup sommerland


o să rezist şi revederii acestui fermecător film. probabil :)

dance me to the end of danish night

nori de vanilie, nori de caramel, nori bucălaţi, alunecoşi, nervoşi, nori vâscoşi, obezi, jucăuşi, nori pufoşi, nori îmbrăţişaţi, încruntaţi, nori burtoşi, nori cu bretele, nori costelivi, crăcănaţi, nori drăgăstoşi, pupăcioşi, încătuşaţi, nori plumburii...

noapte în logstor

... nori grei, nori de piatră, nori uşuratici, frivoli, desfrânaţi, nori cu mustăţi albastre, nori reci, apăsaţi de vânt, nori plângăcioşi,

nori leneşi, căzuţi pe gânduri

nori peticiţi cu crâmpeie limpezi de safir, nori somnoroşi, înfoiaţi, străpunşi cu suliţe calde de lumină lăptoasă, impertinentă, nori care se pierd încet în marea nesfârşită, infidelă, mirosind a pescăruşi şi meduze străvezii.

căsuţe roşii, în stil danez

logstor, mic orăşel danez la marea nordului în miez de iulie.
în faţa acestui neverland cu peisaje copleşitoare, tăietoare de respiraţie, frumuseţea ar merita regândită şi redefinită. încerc să reţin clipa, s-o înşel, s-o dezbrac în pielea goală, s-o storc de zeamă ca pe-o lămâie...

o după amiază cuantică

ultima zi în logstor,
ultimul umblet pe ’strand’-ul suflat cu vânt şi cu argint, pe fiordurile încordate în dune crocante de scoici strălucitoare, sfărâmate de paşi,

plaja de 25 de stele. apuse

ultima trecere peste podurile înguste de lemn, printre mirosurile dulci şi fierbinţi,
ultima promenadă pe străduţele mărginite de cafenele discrete, scăldate în lumina murdară a ploii englezeşti,

la umbra unei cafele negre

a ploii zvâcnite, pulsatile, joviale, cu personalitate, ploaie tăcută şi punctuală.

pe malul lacului, în copenhaga

însoţit de un pahar de vin bătrân, negricios (roz-sângeriu, în blondul orbitor al soarelui zdrenţăros), intens şi delicat, alunec domol spre noaptea daneză, pe lîngă pomii pitici, împovăraţi de fruct copt şi verde crud, în contratimp cu melancoliile unui acordeon vioi.

fetiţa fără de chibrituri

o fetiţă albă cu dinţi albi şi cosiţe albe, de platină, cu o îngheţată într-o mână şi cu un tată în cealaltă, mă salută subţire - ‘hai, hai’ şi-mi zâmbeşte inocent. nu e ’fetiţa cu chibriturile’, nu e nici ’micuţa sirenă’ şi tocmai de aceea nu am de unde s-o cunosc. îi răspund galant şi amuzat cu acelaşi simpatic ‘hai, hai’...

o sâmbătă în parcul tivoli

pe scurt, a fost o vacanţă interesantă.
o vacanţă proaspătă ca o pâine abia scoasă din cuptor,
o vacanţă rumenă şi răcoroasă, aromată, liniştită, într-o căsuţă roşie, de cărămidă (a cumnatei mele), la doar 64 de paşi de valurile eşuate ale mării tremurăcioase şi friguroase.

covor verde cu fir de aur şi purpură

un regal care a început în celebrul parc ‘tivoli’, un parc de o frumuseţe complicată, în care până şi razele plăpânde ale soarelui erau cotropite de flori de aur şi purpură,

aceeaşi sâmbătă, acelaşi parc

a continuat în magazinele cochete din aalborg căzute în patima reducerilor masive, nărăvaşe,

un colţ de aalborg, după ploaie

s-a prelungit în parcul de distracţii ’farup’, unul dintre puţinele de 5 stele de pe străvechiul continent, locul în care am făcut cunoştinţă cu cinematograful 4d, cu neînfricarea şi cu înspăimântătorul ‘lynet’, bolidul diabolic care prinde suta de kilometri în mai puţin de două secunde pe vertical, pe rână sau circular.

zbor deasupra unui cuib de cuci, în farup

pentru aproximativ două minute am intrat în pielea unui umil superman cu abilităţi de luke skywalker. am zburat cu viteza luminii, am uitat cum mă cheamă, am primit şuturi în stomac şi injecţii cu adrenalină în inimă, mi-au stâlcit moaca, am fost catapultat spre stele şi mi s-a dat drumul în cap de pe bloc (sabia laser am rătăcit-o sau am înghiţit-o, nu-mi mai amintesc, în momentul în care mi s-au legat centurile de siguranţă.)

albiciosul şi cei 70 de pitici

şi s-a sfârşit tandru, pe malurile orăşelului plutitor, într-o lumină cafenie, tărzie, albicios-albăstruie, într-o noapte rece de vară daneză cu gust de vanilie şi caramel.

logstor, sfârşit de poveste

*****

povestea lui brian

cu 20 de ani în urmă, brian (şi-a luat numele după cel mai mic dintre fraţii laudrup), viitorul meu cumnat, s-a suit pentru a cincea oară într-un autocar al ont-ului cu destinaţia republica democrată germană. visa să ajungă într-o zi în canada.

omul avea ascunşi în chiloţi 600 de dolari. o oprire în berlin, în dreptul unei porţiuni lipsite de zid, pentru o alimentare cu benzină, a însemnat clipa de glorie a gălăţeanului. turiştii au coborât la un suc şi o ţigară, în timp ce brian s-a furişat cu mult curaj pînă la marginea drumului, cu riscul de a fi doborât de un glonţ al soldatului amplasat lîngă chioşcul cu răcoritoare. a străbătut inconştient lanul de porumb, pe burtă, cu mişcări lente şi s-a îndepărtat de cortina roşie. s-a ridicat în picioare şi a luat-o la pas înspre nord.

a debarcat ulterior pe coastele norvegiei, dar a fost trimis pachet înapoi. în germania federală. cu foame corozivă-n gât şi maţe chiorăinde, fugitivul nu cheltuise încă nici unul dintre dolarii necesari evadării pe tărâmurile făgăduinţei. a încercat aceeaşi schemă cu suedia. a fost reîntors încă o dată din drum. banii începeau, de acum, să se împuţineze. a mai încercat o dată şi încă o dată. infiltrat într-un grup de turişti danezi, feribotul l-a lăsat în copenhaga de unde a luat trenul. a coborât la capăt epuizat, flămând şi transpirat. cu ultimii bani rămaşi, 1 dolar şi 25 de cenţi, şi-a permis primul lux în lumea liberă. un tuborg verde şi rece cu broboane de apă atârnânde...

albastru de danemarca

cumnatul cu pricina este astăzi un om calculat. şi un... 'estet' al berii. cel mai mult îi place carlsberg – elephant. aceasta este, dealtfel, şi cea mai scumpă bere daneză – 10 coroane doza, celelalte având preţuri cuprinse între 2 şi 6 coroane. o apă plată sau un cola la jumătate costă vreo 12 coroane.
brian apreciază atât de mult această marcă - creată iniţial pentru însetaţii din africa - încât şi-a făcut un obicei din a lichida un singur ‘elephant’ pe an (am băut şi eu una şi confirm, este excelentă!). numai una singură şi numai în ziua lui de naştere :)

întâmplarea

amurgită, seara pântecoasă înghite năduşeala ca pe un cico călduţ. până să bat din geană, chitarele mi-au fulgerat auzul. un tunet uruitor porneşte din motorcycle emptiness şi mi se-nfige în ficat. femei cârlionţate ţopăie împrejurul meu clătinându-şi minunile străvezii. bărbaţi pofticioşi căscă ochii şi se umflă în pene. james dean bradfield scuipă versurile ca pe seminţele de bostan, iar eu îmi savurez berea printre solo-uri reci, galeze, de manic street preachers. e bine...

hahalere descompuse îmi fac marcaj strâns subţioară la nară, precum o blândă soţioară. din patul conjugal până la prima cafea colectivă a dimineţii, drumul spre serviciu e pavat cu intersecţii bune şi blocaje nebune. de sâmbătă până vineri în ceasul al doisprezecelea. lanţurile, crucifixele şi ghilurile lui tocilescu îmi bălăngăne somnul care-mi vâjâie ca un glonţ pe la ureche. dacă nu ştiu ce-i aia monty python, sunt un nimeni, zice maestrul. ştiam că sunt un nimeni. perle şi recomandări în coji de noapte. le ronţăi ca pe nuci şi-mi învelesc burta dospită şi frumoasă din pădurea adormită.

undeva, departe, spre arşiţa sâmbetei, se aude râzând cu poftă un măgar. de accea preschimb patru fise în cârnaţi vânătoreşti, muştar şi pişoarcă. şi beu şi râgâi. câţiva paşi mai încolo constat că răgetele erau de la 'the mood', o trupă de adolescenţi băşinoşi fugiţi de acasă, rătăcită pe la bestfest
- hei, băiete, vezi că te căuta maică-ta pe la portiţă!

după zece pahare scunde şi blonde de bericioaică îţi mai rămâne o brumă de decenţă sau demnitate. după alte cinci te duci şi asculţi cover-uri celebre a la nouvelle vague. şi focuri de artificii şi drumul spre casă şi taxiul gonind şi 'love will tear us apart' şi oase obosite târâte-n duminica flască, verde, ierboasă, de wimbledon. doi la zero pentru nadal la seturi. la palatul ştirbey sosesc invitaţii. e nunta anului. oamenii lui m night shyamalan se aruncă în gol de pe blocuri. alţii se împuşcă sau îşi taie venele. prin urmare, aceştia ratează la mustaţă momentul în care federer egalează la londra şi duce finala în decisiv.

îmi plac ‘întâmplările’ terifiante imaginate de indian, atmosfera irespirabilă, nepământeană, pe care shyamalan o crează inteligent. îmi place să-mi ascult bătăile năprasnice ale inimii. prins de poveste, mă las purtat de urletul vântului şi mă cufund în muzica apăsătoare.
‘cred că evenimentul s-a terminat înainte să ieşim afară... a fost un act al naturii şi nu-l vom putea înţelege niciodată în totalitate’ (the happening)
şi apoi se luminează de luni, în săptămâna putredă a concediului. încep dilemele hamletiene.

cel mai sărac scriitor român şi cartea lui minunată

s-a întâmplat pe la finele lui iunie, după euro. de radu aldulescu ăsta şi de ‘amantul colivăresei’ vreau să spun. romanul n-ar fi rău altminetri, dacă nu ar fi de-a dreptul genial.

aldulescu, zic fără să clipească tovarăşii lui de la uniunea scriitorilor, este de departe cel mai sărac scriitor din românia. chiar dacă alţii încearcă să nuanţeze: ba că ar fi 'cel mai puternic autor debutant după 1989', cum spune dan c mihăilescu, bă că este ‘le plus grand prosateur roumain’, cum a scris despre el edgar reichmann în ’le monde du livre’.


mie, unul, ’amantul colivăresei’, primul roman al aldulescului (din cele 7) care îmi cade-n mână, mi se pare revoltător de bun. rar mi-a fost dat să citesc ceva atât de frumos. riscând să devin patetic, dacă nu am izbutit încă, plusez şi afirm că mă consider norocos pentru că am dat de o asemenea carte.

are aldulescul ăsta un fel al lui de a-ţi spune povesti şi mai are o serie de personaje delicios de păcătoase că ţi se zbârleşte carnea pe tine şi te doare mintea doar urmărindu-le cu coada ochiului marea hoinăreală, mărirea, decădearea şi zbuciumul pervers-diabolic fără sens şi fără sfârşit.
mite şi bajnorică, eroii inadaptaţi ai lui aldulescu, fac parte dintr-o categorie aparte de personaje. odată ce ai dat peste cele două jigodii fascinante, acestea te vor însoţi şi bântui de-a lungul romanului şi chiar dincolo de el, de-a latul întregii vieţii, ca o amintire dragă, de demult, ori ca un coşmar năprasnic de care nu mai poţi, dar nici nu mai vrei să scapi.

ajunge, moşule, cu laudele că m-ai ameţit, dau în chelălăială.
cică să moară familia lui ioan groşan, scriitorul, dacă situaţia lui radu aldulescu – după opinia lui, cel mai valoros prozator apărut după 1990 la noi, un veritabil, prin forţă epică şi tematică abordată, jack london autohton – nu e revoltătoare. e sărac lipit omul, iar soţia şi copilul locuiesc la mioveni, în casa unor rude, neavând bani să închirieze o cămăruţă în bucureşti pentru a sta împreună.

o confirmă chiar aldulescu: ‘mi s-au mai editat trei romane. pentru fiecare am primit câte 20 de milioane de lei vechi.
mai am două colaborări în publicaţii culturale, ambele de câte un milion de lei pe lună, cam ăsta e venitul meu. din asta trebuie să trăiesc eu, soţia mea şi copilul timp de un an. unde dorm? păi noaptea trecută am găsit undeva, la noapte mai văd eu’

numaidecât îmi amintesc de boschetarii ăia nenorociţi, de mite şi bajnorică. ăia erau boieri mari, nu alta, pe lângă amărâtul care le-a dat viaţă... noaptea dormeau într-un vagon cu sfeclă, iar ziua mâncau o pereche de fripturi şi încă una , ba io mai vreau şi trei sticle de vin riesling amestecat cu pinot noir şi cu opt sticle de pepsi, dar parcă tot ar mai intra ceva porţii de rinichi ornaţi cu garnituri de cartofi pai, orez, steluţe de morcovi şi castraveţi muraţi şi varză roşie şi pe urmă au vrut mici, câte zece, şi pe urmă câte cinci, fiindcă se cam îngreunaseră şi au cerut nota, să vedem cum ne încadrăm, şi se încadrau cum nu se poate mai bine, dar văd că are şi wisky ăştia, johnny walker, care ei n-au mai băut wisky de când au plecat militari şi au băut câte două sute de grame de johnny, ciugulind neîncetat din coşul cu chifle de pe masă şi tot mai le era foame câinilor ăstora nesătui, da’ acuma erau prea grei ca să poată fugi de sub nasu’ ăstuia, şi eu vă las să vă apucaţi de cartea asta, că nici măcar nu vă imaginaţi ce minunăţie de roman a putut născoci sărăntocul ăsta de radu aldulescu, trăiască familia lui...