se scurge 2011-le din mine

ca sangele din porc

make love, not counter strike (1) / samantha + tim

(video)

2011 by cinesseur / 'pe alocuri firoscosi'

filmele - 'si nu că ar avea vreo relevanță, fiindcă n-are: primul cadru durează cam două minute. pare și mai lung. iar aici e tot farmecul',
gandurile - 'drăgăliţă doamne, abia acum mi-am dat seama, revâzându-l cu ochii minţii (my beautiful mind, you can say that!): filmul sofiei coppola stă de la prima la ultima secvenţă, mai ales ultima secvenţă, sub semnul versurilor lui t.s. eliot: where does one go from a world of insanity? somewhere on the other side of despair',
patimile - 'don't put it in your pocket, sir. don't put it in your pocket. it's your lucky quarter',
conversatiile imaginare - 'dragă al., mereu am crezut că ar trebui să-ţi deschizi un blog cu răspundere limitată, un blog invernal, ca să preiau terminologia ta livrescă, în care să deversezi axiomaticele-ţi opinii de hârciog cinefil'
&
(m)obsesiile - malick, monica, mann, marilyn + monday monologurile + ma(d)lenele + moby + manchester united + multe (altele) - unui prieten vir(tu)al de-a lungul unui an cinesseur*ic aproape visceral.

asadar, stimabile,
cum a(r fi) spus deja maestrul (als), tot acolo, la tine, o 'scurta călătorie în inima luminii' like a movie "fara dialoguri si trama - numai dezmat vizual pe muzici alese. care, apropo, marcheaza o apropiere" intre muza lui tornatore si muz(ic)a lui wong kar wai "(on the other hand, sa stii ca, incercand sa ma obiectivez, nu cred ca cineva din afara pricepe aiurelile pe care (ti) le scriu. adica sunt legaturi pe care le facem sau scheme de-ale noastre, greu de ucis de catre altii. pentru publicul tau, riscam sa parem pe alocuri firoscosi. ceea ce oricum suntem ;)"

2011 by cinesseur
(video)

* (probably) cu siguranta cel mai bun blog de filme din urbea noastra.

reminiscențe pantacruelice (1)

in loc de colindele lui hrusca

(video)

i have a dream (team) / a long time ago in a carpathian garden far, far away....

:-)

'fața zâmbitoare' e folosită mai ales de idioți la finalul mesajelor

larry david ('curb your enthusiasm') :-)

(si tot) m.c. / (un fel de) autoportret

asta dupa ce m-a prins ora doua si jumatate noaptea citind dintr-o carte, lucru care nu mi s-a mai intamplat de multe luni de zile

'un scriitor de mana intai dintr-o tara de mana a saptea nu poate aspira la o notorietate mai mare decat a unui scriitor de mana a saptea dintr-o tara de mana intai'

zen, mircea cartarescu

dogville / by cartarescu

'30 ian (2004)
am vazut un film - dogville de galonatul von trier - care nu e decat o gluma nereusita.
in final, frumoasa nicole kidman ar mai fi trebuit sa impuste cativa tipi (la carnagiul asta gen titus andronicus oricum n-ar mai conta), intre care pe producator, scenarist, decorator, pentru ca-n final - pentru ca unoeri trebuie sa faci treaba singur - cu propriile manusite muncite sa-l execute pe regizor. asa ar fi triumfat, abia, dreptatea'

zen (jurnal / 2004-2010), mircea cartarescu



ps
sau cand un (destul de) mare scriitor nu intelege mai nimic din opera unui (foarte) mai mare cineast

mortăciunea anului / by pantacruel

(video)

Sylvain Chomet / Tour Eiffel

(video)

tocmai l-am ratat / vorbitor (by radu muntean & alexandru baciu)

la hbo, nimerind exact peste genericul de final.
il mai pot vedea insa pe 16-12-2011 (04:55), 18-12-2011 (22:35) sau 27-12-2011 (14:00)

trailer

o (minunata) poveste de craciun

scrisa de jurnalistul viorel ilisoi cu haz nebun si vascozitate redusa, o poveste de viata despre vremurile & drumurile noastre triste, in care multi se vor regasi pe alocuri; alocul meu e pe la finalul relatarii, mai ales ca intre mine si bragadiru sunt doar doua strazi distanta.

‘Am dormit prin gări când am ieşit din casa de copii. Şi înainte, şi după armată. Veşnic flămând, rupt în cur, nespălat. Eram tânăr, în mine ardea focul. Afară era comunism.

Pe urmă am stat la mama prietenului Ticuţă Bojescu. La marginea Botoşaniului, într-o casă de lut cu vie şi cu o grădină plină cu zmeuri. Mamaia, cum îi ziceam, era epileptică şi treaba mea era să-i pun o lingură de lemn între dinţi când făcea crize şi să chem Salvarea. Dimineaţa, în drum spre şcoala unde lucram, îi duceam căruciorul cu zmeură la piaţă. Când fiică-sa cea mică a divorţat şi s-a întors acasă, m-am reîntors în gară după un an de huzur.

Din gară, am ajuns în cartierul Bucovina. Eram prieten de la cenaclu cu poeta Despina Alexandru. Ea îşi părăsise bărbatul, pe Costel, plecând după altul, nimeni nu ştie unde. Cum locul ei în casă rămăsese liber, m-am mutat cu Costel. Munceam cu el la siloz. Încărcam vagoane cu grâu pentru export într-o perioadă când pâinea era strict raţionalizată şi eu mâncam borşul cu biscuiţi fiindcă nu aveam buletin de oraş, deci nici cartelă de pâine. Prindeam guguştiuci la siloz, cu o plasă, câte un sac odată, făceam bişniţă cu guguştiuci. Căpătam la schimb rachiu de bomboane, făcut în casă, cafea, ţigări, ouă, brânză, îmbrăcăminte. Ne uitam la filme, pe casete video, până leşinam. Jucam scrabble cu prietenii de la cenaclu, ne îmbătam, scriam poezii. Totul a fost frumos până s-a întors Despina acasă, cu coada între picioare. Costel a iertat-o şi primit-o înapoi. A spălat-o un pic şi era ca nouă. Am locuit toţi trei până au reînceput bătăile între ei. Cu scaune, cu făcăleţul, cu piciorul de la masă. Încercam să nu intervin, îmi vedeam liniştit de ale mele: ei îşi scoteau ochii, eu făceam mâncare şi scriam poezii. Când se linişteau, le puneam masa şi le citeam ce-am scris. Când la una dintre bătăi am luat şi eu un taburet în cap, i-am părăsit.

Am umblat o vreme din casă în casă, pe la prieteni, nu mai mult de câteva zile într-un loc, că prinsesem frică de ciomăgelile conjugale.

În primăvara lui ’90 m-am mutat la Vasile Curcuţă, alt prieten de la cenaclu. El şi nevastă-sa lucrau la Melana, dar mai făceau şi comerţ cu rulmenţi şi bomfaiere în Polonia. Beneficiam fără nicio reţinere de neaşteptata lor prosperitate. Aveau doi copii, era cam înghesuială.

De la ei am plecat la o vecină, Lola Molie. Doamna Lola era muncitoare model, ţesătoare la Integrata de In şi Cânepă, şi mamă bună pentru un drac de băiat, dar n-avea noroc în dragoste. Se convingea de acest trist adevăr o dată pe lună. Când m-am mutat eu la ea, într-o cameră nemobilată, stătea cu un măcelar care o bătea dimineaţa şi seara ca pe şniţel.

M-am mutat la Pascal, contrabasist la Filarmonică. Era alcoolic. Îi plăteam o chirie simbolică şi, în completare, trebuia să-l păzesc să nu se îmbete vinerea, înainte de concert. O singură dată l-am scăpat. A băut în culise şi a apărut pe scenă mangă: râdea tot timpul, tâmp, iar pe la jumătatea concertului s-a pişat în contrabas. Din sală se vedea doar cum întorsese contrabasul cu efurile spre el şi-l ţinea în braţe ca pe o iubită grăsană. După spectacol am descoperit că avuseseră o relaţie urofilă.

După un an de concerte simfonice şi jurnalism psihedelic, în vara lui 1991 m-am mutat în Iaşi, la socri, unde erau şi nevastă-mea şi fetiţa. În sfârşit, familia se reunise după aproape trei ani de căsătorie mai mult prin corespondenţă. Am descoperit însă că nu e bine să locuieşti cu socrii. Au fost şapte ani de lecturi intense, reportaje din toată ţara, interviuri cu scriitori în revista "Timpul”, trepidantă viaţă literară pe Bahlui, pescuit la Prut şi agricultură. Dar şi ani de strâns din dinţi şi de plâns pe după uşă.

Într-o dimineaţă am plecat de acasă, doar cu ce aveam pe mine, şi nu m-am mai întors niciodată. Era la zi mare, 25 Octombrie, Ziua Armatei. În 1997. Trei luni am stat la prietenul meu Dan Lungu, în Iaşi. Eu eram cu bucătăria, mai ales fasolea cu cârnaţi îmi ieşea, citeam, scriam, mă uitam la filme.

La 30 de ani m-am mutat în Bucureşti şi am început viaţa de ziarist la un cotidian.

Câteva luni am stat la soră-mea mai mare, un fel de mamă de-a doua. Dar voiam să fiu de capul meu. Aşa că m-am mutat în gazdă la o bătrână. Dimineaţă mi-am dus valiza acolo, la amiază am revenit şi am băut un pahar de apă, seara mi-am luat valiza şi am plecat plătind, corect, pentru o zi. Îmi trecuse mahmureala şi observasem ce mizerie era la bătrâna aia în casă, nu se putea locui acolo.

Am ajuns la o vecină de-le soră-mii, pe la Piaţa Gorjului. Era în divorţ şi, cât nu fuseră împărţite bunurile, apartamentul era liber. Din nefericire, Justiţia a avut unul dintre rarele accese de celeritate şi a judecat divorţul vecinei până să apuc eu să mă acomodez. Tinerii divorţaţi au vândut apartamentul şi au împărţit banii, afacere din care eu am rămas pe drumuri.

Am închiriat o garsonieră în Dristor, într-un bloc plin de locatari clandestini. Poliţia făcea mereu razii şi rar scăpam fără amendă pentru lipsa vizei de flotant.Garsoniera avea o bucătărie în care nu mai încăpeam şi eu pe lângă aragaz. Găteam stând în cameră. Când te aşezai pe veceu, trebuia să întinzi picioarele în cameră. Camera avea o masă cu trei picioare şi un pat mic, de o persoană, respectiv o persoană ce ar fi încăput într-un crac al pantalonilor mei. De aceea dormeam pe jos, pe o saltea de burete. Vorba vine că dormeam, că nu puteam închide ochii din cauza gândacilor care veneau de peste tot. Fojgăiala lor neobosită îmi dădea insomnii şi mâncărimi obositoare.

După aproape un an de singurătate şi mizerie mi-am adus nevasta şi fetiţa în Bucureşti, aşa că a trebuit să mă mut într-o locuinţă cât de cât decentă. Cu salariul de la "Naţional” nu-mi permiteam să închiriez un apartament, nici măcar o garsonieră mai de Doamne-ajută. S-a oferit colega mea Dana Achim să mă primească într-o garsonieră de-a ei de pe strada Virtuţii. Ea mai avea o casă în Piaţa Romană, primită de la Primărie, cum primiseră mulţi colegi de-ai mei, descurcăreţi. Chiria era ca-ntre colegi şi prieteni, cam cât un pachet de ţigări. La banii ăştia, aveam mereu sub geam fete cu fuste scurte şi ruj până la urechi, o privelişte rară.

După două luni, Dana s-a îndrăgostit de un american şi a plecat cu el în America sau în Asia, n-am mai văzut-o niciodată de atunci. A vândut garsoniera. Din nou eram cu valiza în mână, cu copilul în braţe şi cu nevasta alături, cu cealaltă valiză.

Am ajuns pe Mohorului, la nea Mircea, vecin de-al soră-mii. Şapte ani am stat acolo, într-o garsonieră ce părea tot mai mică de la un an la altul. Încă nu îmi permiteam să închieriez un apartament. Chiria la două camere era de cel puţin 150 de dolari, adică mai mult decât luam eu de la "Naţional”. Când băieţii lui nea Mircea s-au făcut mari şi au luat-o cu drogurile, proprietarul a vândut garsoniera în care stăteam eu ca să-şi facă o casă la ţară, departe de tentaţia fericirii injectabile.

Am sărit două străzi şi, în sfârşit, m-am mutat într-un apartament. La coana Miţa, pe bulevardul Iuliu Maniu. Plecasem de la "Naţional” la "Jurnalul Naţional”, apoi la "Cotidianul”, şi de-acum îmi permiteam să plătesc chiria pentru două camere, chiar îmi mai rămâneau bani, am început să mănânc şi altceva în afară de cartofi. Fata crescuse, era la liceu, avea nevoie de un spaţiu al ei tot atât de mult cât aveam şi eu nevoie de un spaţiu al meu. Dar doamna Miţa, proprietara, mi-a dublat chiria după câteva luni. Era o strategie murdară a proprietarilor: te momeau cu o chirie mică şi ţi-o măreau când ţi-era lumea mai dragă. Am plătit, ce era să fac?, şi am reintrodus cartofii în alimentaţia zilnică.

Era bine la Miţa, chiar aşa, cu chiria pân’ la cer. Însă din nou dragostea m-a lăsat pe drumuri. Dragostea altora. Fata Miţei se mărita şi voia să se mute în apartament. Ştiam că era păstrat pentru ea, dar speram să nu-i vină atât de repede cheful de măritiş.

Am ajuns pe Apusului, la marginea vestică a oraşului, cu o chirie cât trei sferturi din salariu. Era la apogeul demenţei imobiliare care transformase sordidele periferii ale Bucureştiului în cartiere de lux. Doar la preţ, nu şi la înfăţişare. Exista credinţa generală că nu doar Banca Naţională, dar şi chiriaşii tipăreau bani şi puteau plăti oricât pentru a dormi între patru pereţi de beton făcuţi de Ceauşescu. Am început să fac nişte filmuleţe numite generic "Momente şi spiţe” şi să le public pe saitul "Cotidianului”, pe lângă reportaje. Asta mi-a adus un spor la salariu, nu mă mai puteam plânge de nimic.

Dar iată că a venit criza, salariile au scăzut şi, odată cu ele, şi febra imobiliară. Însă doamna Gabi, proprietara, nu voia să înţeleagă asta. Rămăsese gravidă în timpul boomului economic şi acum, în criză, voia să îi asigure copilului nenăscut un viitor stabil din chiria căpătată de la mine. Tot dragostea (a ei) m-a obligat şi de data asta să mă mut.

Am aterizat în apropiere de Gara de Nord, pe Costache Bălăcescu, într-un bloc micuţ sau o vilă mai mare, cum vrei s-o iei. Căsoaie interbelică, măcinată de igrasii discrete, dar încă solidă. Cu o curticică betonată în spate, unde am ars multă faună pe grătar cu George Lăcătuş şi cu toată gaşca de la "Cotidianul”, cu amici din ţară veniţi în vizită. Am venit cu tot calabalâcul. În urmă cu paişpe ani, sosisem în Bucureşti cu o gentuţă pe umăr, iar acum aveam cam tot ce-i trebuie unui om în casă. Agoniseala mea, nu de-o viaţă, cum ar spune colegii ziarişti, ci din ultimii cinci-şase ani, când am avut un salariu decent şi am făcut şi economii substanţiale tăind tutunul şi alcoolul din lista de plăceri ale vieţii. Înţelegerea cu proprietarul a fost să îmi închirieze pe termen lung. Poate pentru că e foarte bătrân, pentru el termen lung a însemnat zece luni. M-a anunţat că trebuie să eliberez casa, că o vinde. Împrumutasem bani să aranjez totul după gustul meu; nici nu apucasem să achit creditul şi trebuia deja să mă mut. A câta oară?

Preavizul l-am primit la sfârşitul lui august. Abia zilele trecute proprietarul a găsit cumpărător, au bătut palma şi m-a anunţat că trebuie să eliberez casa până la Crăciun. Îmi place să mă mut la marile sărbători, atât laice, cât şi creştine. Aşa că anul ăsta voi prinde Crăciunul în casă nouă. Chiar nouă, făcută anul ăsta. Un apartament modest în Bragadiru. Al meu. L-am cumpărat cu un credit Prima Casă 4, cu avansul plătit din bani împrumutaţi de prieteni. Şi tot de prieteni îndrumat. Aveam 200 de lei – toţi banii – când am început procedurile de creditare.

După 25 de ani de umblat din casă în casă, simţul proprietăţii mi s-a atrofiat. Nu simt o mare bucurie că am, în sfârşit, un loc al meu. În schimb, mă încearcă o tristeţe difuză la gândul că mă mut pentru ultima oară. Îmi iau geamantanele, copilul, pisicile şi plec! Adio, Bucureşti!’

cartianu by plesu

'nu mai suport să am de-a face, vrând-nevrând, cu un anumit personaj din „holdingul adevărul“, când sentimental ca o telenovelă, când ţâfnos ca un fost şef de sală, bucuros să se tragă în poză cu felurite vip-uri pentru o ţâră de notorietate, haotic administrativ şi cu veleităţi culturale pendulând între paulo coelho şi dan diaconescu.'

'regret că mă despart de cititori, dar am măcar satisfacţia de a scăpa de vecinătatea unui asemenea ins.'

ps
prin februarie, cand a sarit sa-i ia apararea bunului sau prieten g.l.,
plesu se contrase un pic, tot in adevarul, si cu jupanul patriciu

'mă întristează însă reacţia pe cât de pripită, pe atât de radicală a dlui dinu patriciu care, într-un editorial de săptămâna trecută, propunând trei sfaturi strategice pentru o guvernare înţeleaptă, are timp să se răfuiască drastic cu „filosofeanu” (foarte fină glumiţă!). nu cred că dl patriciu e interesat în vreun fel de performanţa intelectuală a lui liiceanu. nu cred că i-a citit cărţile, nu cred că s-a ocupat de traducerile lui din platon, heidegger şi schelling, nu cred că dispreţuieşte editura humanitas“ (...)
liiceanu se consideră elită, zice patriciu... da, dinule, şi, în domeniul lui, este. tu, într-al tău, te socoteşti cumva un tip de duzină?'

ilie d. / niste rezultate

deci am ras cu lacrimi

(aici)

domnul dede / omagii, personagii, amici, maestri (1)

domnul dede (n. 7 octombrie 1973, in comuna gherghesti, undeva in apropiere de localitatile greci, gaesti si morteni) a fost, este si va fi un jurnalist talentat si cu simtul umorului (printre putinii capabili de). a fost pe vremuri, de ce sa n-o spunem, coleg de banca cu minorul pantacruel și coechipier cu subtilul verbiaj, pe brezoianu, intre palatul universul si teatrul mic.

invitat uneori pe la b1tv, alteori pe la gsptv - cum se poate vedea si in imaginea din dreapta (si postata pe facebook, spre surpriza si nedumerirea subsemnatului), dede vorbeste despre matrapazlacurile si lirismul fotbalului romanesc la fel de frumos & inspirat ca maestrul marius mitran, la tvr, in emisiunea replay (la care am renuntat sa ma mai uit de lene).

activitatea domniei sale este legată în special de genurile jurnalistice nobile precum reportajul din condei, ancheta pe banchetă și interviul telefonic. desi, la gazetele (multe muribunde, putine fecunde) pe la care a trecut cu stapanita frenezie timp de mai bine de doua decenii - metaforic spus, cam ca șișul prin slanină in dimineata zilei de ignat, ca tot se apropie momentul -, a excelat mai mereu la categoria editorial (crâncen) sau, mai degraba, opinie (avizată), cea care, de altminteri, i-a adus si faima de care inca se bucura in randul prietenilor de nadejde, rudelor tolerante, pensionarilor din tramvai si vecinilor de bloc.

tot domnul dede este cel care, grație abilităților înăscute, a reușit să stabilească un trend prin redactiile care i-au gazduit gentuța de pânză (din care nu lipsea niciodata cate un roman bun, de obicei editie aproape princeps, achizitionat pe te miri ce de la anticariatele din centru). si ma refer aici la programul de lucru alternativ (un fel de jurnalism fara frecventa), intr-o bransa in care weekendurile libere erau mai rare decat participările echipei naționale la turneele finale. aceasta realizare a maestrului, slavofil in cuget si simtiri, se datoreaza, printre altele, pasiunii dumnealui prolixe si (de multe ori) necugetate pentru lectura, muzica country si westernurile cu john wayne.

in decembrie 2007, coplesit de apropierea sarbatorilor de iarnă, el marturiseste franc si cu mult umor (amar) pe blogul perosnal (www.dedes.ro) ca “in primii 17 ani de viata am mancat o singura banana, pe la vreo 13 ani, mai intai am consumat miezul pastos, dupa care am decis ca nici coaja nu este de aruncat”. mai târziu, undeva între 2014 și 2017, efectuează o vizită de lucru în republica ecuador, unde se confruntă violent cu amintirile noduroase (& nodurile din gat) ale trecutului și se lecuiește.

deși va continua să publice neîncetat pe diverse platforme media, spre sfârșitul vieții sale de huzur, dede va funcționa mai mult ca profesor de istorie la o scoala de fete din cartierul drumul taberei.

astăzi, pentru băștinașii însetați de cultură, in comuna sa natală (în semn de prețuire) se găsește instalată o replică a legendarei fântâni targovistene (plus o cană puțin ciobită, suflată cu aur de către șuți) de pe vremea domniei odiosului vlad dracul.

dali + disney / 'destino' (6 min)

(video)

ps
disney si dali s-au intalnit in 1945, la o petrecere organizata de jack warner, un investitor din lumea filmului. tot atunci, cei doi mari artisti ai epocii au decis sa colaboreze la un proiect cinematografic intitulat “destino”. astfel, intr-o scrisoare adresata “prietenului meu foarte, foarte drag”, dali scrie ca se simte “incurajat de drumul destinului nostru comun” si povesteste ca “nu am dormit deloc in noaptea in care ne-am intalnit”.

intr-o alta scrisoare adresata lui disney (iunie 1946), dali isi marturiseste increderea in faptul ca “destino” “va deveni unul dintre cele mai stralucite momente ale carierei mele artistice”. pictorul suprarealist adauga “asteptam cu nerabdare miracolele tehnice cu care esti la fel de exigent ca si dali insusi... nu uita ca in timpul marilor aventuri artistice trebuie sa incercam sa legam si mari prietenii”.

disney si sotia lui, lillian, fac planuri sa mearga la pescuit in compania lui salvador si a galei, iar pictorul scrie ca “ii asteapta cu veselie” pe “prietenii mei mult iubiti”, adaugand: “mi-ar placea mult sa te vad pe tine si pe doamna disney si sa va ajut sa prindeti acei fabulosi raci.” disney ii raspunde: “ma bucur ca amandoi sunteti asa incantati de destino. nu vom lasa presiunea timpului sa ne opreasca din a realiza ceva pe masura talentului lui dali. daca o sa avem timp, eu si doamna disney ne-am bucura sa va vizitam din nou si eventual sa si profitam de invitatia ta de a merge sa pescuim raci la raul carmel.”

costurile extrem de ridicate fac ca ambitiosul proiect sa fie abandonat, insa prietenia celor doi ramane neafectata, familia disney continuand sa-i viziteze pe gala si salvador.

epilog
desenele rezultate in urma colaborarii lui dali si disney au fost ignorate mai bine de jumatate de secol. la inceputul anilor 2000, nepotul lui disney, roy, le descopera si materializeaza proiectul intr-un film de 6 minute, care.

scurt fragment (delightfully) / 'ca pasarea care tocmai s-a ciocnit in zbor de o usa de sticla glisanta'

'si mai exista ceva intangibil, una dintre acele calitati greu de descris pe care indragostitii le venereaza la partenerii lor. e raceala cu care cerceteaza sala de clasa, felul in care intra fara jena afisata de obicei de cei care pasesc intr-o sala plina de oameni pe care nu i-au mai vazut. ti se pare ca are o tinuta regala, desi, de fapt, nici asta nu e descrierea exacta, pentru ca in comportamentul ei nu e nici urma de aroganta. da dovada de stapanire de sine, asta e. o stapanire de sine absoluta. isi pune ghiozdanul pe jos si ia loc in banca de langa tine. cand te priveste, te simti ca pasarea care tocmai s-a ciocnit in zbor de o usa de sticla glisanta.
pret de un minut lung, va holbati unul la celalalt.

"salut", iti spune intr-un sfarsit, si gata, esti terminat, nu mai ai scapare. asta e iubire adevarata si nu mai e nevoie sa-ti explicam diferenta dintre iubire si pasiune, pentru ca ti-ai dat seama pe deplin si pentru totdeauna de ea, atat in vastitatea sa, cat si in amanunt.

trebuie mentionat faptul ca amy nu e "sufletul tau pereche" si nici nu "sunteti sortiti unul celuilalt" sau alte prostii romantioase de genul asta. in momentul de fata, in timp ce tu stai si te holbezi la ea, pe planeta mai exista 4,9 miliarde de oameni. nu-i nevoie sa fii statistician ca sa tragi concluzia ca exista cateva zeci de mii de persoane de care te-ai putea indragosti si langa care ai putea trai fericit pana la adanci batraneti. faptul ca faci un credit pentru casa cu o anumita persoana n-are de-a face cu soarta, ci mai degraba cu geografia sau cu situatia economica si e ceva accidental. gandeste-te putin ce s-ar fi intamplat daca tatal lui amy n-ar fi lasat-o balta pe mama ei si nu s-ar fi sustras din peisaj, undeva spre coasta de vest, ca sa bea in anonimat, zadarnicind astfel eforturile facute pentru a o mentine pe amy la o scoala privata. puteati foarte bine sa traiti si sa muriti in orasul asta fara sa va fi salutat macar o data. nu de soarta e vorba, ci de-o pura intamplare'

everything matters!, ron currie jr.

* * * * *

bio
ron currie, jr. s-a născut în 1975, într-o familie catolică şi nu prea înstărită din waterville, un orăşel de 15 000 de locuitori din statul maine (usa), unde locuieşte şi acum. a renunţat la facultate după primul semestru şi s-a apucat de tot felul de joburi sezoniere (a lucrat mai ales ca bucătar în diverse restaurante), a călătorit şi a început să publice proză scurtă în reviste şi antologii.




în 2007, i-a apărut prima carte, god is dead, o colecţie de povestiri suprinzătoare şi întunecate, care a cîştigat premiul young lions fictions, acordat de biblioteca publică din new york, şi premiul addison m. metcalf al academiei americane de arte şi litere. everything matters!, romanul său de debut, a fost inclus pe lista celor mai bune apariţii ale anului 2009 de los angeles times, national public radio şi amazon.com

gustave f.

in timp ca cautam un model de biblioteca...

'love art. of all lies is the less fallacious' (gustave flaubert)

la 35 de km mai la vale de bogota / by tocilescu

'știu un loc extraordinar, la 35 de km mai la vale de bogota, un orăşel sau sătuc mai mare, unde tot anul sunt 26 de grade, unde plouă de la ora 3 până la 4 după-amiaza, unde florile înfloresc în permanenţă toată viaţa. toată viaţa e aceeaşi temperatură, la aceeaşi oră răsare soarele, la aceeaşi oră apune. este paradisul. timpul e suspendat. am trecut întâmplător pe acolo şi am stat o după-amiază. nu aş mai fi plecat niciodată. într-un hotel, o semiruină, stăteau nişte puşti şi nişte gagici cu picioarele pe masă şi beau coco jelado şi era o linişte de paradis. un „neunde"!'

ron currie jr / merge bine cu focul din soba

anul asta,
mos nicolae a stiut ce sa-mi aduca. deci un debutant american; ar fi mers si un capote mai vechi, dar, asadar. n-are rost sa mint, i-am soptit mosneagului la ureche despre,

mai ales dupa ce citisem la claudiu constantinescu ca:

"şi, într-adevăr, debutul acestui american îţi cam suceşte minţile. avem de-a face cu una dintre cele mai nebuneşti cronici de familie, semn că familia, astăzi, e o poveste cu totul ţăcănită, egal deschisă înspre mica emoţie terestră, utopia apocaliptică, aventura sf, thriller-ul paranormal şi misterele cu agenţi secreţi. pe scurt: protagonistul (junior) îşi începe existenţa ştiind cu certitudine – de la o „prietenoasă şi liniştitoare“ voce care îi tot sună în cap – că peste 36 de ani oamenii vor dispărea, pulverizaţi de o cometă. lucrul acesta îl face să devină posac, retras, genial, morbid, alcoolic, anarhist, lecuitor de cancer, avangardist în ale ştiinţei, clarvăzător sub acoperire, iubitor din umbră al mamei/tatălui/fratelui/prietenei din liceu, dar şi un hamletian postmodern, exteriorizînd dilema existenţială prin „stinsul ţigării pe propriile braţe şi picioare“ sau prin „plînsul la reclamele pentru pastile de slăbit (...)“.

din cate inteleg,
a(ve)m aici un mic amestec de john kennedy toole & junot diaz, iar pentru mine toole si diaz sunt un fel de mos nicolae si mos craciun in fata semineului.

a, si chiar acum mi-am facut un ceai fierbinte (irish cream),
era sa uit

12 turle frumoase (si vreo 8 parabolice misto) / jurnal de taran (18)

dacă / darth vader - dark duster (durkster)

daca darth vader si-ar schimba masina, pun pariu ca si-ar lua noul duster ('darkster') tocmai de la frankfurt.

in cadrul al doilea lipseste perna / o ora cu monica b.

'am petrecut o ora cu monica bellucci - spune scriitorul philippe besson, in sport & style n°31, din 3 decembrie 2011. cati oameni nu si-ar dori sa spuna aceste cuvinte? eu, chiar pot sa scriu asta: mi-am petrecut o ora alaturi de monica bellucci. iata, am spus-o, a ramas scrisa, nimeni nu va mai putea sterge asta. dar sa va povestesc (...)'

vinerea neagră, varza verde, păduchii fetei și andrei pleșu / jurnal de taran (17)

Un pic de cașcaval (contrafăcut)
(Vineri, 25 noiembrie, ora 8.15.)
Ca orice român informat și amator de chilipiruri, ies din casă cu direcția Crângași, via Ghencea (sau “GENCEA”, așa cum a transcris după ureche unul dintre șoferii liniei 303), magazinul eMAG. Am pe listă un singur produs - o cameră video, cât de cât performantă, la un preț avantajos. Pierd microbuzul, însă sunt preluat din zbor de dubița unui vecin amabil. Aflu că este distribuitor de cașcaval. “Unul foarte, foarte bun și gustos”, mă asigură vecinul. Imediat, aceeași sursă: “din păcate, calicii au făcut o mare prostie; pentru că marfa s-a vândut bine s-au orientat repede și au luat cașcaval din altă parte, de calitate îndoielnică, i-au aplicat eticheta și l-au vândut ca și cum...”. Se mai întâmplă și din astea, ce să faci?, că doar nimeni nu-i perfect.

Un român din 12 a spart pușculița
(ora 8.45)
Ajung la eMAG. Dau să urc la showroom, în timp ce o tânără cu minte puțină și telefon lipit de ureche îi face sânge rău unei prietene – “Fato, are plasme de douăzeci și ceva de milioane! Mi-aș lua și eu una”. La etaj, cozi măcar ca pe vremea lui Ceaușescu. Atunci se dădeau tacâmuri și (uneori) portocale pentru tot cartierul, “dați câte un kil să ajungă la toată lumea”, azi se dau mașini de spălat și televizoare la preț redus pentru cumpătații cu arici la buzunar. Așa că nici nu mai contează că reducerile au fost aproape nesemnificative/inexistente (stocuri epuizate înainte de startul promoției...) la produsele de calitate/vandabile, din moment ce oamenii, veniți din toate colțurile țării, au plecat acasă care cu sarsanalele doldora de marfă, care cu buza umflată. De altfel, statisticile de la finalul weekendului - peste 1,5 milioane de români au solictat/comandat produse; vânzări totale de peste 10 milioane de euro, 4500 de televizoare vândute, 2500 de notebook-uri, 3000 de mașini de spălat - indică faptul că Black Friday a fost cea mai bună zi din istoria magazinelor participante la (mega)promoție, care magazine au vândut de zece ori mai bine decât în cele mai bune zile ale anilor precedenți.

Foamete mare în Liga a doua
(ora 12.30)
Din Crângași plec dezamăgit spre Berceni la frizeria preferată. În drum spre, intru într-o agenție de pariuri să-mi încerc norocul. Acolo, agitație mare, după ce în târg a apărut zvonul că jucătorii Victoriei Brănești (echipă din Liga secundă), neplătiți, cică, de vreo 5 luni, au vândut meciul celor de la CS Otopeni, “să ducă și ei ceva bani acasă de Sărbători”. Un neam de vânzători și cumpărători, ce să mai... Unul dintre frații Calzone(!) venise cu dimineața în cap la agenție (în loc să meargă la eMAG) cu gândul să parieze douăzeci de milioane de lei vechi pe Otopeni; zece bilete cu miză de două milioane. Casiera, o babă acră cu dinți galbeni, și-a sunat șefii, iar omul n-a mai reușit să pună decât două bilete, după care meciul a fost blocat. O zi mai târziu, Brăneștiul avea să pierdă dramatic cu 2-1. Câteva minute mai încolo am ajuns la frizerie – 10 minute așteptarea, 12 lei tunsul, un leu scurtatul sprâncenelor și 5 lei ciubucul. În autobuz am mai auzit câteva ponturi dinspre un călător generos: “Alo, Vasi? Deci fii atent, mi-a spus unu care joacă în Liga a treia despre trei meciuri absolute sigure din Liga a doua. Sunt aranjate deja. Îți notezi?”. Normal că mi-am scos și eu un pix, așteptând cu sufletul la gură. “Delta Tulcea 1 solist, Botoșani 1 și Viitorul Constanța 2. Absolut sigure. Eu bag un milion. Am zis că poate vrei să bagi și tu ceva. Deci Delta 1, Botoșani 1 și Viitorul 2.”.

Labiș și Puric, pe înserat
(ora 16.00)
Orele au trecut, iar în întunecata Rahovă s-a lăsat gerul. În dreptul unui magazin, un vânzător de vin fiert mă ademenește cu un pahar fierbinte, gol pe jumătate. “Gustă, e gratis!”, îmi întinde un păhărel cu miros de scorțișoară omul roșu în obraji. De sete mi se pare că aduce un pic cu Nicolae Labiș. Sau n-aduce? “Dacă e gratis, nu pot să vă refuz”, îi spun, în timp ce beau și înghit. Și beau. Și merg mai departe, spre casă, împreună cu pomul, un vișin tânăr de 2 ani, luat cu 15 lei din piață.
Mai pe seară, după ce iau și niște varză (1 leu kilogramul) de la un bătrân, ies din nou în oraș. De data asta până în Cora, pentru aprovizionarea de weekend. La a treia stație, lângă mine se postează o fată cu piciorușe subțiri în fustă scurtă (prostituată ar fi un cuvânt prea sobru pentru ea), neagră & boccie ca noaptea, cu căciulă-n cap și pământ sub unghii. “Unde merge mașina asta?”, mă întreabă pe neașteptate. Îi zic că are capătul în Ghencea. „Înseamnă că traversează tot orașul”, constată ea pe un ton vesel, după care începe să se scarpine în cap prin căciulă. O dată, de două ori, de trei ori. Și apoi încă de 33 de ori. Mă gândeam deja la Puric, care spunea chiar și lucuri (aproape) logice, cum ar fi că “E bună la ceva și criza asta, pentru că abia acum se va vedea cine dăinuie. Adică ori vom dispărea, ori vom puncta istoria". Ei vor dăinui, de asta sunt convins.

Și ceva despre Cosașu
(ora 20.45)
În Supermarket, tămbălău mare, atmosferă de Sărbători, beculețe coloratene și multă nebunie. Mai ales la Flanco, unde, cum spuneam, plasmele și frigiderele... Înainte să ies, am pus în coș și ultima carte a lui Andrei Pleșu, “Față către față – întâlniri și portrete”. Pe care am răsfoit-o în drum spre casă, într-un autobuz cu alură (și consistență) de frigider Arctic încropit la Găești. Iaca și un scurt fragment din textul “Cosașu la 80 de ani? Uite că se poate!”: “Radu Cosașu, născut la Bacău, este între cei câțiva, puțini, bucureșteni, care au inventat și consolidat misterioasa idee că “bucureștenismul” e o etnie, un mod de a aparține unei inconfundabile comunități de stil și de destin. (...)”

so cruel (depeche mode) / ahk-toong bay-bi (covered tribute to u2)

(video)

Belgien | euronews, no comment

acești ”netrăiți cu opinii despre orice” / organe

avem organul (media) pe care il meritam,
excelent definit de catalin tolontan via andrei plesu

așa grăit-a șemineul (la debut) / jurnal de taran (16)

adică
sfâr, sfâc, sfâp

one - damien rice / ahk-toong bay-bi (u2’s achtung baby covered)

(video)

noimebrie, penultimul glet / jurnal de taran (15)

vinerea, pe la 9 si ceva, pe un ger nenorocit / jurnal de taran (14)

bobby fischer / a (short) view of a chess genius

mi l-am reamintit, aseara, citind ceva pe the new york times. asta, dupa ce cu multi ani in urma, pe la pranz, aflasem extaziat de la taica-miu (el era cel care ma alimenta periodic cu superlative de genul) ca 'cel mai mare jucator de sah al tuturor timpurilor' este bobby fischer. am citit/auzit apoi fel si fel de chestiuni interesante despre el, cum ca a invatat sah de la 6 ani, canu implinise inca 30 de ani cand avea sa devina campion mondial, la reykjavik, invingandu-l pe spasski in finala, ca in preliminarii trecuse de taimanov cu 6-0 si apoi de larsen tot cu 6-0, scoruri nemaintalnite in istoria moderna a sahului etc.
ani la rand dupa aceea, i-am studiat partidele; din cand in cand mai bateam cate o duzina de mosi de prin cartier si foarte rar pe taica-miu, care muta repede si ma apostrofa ca gandesc greu. mai tarziu, am continuat sa joc sporadic cu fati-miu, din ce in ce mai rar, pana cand m-am lasat (aproape) de tot.

ps
intr-o alta zi, in redactia unui anume ziar (sucombat), m-a invins chiar si domnul dede (nemuritorul), fostul meu coleg, caruia nimeni nu-i acorda nici cea mai mica sansa. caci, de obicei si lipsit de modestie, incepeam jocul fara un turn cu dumnealui castigand negresit :)

doua pisici, un caine & o aniversare / jurnal de taran (13)

aniversata fiind sotia lui pantacruel (30 si ceva). la multi ani!&%$*#@!

autoportret intr-o galeata de adeziv / jurnal de taran (12)

pata de culoare (scatomatinal) / jurnal de taran (11)

mai mirosi o floare degerata, mai bei o cafea fierbinte, mai calci intr-un cacat proaspat,

si un pic de portoca-roz / jurnal de taran (10)