(video)
directors: simon cahn, spike jonze
writer: olympia le-tan
cast
spike jonze ... macbeth
pierre le-tan ... the bookseller
soko ... mina
este a short story by e. l. doctorow ('ragtime'), care 'jolene: a life' e inspirata din jolene-ul lui dolly parton, care dolly parton a scris si celebra 'i will always love you', cantata de disparuta whitney houston, care a short story vorbeste despre o adolescenta de 15 ani care fuge de acasa, se marita, este sedusa de unchiul sotului sau, care sot se sinucide (din acest motiv), care unchi al sotului intra la inchisoare (din acest motiv), care jolene ajunge la un centru de reeducare (din acest motiv), unde descopera ca are talent la desen si reuseste sa scape cu complicitatea unei gardience pe care o seduce la randul ei (din alt motiv) si pe care o abandoneaza imediat dupa, si ajunge in phoenix unde isi gaseste ceva de munca, chelnarita pe patine cu rotile (cum se poate vedea si in foto), asta inainte sa se indragosteasca de un artist dealer drogat si tatuat, si inainte sa ajunga in las vegas ca amanta a unui gangster carunt, si tot asa, si tot asa, pana cand trecand prin alte orase, prin alte paturi, mai largi sau mai stramte, face un copil pe care ajunge ea insasi sa-l rapeasca, prin alte joburi, printre care autoare de benzi desenate, pana cand curat danielle steel.
urmareste drumul/drumurile (cum se poate vedea si in foto) lui jolene - jessica chastain ('the tree of life'), despre care the new york observer observa: " (...) ms. chastain not only holds her own corner of every scene, she's the only thing you want to watch" – timp de zece ani, ani in care jolene devine, rand pe rand, mireasa, amanta, vaduva, lesbiana in detentie, iubita de traficant de droguri, tarfa de gangster, ibovnica de psihopat cu bani, hallmark channel de sus pana in partile de jos.
'Azi, fiind duminică, am pus mîna pe o carte pe care s-o citesc de plăcere, nu din datorie. Stă pe raft de mult şi m-am gîndit s-o pomenesc fiindcă mi-am amintit că astăzi se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale, el însuşi un soi de istorie a literaturii române: grec pîrît, maestru al literaturii române, autoexilat la Berlin, denigrat şi adesea minimalizat cît a trăit, transformat în simbol naţional odată cu trecerea anilor. Ce mai rîde el de noi de-acolo de unde e! De-o sută de ani tot rîde – şi încă mai are de ce.
Cartea pe care m-am pornit s-o citesc e volumul al şaptelea din Operele editate în perioada interbelică de Paul Zarifopol şi apoi, după moartea acestuia, de Şerban Cioculescu. Volumul conţine corespondenţa lui I.L. Caragiale şi a apărut în 1942 la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.
Exemplarul pe care îl am are şi el, ca obiect, povestea lui, pe care nu am elucidat-o – n-aş putea decît s-o imaginez. Am cumpărat cartea pe internet. Alina s-a apucat să o citească luna trecută şi s-a văzut nevoită să taie foile… îşi mai aminteşte cineva ce înseamnă o carte cu filele netăiate? Ei bine, le-a tăiat cu un coupe-papier improvizat (fiindcă cine mai ţine azi în casă un astfel de obiect, odinioară indispensabil cititorilor?), după care am studiat mai atent volumul.(...)'