mai dau o fugă-n verde-albastru

mai dau o fugă-n verde-albastru
călare pe-un cal măiastru,
nu prea mult, o săptămână,
fără blog, fără arvună,
și-am s-alerg pe-un câmp de noapte
de la dulce pân' la arte. (vreo șapte)

p.s.
da, aduc și ciocolate :D

harfa de iarbă (can't take my eyes off you)

(muse - can't take my eyes off you)

cum ar putea oare să nu-ți placă jocul grațios al lui fc capote din ‘harfa de iarbă’?

“dacă la ieșirea din oraș o apuci pe drumul care duce spre biserică, ajungi curând lângă un deal ce strălucește ca o văpaie, plin de dale funerare, albe ca oasele, și de flori cafenii, ofilite. (...) la poalele dealului se întinde un câmp acoperit cu iarbă indiană înaltă, care își schimbă culoarea o dată cu anotimpul. duceți-vă să-l vedeți toamna, pe la sfârșitul lui septembrie, înroșit în lumina asfințitului, când umbre stacojii ca para focului tremură deasupră-i și când vânturile toamnei, mângâindu-i iarba veștejită, iscă atunci o melodie ca un suspin omenesc, o harfă de șoapte.”

o sută de pagini mai încolo, truman capote, care a ratat la mustață titlul de cel mai fin jucător al finalei, ironic și cu sânge rece, își face un timid autoportret

“(...) dar pe atunci exista un tip nemaipomenit care ținea o frizerie. îl chema amos legrand. în privița lui, unii ca șeriful și chiar riley henderson, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, toată lumea zicea că-i un fătălău. nu vorbeau însă cu răutate. cei mai mulți țineau la amos și îi voiau binele. scund ca o maimuțică, amos trebuia să se suie pe o lădiță ca să te tundă. avea o fire agitată și trăncănea ca niște castaniete. pe toți clienții îi numea “drăguță”, atât pe bărbați cât și pe femei, căci nu făcea distincție între ei.
amos avea un dar extraordinar: putea să trăncănească neîntrerupt despre tot ce-i interesa fie pe oamenii de afaceri, fie pe fetițele de zece ani – despre orice (...)”.

tot aici am dat peste un nume de personaj fermecător (mai ceva ca o combinație măiastră iniesta – xavi – messi), un anume puști, little homer honey. bineînțeles, pe surioara lui haioasă o chema... texaco gasolin.

champions league final

roma * 27 mai * 2009 (pro tv, 21.45)

eu, porumboiul!

fir-ar mă-sa a dreacu că nu sunt eu tac-su lu’ porumboiu.
tac-su lu’ corneluș.
să n-am parte de champions league cu dinamo, dacă nu m-am bucurat sincer pentru sucesu lu’ fi-su. jur! parc-ar fi fost premiu lu’ fi-miu. sau mai rău, premiu meu.
am avut un moment impresia ca sunt chiar tac-su, ăla tâmpitu de-i mare patron la fc vaslui. regele cucuruzului în moldova. dar doar un moment.

nici nu vă închipuiți măcar cât de curios am fost să văd dacă știuletele va da în pârg anul acesta la cannes, la cel mai cool festival de film din lume.
acum, c-am văzut, până nu pun ochiu pe acest devastator ‘polițist, adjectiv’, nu voi mai avea somn. apropo, dacă și cu un asemenea titlu se poate câștiga la un asemenea festival, atunci e clar - știuletele e mai rotund decât mingea.

aaa... și era să uit ce era mai important.
în urmă cu vreo 3, 4 ani, în metrou, citeam o carte.
prostă, pesemne. sună telefonul, îl găsesc prin desagă cu greu, răspund.
o voce feminină, emoționată nevoie mare, aproape gâfâind, fericită că m-a găsit...
- alo, domnul corneliu porumboiu?!? gâf gâf, gâf gâf...
am ezitat câteva secunde. nu știam cum să mă scuz că nu-s el. cu o voce stinsă, într-un târziu, i-am curmat visul
– îmi pare nespus de rău, domnișoară, uite că nu-s el, sunt eu. cădea-mi-ar adjectivu' de pe croazetă! asta nu i-am mai zis.
după aia au început să curgă premiile, în gâtu' mă-sii!

- gina adu-mi și mie filmul. 'adjectiv, polițist', al lu' porumboiu. fă rost, de la giurgiu, de la tiff, nu știu! gina, în 5 zile vreau să am filmul pe birou, da?!

copilul teribil al filmului american

aflu de la als, din adevărul literar și artistic, că
paul thomas anderson (‘there will be blood’, 2007) este copilul teribil al filmului american independent. adică un fel de lars von trier al lor. nu știam asta.
am scotocit prin ghenă și am constat că deja am gustat 3 din cele 6 filme ale teribilui copil de 39 de ani - amintitul ‘there will be blood’, excelentul ’boogie nights’ și genialul ‘magnolia’.

tot meșterul îmi mai vinde un pont: "‘punch-drunk love’,
care reușește performanța de a alătura (fără a cădea în ridicol) o actriță vontrieriană ca emily watson și ’vedeta’ comediilor debile adam sandler, este inclasabil".

în plus, cu această țăcăneală anderson a obținut premiul pentru regie la cannes în 2002.


ar fi fost de ajuns argumentul - emily watson. acum am mai multe motive să văd beleaua asta de film.

*****
update
are dreptate: curat inclasabil, ‘punch-drunk love’-ul.
dacă fellini, frații coen și aronofsky s-ar fi trezit într-o dimineață, la răcoarea unui rachiu - unii din mormânt, alții din pat - că să pună de un film, cam așa ceva ar fi ieșit.