finalele lui pantacruel (replică la 'finalele lui dedes')

pe atunci oamenii erau tare săraci. era frig, foamete şi frică.
grămezi, grămezi, se stingeau în întuneric, într-o lume tristă.
o lume deznădăjduită, populată de părinţi chinuiţi şi copii mulţi - zumzăitori, zdrenţăroşi, zburdalnici.

chiar dacă mai târziu au descoperit că avusesră ca pasiuni comune fotbalul şi povestirile,
dedes (care a scris o emoţionantă însemnare despre primele turnee finale ale carierei dumnealui) şi pantacruel nu erau fraţi. nici ca ruşii karamazov, nici ca danezii laudrup şi nici barem ca filip şi matei florian – autorii spumosului ‘băiuţeii’.

dacă pantacruel se născuse la periferia capitalei între terenuri virane, golani, târfe, cuţitari, margini de cale ferată şi betoane, dedes nimerise pe-un picior de plai, printre oameni simpli şi gospodari, într-unul din luminişurile adumbrite de domoalele dealuri argeşene.
cu toate lipsurile acelor vremuri, niciunul dintre cei doi nu era nefericit. ba dimpotrivă. atât slăbănogului timid de la oraş, cât şi voinicului dezgheţat de la ţară le râdea inima de bucurie când, o dată la doi ani, luna mai îşi dădea obştescul sfârşit.
seara, după miuţe interminabile pe maidan, dedes şi pantacruel îşi numărau ca pe bani preţioasele cartonaşe panini cu jucători celebri. dimineaţa nu uitau să-şi ascută bine creioanele chinezeşti, gumate şi aromate şi să pună de-o parte un caiet dictando curat în aşteptarea debutului mondialelor sau europenelor. care nu mai veneau odată.
timpul nu mai avea răbdare nici pe argeş în gios, nici pe dâmboviţa, apa cea dulce...

aşa s-a ajuns la ‘nopţile magice’...

’notti magiche’ – italia 1990

... la antena fixata in dudul din curtea unchiului, televizorul alb-negru dat pe bulgari, cireşul bătrân şi magia lui maradona evocate, trăite şi relatate atât de frumos, de la faţa locului, de trimisul nostru special dedes.

din grădina de ciment a pantacruelului altfel se vedeau însă turneele finale.
nu aveam să-mi iert faptul că ratasem la mustaţă espana 82 şi euro 84,
că lăsasem să-mi scape printre degete marea brazilie a lui zico, socrates şi falcao, golurile, pasele şi driblingurile devastatoare ale unor paolo rossi, boniek şi platini - ajunşi toţi 3, ulterior, la juventus, finala dintre italia şi germania de la madrid cu o squadra azzurra câştigând al treilea titlu mondial...


voi reveni, la rândul meu, dedes,
(pentru ca dialogul de la distanţă să continue)
cu PRIMUL MEU MONDIAL.
cu meciurile de la mexico 86, cu mascota mea preferată – PIQUE şi cu tot ce s-a întîmplat şi nu am uitat încă din acea vară mexicană.

dolce farninete

- mi s-a făcut de un vin bunicel, tandru, muieresc,
m-am auzit comunicându-i nevesti-mi, duminică dimineaţa, imediat ce m-am trântit în pat cu o carte. să-mi fac de cap.
adăpasem cu apă udă şi răcoricioasă cele aproximativ 24 de ghivece buimace împovărate cu muşcate, trandafiri, leandri şi pomişori, răsfirate prin balcon,
când am realizat că propoziţia aceasta era tot ce am putut stoarce mai bun din mine după o sâmbătă de plictis. una în care am simţit acut nevoia să torn pe blog, în groapa cu reverii şi amintiri, un spriţ uşor de vară.

am să cobor puţin în piaţă. chiar mi s-a făcut de un vin bun, de nişte căpşuni sfârcoase, rumene, gâdilicioase, româneşti şi de o mână de cireşioare pietroase, din alea atârnăcioase de urechi, ca-n vremurile de demult.

one hour later...

murfatlar - mugur de viţă .
pe ăsta l-am ales să-mi stea astăzi alături la bine şi la rău. un vin tânăr, proaspăt, cu persosnalitate - scrie pe etichetă, care îţi câştigă încrederea de la prima degustare. primele 4 soiuri culese din ultima recoltă de la murfatlar, mai citesc pe instrucţiunile de folosire, alcătuiesc colecţia ‘mugur de viţă’. aceasta te va cuceri definitiv (!) prin vinurile sale suple, vivace, care, deşi tinere, au multe de spus.
ultimul argument m-a convins, căci eu aveam puţine de zis...

'cavalleria rusticana', pietro mascagni (from 'raging bull')

m-am lăsat călcat în picioare de adorabila cavallerie rusticană, închipuită de pietro mascagni, am muşcat apoi din câteva bucăţi de ciocolată daneză anthon berg şi, cu ultimele sforţări, am umplut un pahar de licoare sângerândă.

se scurge timpul din mine, vinul îmi inundă venele, iar eu mă întreb dispreţuitor unde naiba a dispărut săptămâna asta de dolce farninete. care tocmai îmi căzuse pe cap din ceruri.

mai că-mi vine să dau un anunţ la ziar. de exemplu la gardianul lui dedes sau la adevărul lui verbiaj:
‘pierdut timp berechet, o săptămână întreagă, zemoasă, 7 zile nude, fără cap şi fără coadă, fără obligaţii şi răspunderi.
(ce-i poţi cere unui convalescent plictisit şi boemicios?)
găsitorului, multă sănătate sau noroc la 6 din 49’.
dar ce rost are?
îmi trag sufletul şi mai dau pe gât nişte mugur de viţă.
îndulcit de arome şi ameţit de miresme m-aş apuca de măzgălit ceva pe blog.

aş putea scrie (să mă gândesc puţin)...
despre teribilul ‘raging bull’ al lui scorsese? tocmai l-am revăzut vineri seară pentru a 4-a oară. să ridic în slăvi prestaţia incredibilă a lui de niro în rolul legendarului campion jake la mota...

sau despre sublimul ‘ragtime’ al lui dedes şi doctorow. fabuloasa frescă a new york-ului şi a întregii americi de la începutul secolui xx, redată în ritmurile abruptness ale muzicii ragtime, să-i evoc pe houdini, scott joplin, j.p. morgan, henry ford (ultimii doi, veritabili vizionari ai lumii modere)...

nu. mai bine despre roland garros. două, trei rânduri despre grandiosul spectacol de pe zgura pariziană, care, pentru următoarele două săptămâni, mă va ţine cu degetele în priză. şi mai ales cu ochii larg deschişi pe taurul nadal şi robotul federer - aceşti fisher şi kasparov ai tenisului, pe premiile colosale - învingătorul ia un milion de euro şi 1000 de puncte atp...

ori, ca vechi fan ’seinfeld’, ceva despre primul episod din ’larry david, inamicul public nr.1’ – evenimentul lunii la hbo. un serial, aş spune, la fel de bun ca cel cu jerry, george costanza, elaine şi kramer.

dar ce ar fi să o las baltă...
nu am nici o inspiraţie azi.
am lângă mine o nevastă minunată, o sticlă bunicioară de vin, o listă generoasă cu filme grele şi numai de prostii nu îmi arde duminica la prânz.

fundeni song

în lipsă de calcan am adăugat puţină sare peste proaspătul goncourt din valiză.
nu a fost tocmai o amabilitate să-l târăsc pe gilles leroy prin spitalele pestilenţiale ale bucureştiului, însă n-am avut încotro. franţuzul urma la rând, era dreptul lui, era apt,
iar ‘alabama song’, cu formatul ei buhăit-lunguieţ, acoperea bine şi postul deficitar de pernă la închidere.

***

“toţi băieţii de la cluburi, toţi ofiţerii tineri de la popotă sunt la picioarele mele. sunt zelda sayre, fiica judecătorului. viitoarea logodnică a marelui scriitor.
din ziua în care l-am văzut, l-am aşteptat fără încetare. şi am îndurat totul, pentru el, cu el, contra lui.”

***

chirurgi cu halate imaculate, meşteri tâmplari în oase frânte, croitori de vezici plesnite, stilişti ai venelor contorsionate şi maţelor învârtoşate, maiştri bucătari specializaţi în oale şi ulcele cărau hălci reci, trandafirii, ce miroseau a orbitoare bisturie.
dimineaţa se scurgea indolentă într-o amiază caniculară, iar fundeniul fremăta încă de viaţă. de la urologie o boare caldă de urină mă anestezia local din nări până-n genunchi.
vestea bună era că lipsea netalentatul ciomu. aşa că i-am îndesat viclean promiţătorului gângu, în buzunaru-i strâmt, niscaiva mărunţiş.
vestea rea, că relaţia dintre f. scott fitzgerald şi zelda se deteriorase după primele pagini, în timp ce pe croazetă(!) se urnise deja cea de-a 61-a ediţie a cannes-ului... en fanfare!

***

“- mare băftos! Dumnezeule, scott! nici un afurisit de scriitor n-a avut vreodată o nevastă atât de frumoasă şi de strălucitoare.
minunata plicticoasă eram eu. scott nu asculta: ne urmărea, pe mine şi pe joz, la fiecare pas al nostru, când dansam sau mergeam. în mai puţin de-o oră eram îndrăgostită de bărbatul frumos şi încrezut, care vorbea engleza cu un accent atât de senzual, încât ţi se înfiorau dinţii. când m-a strâns în braţele lui am rămas fără glas.”

***

trec repede, în paşi de tango, peste prima mea clismă, deşi aminitirile mă... chinuieşte.
cum aş putea uita oare ţarcul insalubru în care matahala se sex incert cu priviri goale şi mâini grele mi-a poruncit să mă lepăd de veşminte? cum să dau delete imaginii în mişcare cu pofticioasa şi turbata bestie (să fi fost numai o sărmană zdrahoancă neglijată de consăteni, rătăcită pe la oraş?) mi-a vârât numaidecât un furtun, din ăla care adulmecă demisecul leneş de pe fundul damigenei, drept în cur? mi-au fost pompaţi în fund-eniul meu plăpând şi nevinovat litri de apă cu săpun (după o reţetă brevetată, pare-se, de tyler durden şi chuck palahniuk) de viţă nobilă. în mai puţin de două minute eram numai bun de o defecare mustoasă, pe cinste. sub privirile necinstite ale dihaniei.

***

"scott fusese la paris când apăruse ‘gatsby’ şi veştile din ţară erau bune: romanul avea mare succes, presa şi publicul îl adorau – în câteva zile urcase pe locul întâi în vânzări. eram mândră de el, de noi: era o carte frumoasă, şi încă o dată eram eroina ei atrăgătoare şi fatală.
apoi în viaţa noastră a apărut o namilă de om. o curvă de scriitor şi gloria în ascensiune a ţării noastre.
- zelda, iată-l pe lewis. lewis o’connor, despre care ţi-am vorbit".

***

se înnopta. zăceam pe spate de vreo 7 ore, nemâncat, nepişat şi cuminte, ca o mămăligă pe acoperişul fierbinte,
contemplând tavanul. era un tavan de treabă. alb, nesfârşit, prietenos. un tavan minunat. noroc cu tovarăşii de cameră care îmi ţineau de urât între un pasaj din ’alabama song’ şi songurile scremute de pe ’europa fm’.

***

"ne plictiseam de moarte bând şampanie călduţă, înghesuiţi între picasso, dispreţuitor şi cocteau, chicotind. în dimineaţa aceea aşadar am rătăcit pe străduţe, printre pubele răsturnate.
scott a bâiguit aceste cuvinte foarte potrivite:
- mahalalele nefericirii... toate unse cu jelanie.”

***

îmi aveam locul bine determinat în echipa imbatabilă a salonului nr. 5, atacant central. coleg pe stânga în linia ofensivă evolua nea sile măcelaru, povestaş de cursă lungă şi şofer înrăit în ultima parte a vieţii. mr. butcher, care îşi formase şutul şi lovitura de graţie încă din tinereţe, pe când despica porci şi vite cu satârul, killed me cu istorioarele sale funny. pe mine, care nu aveam voie să râd după operaţie. bătrânul s-a aflat la un pas de glorie în două rânduri, dar a ratat la mustaţă. de fiecare dată atacat cu ranga şi tâlhărit de un amic (mereu, acelaşi). inamicul a sfîrşit împuşcat în spate în italia.

***

“după 9 ani apărea ‘blândeţea nopţii’, acel faimos roman atât de mult aşteptat, care ar fi trebuit să-i umilească pe joyce şi proust la un loc. m-a zugrăvit ca pe o nebună de legat, o smintită pe care o puteau linişti doar morfina, bromura şi şocurile electrice.”

***

nici ceilalţi patru coechipieri nu erau de colea. pe dreapta, tot în atac, conectat la plosca de urină, se mişca în reluare gogu, o tânără speranţă. gogu avea, din zori până-n amurg, un radio pitic şi obraznic care surprindea cu gâlme clipe de neuitat pe frecvenţa europa fm. mai avea şi o băltoacă nesecată de pişoalcă la piciorul patului. într-o după-amiază, pe la 35 de ani, pe gogu şi pe vezica lui mititică i-a surprins în offside scârbavnicul cancer şi de atunci cei doi execută într-una lovituri de departajare like cristiano ronaldo şi john terry.
linia de fund aparţinea exclusiv veteranilor. extrema dinspre uşă – nea forest gump, un moşneag tăcut ca mutu şi puţin mai bătrân decât mircea cel bătrân şi gică putrezescu, dar sprinten de picior ca joe indianul. dat dispărut vineri seară, a fost recuperat sâmbătă spre prânz, după ce eşuase jalnic în tentativa temerară de a da un tur complet spitalului.

***

“idolul a murit. «da, soţul dumneavoastră, doamnă. am vrut să vă anunţăm înainte de a afla de la radio şi din ziare. studioul vă transmite sincere condoleanţe.»
nu simt nici o durere, îl urăsc prea mult.
pentru că nimeni nu ştie cum ne-am iubit la început, nici cum ne-am suportat în toţi aceşti ani.”








***

ca stoper la marcaj îl aveam pe moş anonimus, tătic de ciclop. mare amator de spirtoase, individul - al cărui flăcău, lipsit de un ochi, scrupule şi job, devenise un vagabond de primă mână - deţinea în palmares un viol colectiv, câteva furtişaguri şi flegmele abundente deversate la popotă.
în sfârşit, pe partea cu fereastra, stâlpul întregii defensive, imobilizat la pat şi despuiat 24/7, pândea moş costică părţarul – un demn predecesor al lui marius moga. fâsâitele lui moş costică aveau un singur cusur: miroseau îngrozitor. în schimb, nocturnele fenomenale izvorâte în ropot de aplauze din adâncurile micului mozart frizau perfecţiunea. mai mult, linia melodică a băşinilor trase ca din tun se completa magistral cu lălăiala radioului lui gogu şi cu înjurăturile mele timide scuipate printre dinţi.

cum am mai zis, formam o echipă (aproape) imbatabilă.

'inja' (dog)

în jurul meu se lăsase o linişte nefirească. mă simţeam obosit şi m-am aşezat supus la umbra unui bocanc de fier cu glonţ pe ţeavă.
soarele se înălţase pe cer deasupra munţilor, un steag se zbătea şuşotind leneş sub adierea vântului, când dintr-o dată mi-au ieşit în cale trei fiinţe inocente - un căţeluş plăpând, un băiat chinuit şi o nemaiauzită muzică.

aceasta este povestea a doi îngeri încătuşaţi şi a unui câine lăsat în libertate.
o poveste tulburătoare, spusă în imagini...

'inja' (dog)

în urmă cu doar câteva zile, pe 10 mai, s-a consumat 'pangea day'.
24 de scurt metraje au fost selecţionate world wide, din peste 2500 de filme înscrise în competiţie. un spectacol de 4 ore, transmis live prin satelit din san francisco, londra, kairo, kigali, mumbai până în rio de janeiro sau bucureşti.

'inja' este unul dintre scurtmetrajele selecţionate şi a fost realizat de australianul steve pasvolsky. filmul care m-au impresionat în mod special.


p.s.
'pangea' este numele continentului unic ce a existat acum 250 de milioane de ani şi din care s-au desprins actualele continente. un memento ce ar trebui să reamintească faptul că ceea ce acum este divizat a fost odată un întreg. în primavara lui 2007, jehane noujaim, cunoscută în special pentru documentarul 'control room', a creat conceptul ’pangea day’ in urma primirii prestigiosului 'ted prize',

acest verbiaj gustăcios şi zicerile lui plutitoare

zilele verbiajului sunt numărate.
'borfaşul' (încă în creştere), acest 'traficant de cuvinte potrivite' cu gleznă fină de oltean, a mai preschimbat o viteză într-un poem şi a intrat în depăşire, lăsînd în urmă încă o bornă. a 29-a sau a 30-a, s-ar părea.
conform formulelor lui chopin şi matematicilor lui rimbaud, ghiduşul mag cu vocaţia-i neîtrecută pentru prietenie ar mai avea ceva benzină-n rezervor cât pentru o canistră de povestioare bătute-n briliante şi rubine.

pe atunci, în epoca flecărelilor cabotine, a blogurilor monotone, în orice capăt al lumii ai fi navigat, neîndoielnic ai fi naufragiat pe insula lui neştiută.
pierdut pe tărâmul fermecat, rătăcit prin hăţişul de hiperbole eclatante, prin negura de epitete năucitoare , verbiajul ţi s-ar fi revelat precum un far orbitor în noaptea goală de stele.
acest verbiaj al curcubeielor de metafore şi zicerilor plutitoare.

dar să dăm cezarului ce-i al cezarului
şi cuvântul cuvântătorului:

"Mă numesc verbiaj şi sunt carnivor. Am la gât salbă de caltaboşi, iar la mână brăţară de maţ. Untura gâlgâie veselă prin vene. Gândurile îmi miros a usturoi, iar în loc de inimă am un cârnat."

"Aşa începe povestea durerii mele de-o seară."

"De ZERO ori am ajutat-o pe bătrâna cu plasture la ochi să se sprijine de blândeţea mea. De două ori m-am uitat impasibil cum încearcă să roadă un covrig. Vechi de trei zile. Iadul e un hypermarket cu suflete expirate. Mi-am lăsat şi eu rând, vin imediat."

"Am urcat la etaj, seara. În lift, umbra unui bec. Pe hol, lumina unui întuneric. Mă aştepta. M-am aşezat în picioare, de-a dreapta lui. Îngerul în izmene m-a întâmpinat cu un vals cântat la pian."

"Eram frumoşi. Unii. Emoţionaţi. Unii. Îmi imaginam cum doamna doctor căpitan îmi va spune să fiu bun şi să rămân în curul gol, să mă examineze. Îmi imaginam mănuşa elastică, apropiindu-se de partea mea dorsală, într-un gest de cucerire. Ca un inamic care vrea să îţi facă cinste cu o grenadă."

"Ai întotdeauna ceva de revărsat. O ai acolo, lângă tine, mereu. Burta este partea principală a corpului, care şade sub ţâţele bărbăteşti. Este ciurul şi dârmonul prin care îmi trec privirea când mă scarpin. Înălţată falnic peste curea, burta poate îndeplini funcţie de măsuţă."

"Individul la vreo 40 şi ceva de ani s-a proptit cu o mână de stâlp şi cu una de organ. El se pişa. Se ţârcâia apatic. I-am înşelat aşteptările arătându-i pumnul. S-a speriat. Monstrul de 1,90 şi-a retras progenitura de 7 cm între zimţii fermoarului. Încă se mai pişa."

"Împiedică-mă, ţigancă, de un coş plin cu frezii nebune şi o să-mi vând şi cămaşade pe mine să ţi-l cumpăr. Dacă ar exista o închisoare a fericirii v-aş condamna pe toţi, pe viaţă."

"De te miri unde, un canal indecent îmi răsare în faţă. E gol şi eu nu vreau să-l umplu cu mine. Cu toate că aş fi ieşit mai ieftin dacă aş fi căzut eu acolo. Corpul meu nu valorează 35.000 de euro."

"Mi-am petrecut jumate din viaţă pe toaletă, nefăcând nimic notabil, prins între spasmele şi eliberările firii umane. Mi-am petrecut cealaltă jumătate + 1 din viaţă, bulversându-mi ochii pe ţâţele unui televizor."


p.s.
felicitări cfr cluj! hai verbiaj!

aşa l-au omorât pe anton pavlovici

noapte tăcută, sfârşit de aprilie, şosea îmbufnată, 335 apatic, lună rănjitoare, rumenă ca aurul. în autobuz, căteva suflete strânse laolaltă se îndreaptă obosite spre căsuţele lor dragi cu portiţă, lift, cişmea, telecomandă, laviţă şi cozonac pe masă.
printre călători numai oameni unul şi unul:
eu – pe de-a întregul,
anton pavlovici cehov – în 200 de pagini răscolitoare,
una bucată patrăţoasă italian de culoarea grahamului, rătăcit printre cuvinte,
o felie zdravănă de billy crystal de dămăroaia, după chip şi asemănare,
şi (bonus) un gigolo închipuit, împrospătat cu apă de colonie fină (de 7 lei) peste aerul său natural de cârnăciori rumeni înecaţi în muştar.

departe, într-un alt colţ al metropolei, un câine jigărit se gudura pe lângă stăpânul preamilostiv şi puţin beteag.

feodor ilici, un bărbat bine hrănit, cam de cincizeci de ani, impozant şi sever ca întotdeauna, însă peste măsură de obosit, se gândea cu încordare la un singur lucru: când, în sfârşit, va pleca oaspetele său? un bagaj enorm, părăsit într-un capăt al autobuzului, mi-a atras atenţia cum am urcat. m-am aşezat şi am continuat să-l ascult cu atenţie pe anton pavlovici. oaspetele, părintele anastasie, venit la el de vreo trei ore pentru problema sa, foarte neplăcută şi plictistoare, stătea în colţ la măsuţa sa rotundă şi se părea că nu avea de gând să plece, deşi era nouă seara. ştiţi puţină italiană? m-a luat pe nepusă masă sosia lui billy crystal

departe, mai înspre sena, cârduri (cu carduri) de români porniseră migraţia de Paşte. fireşte, se vor întoarce toţi, într-un suflet, vioi, dar gheboşaţi de atâtea suvenire, delicatesuri şi impresii.

în fiecare clipă părintele anastasie se hotăra să se ridice şi să plece, dar nu se ridica, stătea şi parcă aştepta ceva. era un moşneag slăbănogit mai mult decât îi era vârsta, cu pleoape roşii şi spinare lungă ca de peşte. - nu ştiu, i-am răspuns cetăţeanului neturmentat, pentru a putea continua discuţia cu maestrul rus. - feodor ilici, arătaţi milostivirea dumneavoastră până la capăt şi porunciţi la despărţire să mi se dea... un păhăruţ de vodculiţă! - pronto, acum agiuns da laeroporto, da, in autobuso, tre tre cinque. no lo so, ma bene... vin acum... italianul cu păr lins şi voce înfundată de gabi luncă se mai liniştise un pic. nevorbitul din dămăroaia a sesizat momentul prielnic şi, numaidecât, a lansat primele focoase, nelăsându-i nici o şansă vizitatorului:

- roma, milano?! - florenţa... - aaa, firenţe! superbo! superbo! – superbo? – biutifăl, e frumos, biutifăl, hi, hi... mutu! adrian mutu, firenţe, fotbal!... aaa multo banii, hi, hi, manii, manii, hi, hi... – si, mutu, un bravo giocatore, ma non ha capo! haa, haa... - nu este timpul pentru vodcă, zise feodor ilici cu asprime. trebuie să avem ruşine. - canţone italiano? adriano celentano, albano... hi, hi, biutifăl, biutifăl, romina... romina iu.es.ei, america, nu italiancă, nu-i aşa? cât e ora? uitaţi acolo sus, scrie acolo, uitaţi... – ventuno, ventitre... - italia, cantare, cuore, inima, cuore hi, hi... – conosti bene musica italiana, haa, haa... – da, ramaţoti, verdi, paganini, carmen de bizet!

... anton pavlovici s-a oprit atunci de la sine, şi-a tras coperta grea ca o piatră de mormânt peste cuvinte şi nu mi-a mai vorbit. l-am readus la viaţă abia peste trei zile şi numai după ce am făcut rost de la un anticar de un samovar bătrân, în care i-am pregătit un ceai ca la mă-sa acasă.

bizet, ‘carmen’