luni, 31 martie 2008

8 şi 1/2

verbiaj (un 'ţăran' sadea ca şi dedes) m-a acroşat pe trecerea de pietoni cu automobilul lui nou nouţ, luat în leasing.
eu, relaxat, la volanul zebrei,
el, nervos, călare pe un citroen.
culmea tupeului, tot dumnealui m-a luat de guler şi m-a dus la secţie să dau declaraţii (8 lucruri despre mine)...
n-am scăpat de el până n-am recunoscut tot!
a trebuit să declar pe propria-mi răspundere toate acestea
plus alte câteva...
'luminile oraşului', 'la strada', 'once upon a time in america', 'the godfather', 'star wars', 'cele 400 de lovituri', 'portocala mecanică', 'forrest gump', 'cercul poeţilor dispăruţi', 'blow up', 'la mala educacion', 'sperietoarea', 'închisoarea îngerilor', 'breaking the waves', 'vremea ţiganilor', 'taxi driver' şi 'amadeus'.

cred că nu au fost chiar câte a vrut hahalera aia de verbiaj , ci vreo '8 şi jumătate' în cap. măcar.

p.s.
acum, cică, trebuie să omor la rândul meu 8 inşi bravi (cu aceaşi temă frivolă)!
aşadar,
the ‘leapşa’ goes to... anda, turnavitu, smallwanders, zuzeta, forastgamp, alexedi, andreeamolocea, camir.

sâmbătă, 29 martie 2008

une piaf, un 'rose', une chanson, un delire...

tot încercând să aţipesc în aşteptarea deciziei în cazul bricheta, m-am trezit citind un livre, ca să nu ard gazul degeaba.
citeam de parcă aş fi picat de somn de pe la tour eiffel, deşi nu eram beat, nici criţă, nici măcar chiseliţă ca să dorm buştean precum un zarzăr ameţit în faţă la mitică la lpf.

abia atunci mi-a căzut pe limbă un 'rose' agreabil, vioi, recişor, puţin discret (cum îi şade bine) şi tres voluptos, de culoarea cireşei şi avant tout cu aroma vanilată a butoiului de stejar franţuzesc, iar pe retină un film despre 'vrăbioara' edith piaf ca să-mi pară 'la vie en rose'.

când m-am dezmeticit, dans le froid matin a zilei de 29 martie, am sesizat că mai rămăseseră seulement câteva ceasuri până la trânta cea dreaptă cu handbalistele unguroaice, evidemment nişte curve fudule şi fără fudulii, pe care trebuia să le căsăpim,
ca să se-nveţe minte. chiar îmi luasem din vreme bilete, ca să le încurajăm pe fete.

mai spre seară, la primul fluier al meciului de la 'polivalentă', a izbucnit delirul, moment în care atât eu, cât şi miile de hiene irascibles, îndesate unii în altele comme des sardines, am înnebunit de-a binelea, ba chiar am asurzit şi am uitat fără nici un je ne regrette rien de brichetă, de paris, de edith piaf,
(şi numai)
ca să încerc să aţipesc în aşteptarea orei 3 care va fi devenit ora 4, când deodată m-am trezit citind ... ein groβe buch

vineri, 21 martie 2008

invenţia lui hugo cabret

"povestea pe care urmează să v-o împărtăşesc se petrece în 1931, sub acoperişurile parisului. aici veţi cunoaşte un băiat numit hugo cabret , care odinioară, cu mult timp în urmă, a descoperit un desen misterios ce i-a schimbat viaţa.

dar înainte să întoarceţi pagina, vreau să vă închipuiţi că staţi aşezaţi în întuneric, ca înainte de începerea unui film.
pe ecran soarele va răsări în curând şi veţi vedea aparatul de filmat schimbând rapid planul şi îndreptându-se către o gară aflată în centru oraşului. veţi pătrunde în grabă prin uşile batante într-un hotel aglomerat. în cele din urmă veţi vedea în mijlocul mulţimii un băiat, care va începe să străbată gara.

urmăriţi-l, pentru că el este hugo cabret. mintea lui este plină de secrete şi de-abia aşteaptă ca povestea lui să înceapă."


nu este o poveste de-a lui pantacruel, slavă Domnului, nici măcar vreo amintire savuroasă a maestrului dedes, nu e borges, nu e ’1001 de nopţi’ – chiar dacă e la fel de cuceritoare şi nu cu mult mai groasă şi mai grea decât dex-ul - nu e nici următorul scenariu al lui nae caranfil,
este doar scurta introducere a romanului lui brian selznick, ’invenţia lui hugo cabret’, pe care legendarul martin scorsese îl va transpune cinematografic anul acesta.

în plus, este romanul-film (!) (jumătate text, jumătate ilustraţii) de care mi-am amintit astăzi, la o nouă vânătorea livrescă prin stepele culturale ale urbei în momentul în care, nehotărât, mă pregăteam să apăs pe trăgaci şi să culc pe cineva la pământ.
ţintisem perfid către ismail kadare, pitit în ‘palatul viselor’, şi spre ’pupa russa’, mândreţea lui gheorghe crăciun, când glonţul a ricoşat muşcând adânc ca un şarpe veninos din carnea crudă a lui hugo cabret – orfanul, ceasornicarul şi hoţul de nevoie pripăşit prin cotloanele întunecate ale unei gări aglomerate din vechiul paris.

dar cum în lumea băiatului apare o fată ciudată, care iubeşte cărţile, şi un bătrân aspru, posesor al unei prăvălii cu jucării, viaţa lui hugo şi cel mai preţios secret al lui sunt acum în primejdie,
motiv pentru care dau o fugă să văd ce se întâmplă mai departe...

marți, 18 martie 2008

degete fine

de la prima frunză sau frază (să tot fi fost într-o vinere ruginie de toamnă), de la prima creangă-capitol până la ultima filă bine rumenită a romanului,
am ştiu cu siguranţă că am în faţă un mare scriitor. un uriaş blând dar bărbos, ochelarist dar clăpăug, hărăzit cu o chelie remarcabilă dar mai ales cu degete fine.

am început într-o poziţie nefirească şi abia cu a doua lui carte: ‘băiuţeii’, scrisă împreună cu frac-su matei, la două sau la patru mâini.
rezistând eroic ispitei de a termina ca caii, în picioare, în faţa rafturilor pudice ale cărtureştilor, am achitat cu inima strânsă întreagul op, conştient că îmi mai rămâneau pentru acasă doar câteva pagini neumblate.

lăudat fără rezerve de critica de specialitate şi savurat unanim de concetăţeni mai dihai ca un derby încins din liga l (transmis în week-end, la kanal d, de la ora 20.30),
talentatul fillip florian pare a fi scriitorul rafinat, dezinvolt şi graţios, povestaşul nărăvaş şi fabulous, ba chiar frumosul nebun pe care literatura română îl aşteaptă impacientată de la tovarăşul şi tovarăşa încoace. cu sau fără co-2.

la fel ca şi ‘băiuţeii’, romanul ‘degete mici’ m-a lăsat mut. şi însetat deopotrivă,
căci până şi cafeaua caldă, în care tanti Paulina, aia din carte, mi-ar fi ghicit când va trece dinamo de turul 3 preliminar al champions league, a rămas teafără şi nesorbită în ticăitul paginilor întoarse mecanic la foc mărunt, aşa cum se coc vinetele pentru zacuscă.

n-aş vrea să mai aberez şi cu palavre triste despre debutul lui florian, săvârşit la 37 de ani, după zece ani de gazetărie, care i-au dat acestuia senzaţia că devinse... ‘furnal cu zgură în loc de minte, intoxicat cu informaţie derizorie şi nocivă’, dar uite că n-am altceva mai bun de făcut...
cu niscai curaj în portofel, dumnealui a decis să se refugieze în munţi precum haiducii şi să atace literatura de calitate. şi numai pentru a o împărtăşi nevoiaşilor, pesemne.

acolo, la sinaia, omul s-a vindecat, s-a pus pe compus şi la cinci ani după marea evadare, minunatele 'degete mici' s-au hodinit pentru câteva nopţi pe rafturile librăriilor, fiind degrabă transportate în stare de şoc către bibliotecile semenilor din ţară şi de peste hotare.
nu înainte însă ca delicatele 'degete' să fie înnobilate cu două ghiuluri grele: ‘premiul pentru debut al româniei literare’ şi ‘premiul de excelenţă pentru debut în literatură al u.n.p.r.’

acum, după ce l-am dat în gât pe nea fillip povestaşul,
nu pot pentru ca să shutdownez, dacă nu dezvelesc măcar o bucăcioară apetisantă din pulpiţa fragedă şi căpşunoasă a splendorii care mi-a căzut pe cap din senin, din iarbă verde...
(click aici)

joi, 13 martie 2008

restul e cinema

după 3 ‘succesuri’ fulminante: ‘asfalt tango’, ’e pericoloso sporgersi’ şi ’filantropica’, gustate de marele public şi aclamate de micuţa (şi finuţa) critică,
după vreo 6 ani lunguieţi de aşteptare, iată că nea nae caranfil loveşte din nou. cu umoru-i binecunoscut şi cu restul de talent care-i prisoseşte.
de această dată biciuieşte rău, zice-se prin mall-urile bucureştilor, cu... ’restul e tăcere’, povestea facerii primului lungmetraj romånesc - ‘independenţa romåniei’.

am în faţă, aşadar...
...cel mai scump film românesc realizat vreodată
...cel mai ambiţios proiect din istoria cinematografiei româneşti
...cel mai înzestrat, ingenios şi spiritual cineast român al momentului
...cel mai aşteptat film românesc al ultimilor ani

şi eu încă nu l-am văzut...
deci sunt un bou românesc! dintre cei mai cei (lucru valabil şi pentru pantacruel).

ca să mă tulbur şi confuzez mai abitir, am extras dinadins 3 păreri opărite, ’uşor schimonosite şi minimalist compătimitoare’ , cum ar spune pătimaş pe imaş ctp :

1. andrei gorzo
a citit scenariul cu 4 ani înainte de apariţia filmului şi, entuziasmat, a exclamat la vremea aceea... ‘restul e capodoperă’.
"am citit scenariul lui nae caranfil (premiat la concursuri internaţionale de scenarii, dar niciodată finanţat) şi mi se pare că, deşi nu există, 'restul e tăcere' e un film mare."

2. ct popescul
mă îndeamnă pe mine şi în special pe fanii lui isterici, aleşi pe sprânceană, să dăm buluc la cinematograf, ca pe vremuri (apropo, ce-or mai face fraţii becali? or fi bine merci pe la palatele şi limuzinele lor. şi care-i problema?!), şi să vedem cu sufletul la gură... ’restul e nepieritor’.
"’restul e tăcere’ este ’totul despre eva’, ’la strada’, ’sunetul muzicii’, ’amadeus’, ’cyrano de bergerac’ al nostru. este filmul care îmi place mie, dar i-ar fi plăcut şi mamei şi bunicii mele."

3. alex leo serban
căruia nu prea i-a mers la inimă ultima invenţie a lui nea nae, mă lasă în ceaţă spunîndu-mi cu lacrmi în ochi că... ’restul e publictate’
"’restul e tăcere’ mi se pare mai mult o veche marotă a regizorului/scenarist, un răsfăţ ultracostisitor, şi mai puţin un film viu şi împlinit. nu este decît un film bine 'servit' tehnic, care 'arată bine', dar te cam plictiseşte."

eu sper doar ca cei 3 cinefili muşchioşi să se înşele cât de cât.
şi după ce voi ieşi mai luminat din întunecimile sălii să susur printre colţi, iar apoi să clipocesc patetic... ’restul e cinema’ :)

sâmbătă, 8 martie 2008

întâlnire cu 8 martie. şi cu gabriel garcia marquez

în acea dimineaţă şi-a spus că un 8 martie fără postare este ca un film sexy fără femei.

a avut nevoie de 1 ceas şi 3 cafele tari ca să bâjbâie după o idee măcar graţioasă, dacă nu şi seducătoare. i-au trebuit apoi alte două ore să se gândească în ce fel să o exprime şi încă două reprize a câte 45 de minute, plus un mic dejun copios, pentru a o posta fără greşeli de ortografie, după ce mai bine de jumătate de noapte, în loc să doarmă, a căutat, ca un mucenic de pe timpuri, o poză şi un youtube care să se potrivească...

a ieşit ceva simplu, sublim şi aproape înduioşător:
‘doamnelor dragi, doamna lui dedes, a lui verbiaj şi alte doamne celebre, doamnelor din blogosfera întreagă, frumoase şi/sau deştepte, pantacruel vă urează din suflet la mulţi ani!’

a încheaiat cu un post scriptum alambicat în care se scuza că nu a scris mai mult şi mai delicat pe motiv că se grăbeşte să meargă cu soţia lui dragă la cinematograful patria, unde îl aştepta răvăşitoarea ecranizare a romanului lui marquez,
‘dragostea în vremea holerei’.

marți, 4 martie 2008

lolitele mele

un fapt cutremurător s-a consumat în această dimineaţă prelungă, în jurul orelor 13 si 2 minute, la 31 de ani de la marele cutremur naţional.
pantacruel a întors capul, aşa cum obişnuieşte dumnealui, şi, dintr-o smucitură, a aflat zguduitoarea veste: majoritatea bărbaţilor de sex masculin îşi petrece un an din viaţă holbându-se la femei.

într-o singură clipă a înţeles că o tragedie se năpustise asupra lui şi a simţit cum se înăbuşă ca un peşte pe uscat.
nu îl îngândurau nici timpul dedicat viguroasei îndeletniciri, timp considerat oricum prea restrâns şi nici explicaţia conform căreia fiecare bărbat vede în medie 11 femei pe zi, cărora le alocă cel puţin două minute de admiraţie, de unde şi cele 350 de zile de reverie dintr-o viaţă umilă de om.
necazul lui ţinea mai mult de altruism, un sentiment deficitar în breaslă, iar faptul că trebuia să-şi împartă pasiunea şi cu alţi semeni, că el nu era decât un oarecare, acolo, îl orbea de furie.

pantacruel nu a putut merge mai departe fără să facă o dedicaţie muzicală tuturor celor 11 femei extraordinare, nimfetelor, lolitelor şi divelor la care se va holba până târziu în noapte ca un porc de bărbat şi nesimţit. care este.

toate acestea s-au întâmplat într-o marţi.

romance d’amour



o melodie pe care acesta o păstra de mult timp, tocmai pentru o asemenea ocazie, încă de pe vremea când lui panta cel mic i se scurgeau balele după fetiţele de vârsta lui şi mai ales după damele bine din filmele care rulau fără odihnă la parterul blocului.


p.s.

am auzit, dar eu nu cred, că unii se holbează mai mult de 2 minute şi la emisiunea lui mircea badea de la antena 3.

sâmbătă, 1 martie 2008

îl bătea încălţat şi cu patine...

din fericire nu mă pricep la box nici pe departe, nici pe aproape, spre deosebire de maestrul dedes, de exemplu, care, şi dacă nu vrea, poate recita ca pe o poezie de bacovia toţi campionii mondiali în miez de noapte.

ca orice ageamiu în domeniu care se respectă, mă înfierbânt şi eu şi chiar ard în upercut-uri devastatoare la declaraţii pompoase, gen Cassius Clay. ko-urile, însă, şi mai ales execuţiile în public aplicate de mister k.o. - lucian bute (22 de meciuri în cariera profesionistă, 22 de victorii, dintre care 18 înainte de închiderea ediţiei), mă nimicesc completamente.

astăzi, de mărţişor, după ce şi-a apărat centura mondială în faţa ridată şi în ficatul plăpând al americanului william joppy, printr-un alt ko, bute a ţinut să dedice succesul tuturor femeilor din românia.
iar pentru bărbaţii din ţărişoara lui, ăia care, astăzi, în sâmbăta morţilor, şi-au pus radiourile să sune primul gong la 4 şi jumătate dimineaţa, le-a gătit o sărmăluţă-n foi de viţă şi o lingură de colivă să se lingă pe buze: ‘nu mi-am propus să îl fac ko pe joppy (...) dar dacă mă străduiam puţin îl băteam încălţat şi cu patine’