joi, 28 mai 2009

mai dau o fugă-n verde-albastru

mai dau o fugă-n verde-albastru
călare pe-un cal măiastru,
nu prea mult, o săptămână,
fără blog, fără arvună,
și-am s-alerg pe-un câmp de noapte
de la dulce pân' la arte. (vreo șapte)

p.s.
da, aduc și ciocolate :D

harfa de iarbă (can't take my eyes off you)

(muse - can't take my eyes off you)

cum ar putea oare să nu-ți placă jocul grațios al lui fc capote din ‘harfa de iarbă’?

“dacă la ieșirea din oraș o apuci pe drumul care duce spre biserică, ajungi curând lângă un deal ce strălucește ca o văpaie, plin de dale funerare, albe ca oasele, și de flori cafenii, ofilite. (...) la poalele dealului se întinde un câmp acoperit cu iarbă indiană înaltă, care își schimbă culoarea o dată cu anotimpul. duceți-vă să-l vedeți toamna, pe la sfârșitul lui septembrie, înroșit în lumina asfințitului, când umbre stacojii ca para focului tremură deasupră-i și când vânturile toamnei, mângâindu-i iarba veștejită, iscă atunci o melodie ca un suspin omenesc, o harfă de șoapte.”

o sută de pagini mai încolo, truman capote, care a ratat la mustață titlul de cel mai fin jucător al finalei, ironic și cu sânge rece, își face un timid autoportret

“(...) dar pe atunci exista un tip nemaipomenit care ținea o frizerie. îl chema amos legrand. în privița lui, unii ca șeriful și chiar riley henderson, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, toată lumea zicea că-i un fătălău. nu vorbeau însă cu răutate. cei mai mulți țineau la amos și îi voiau binele. scund ca o maimuțică, amos trebuia să se suie pe o lădiță ca să te tundă. avea o fire agitată și trăncănea ca niște castaniete. pe toți clienții îi numea “drăguță”, atât pe bărbați cât și pe femei, căci nu făcea distincție între ei.
amos avea un dar extraordinar: putea să trăncănească neîntrerupt despre tot ce-i interesa fie pe oamenii de afaceri, fie pe fetițele de zece ani – despre orice (...)”.


tot aici am dat peste un nume de personaj fermecător (mai ceva ca o combinație măiastră iniesta – xavi – messi), un anume puști, little homer honey. bineînțeles, pe surioara lui haioasă o chema... texaco gasolin.

duminică, 24 mai 2009

eu, porumboiul!

fir-ar mă-sa a dreacu că nu sunt eu tac-su lu’ porumboiu.
tac-su lu’ corneluș.
să n-am parte de champions league cu dinamo, dacă nu m-am bucurat sincer pentru sucesu lu’ fi-su. jur! parc-ar fi fost premiu lu’ fi-miu. sau mai rău, premiu meu.
am avut un moment impresia ca sunt chiar tac-su, ăla tâmpitu de-i mare patron la fc vaslui. regele cucuruzului în moldova. dar doar un moment.

nici nu vă închipuiți măcar cât de curios am fost să văd dacă știuletele va da în pârg anul acesta la cannes, la cel mai cool festival de film din lume.
acum, c-am văzut, până nu pun ochiu pe acest devastator ‘polițist, adjectiv’, nu voi mai avea somn. apropo, dacă și cu un asemenea titlu se poate câștiga la un asemenea festival, atunci e clar - știuletele e mai rotund decât mingea.

aaa... și era să uit ce era mai important.
în urmă cu vreo 3, 4 ani, în metrou, citeam o carte.
prostă, pesemne. sună telefonul, îl găsesc prin desagă cu greu, răspund.
o voce feminină, emoționată nevoie mare, aproape gâfâind, fericită că m-a găsit...
- alo, domnul corneliu porumboiu?!? gâf gâf, gâf gâf...
am ezitat câteva secunde. nu știam cum să mă scuz că nu-s el. cu o voce stinsă, într-un târziu, i-am curmat visul
– îmi pare nespus de rău, domnișoară, uite că nu-s el, sunt eu. cădea-mi-ar adjectivu' de pe croazetă! asta nu i-am mai zis.
după aia au început să curgă premiile, în gâtu' mă-sii!

- gina adu-mi și mie filmul. 'adjectiv, polițist', al lu' porumboiu. fă rost, de la giurgiu, de la tiff, nu știu! gina, în 5 zile vreau să am filmul pe birou, da?!

joi, 21 mai 2009

copilul teribil al filmului american

aflu de la als, din adevărul literar și artistic, că
paul thomas anderson (‘there will be blood’, 2007) este copilul teribil al filmului american independent. adică un fel de lars von trier al lor. nu știam asta.
am scotocit prin ghenă și am constat că deja am gustat 3 din cele 6 filme ale teribilui copil de 39 de ani - amintitul ‘there will be blood’, excelentul ’boogie nights’ și genialul ‘magnolia’.

tot meșterul îmi mai vinde un pont: "‘punch-drunk love’,
care reușește performanța de a alătura (fără a cădea în ridicol) o actriță vontrieriană ca emily watson și ’vedeta’ comediilor debile adam sandler, este inclasabil".


în plus, cu această țăcăneală anderson a obținut premiul pentru regie la cannes în 2002.


ar fi fost de ajuns argumentul - emily watson. acum am mai multe motive să văd beleaua asta de film.

*****
update
are dreptate: curat inclasabil, ‘punch-drunk love’-ul.
dacă fellini, frații coen și aronofsky s-ar fi trezit într-o dimineață, la răcoarea unui rachiu - unii din mormânt, alții din pat - că să pună de un film, cam așa ceva ar fi ieșit.

miercuri, 20 mai 2009

un saltimbanc (florian) la curtea dentistului regelui (carol)

filip florian, care tiptil și cu infinită migală începe să se piardă după cel de-al treilea roman al său, dacă socotim pe degete mari și ‘băiuțeii’, trăiește din scris și foarte bine face,
căci după 'zilele regelui’ – un exercițiu destul de reușit de masturbație literară, ovaționat fără perdea atât de critica grăbită, cât și de publicul fermecat – autorul 'degetelor mici' (3 premii înalte pentru debut) ne încântă urechiușele catifelate nu cu harpa, ci cu o ploaie macondiană de metafore și fraze căutate, lustruite, zaharisite dar răcoroase ca un pahar de apă, tărcate, sacadate, schiloade și dolofoane deopotrivă, gălbejite, ceacâre, șchioape și zbârlite molcom în ceapă călită,

iar florianul despre care, mai ieri, spuneam că este ăl mai răsărit dintre tinerii scriitori români și-a luat rolul de wunderkind în serios și ne-a turnat în ceșcuțe, nu pe gât, ce-i drept, în dulcele stil realist-magic, o istorioară cu învățăminte despre bucurescii și bukarestul de odinioară, dar fără de poveste,
practic o melodie lunguiață, orfană de versuri, plăcută, nu tocmai plictisitoare, în care un rege, karl eitel friedrich zephyrinus ludwig de hohenzollern-sigmaringen, cam șters și pasionat de curve oarbe și dentistul său, joseph strauss, curvar de asemenea și devotat stăpânului ca un câine, ba chiar un motan mâhnit, siegfried, al dentistului regelui, scriitor și dânsul în roman, motanul adică – ar merita, de ce nu, la rândul lui, un premiu de debut pisicesc, pentru efort – străbat agale cele 260 și ceva de pagini ale romanului,

unul care emoționează (femeile și o parte însemnată dintre cititorii gazetei sporturilor) încă din dedicație – “lui luca, băiatului meu, care știe ce e bucuria” și sfârșește tandru și prăpăstios, dar nu bollywoodian, cu suflete sfâșiate de copitele unui cal și împăcări din vremea holerei,
pentru că, dincolo de stilul fain și de feliile groase marqueziene, importate cu tot cu ambalaj, din inerție, oamenii sunt de cele mai multe ori la fel, ba chiar spun aceleași vorbe în contexte identice, indiferent de emisferă, cu diferențe specifice,
fermina daza acceptând, bunăoară, cererea în căsătorie a doctorului juvenal urbino cu o condiție nemaiîntâlnită, să nu mai vadă în fața ochilor mâncare de vinete, în timp ce elena ducovici are pretenția, tot la căsătorie, ca doctorul joseph strauss să nu-i mai dea pe la nas cu ceai de ciuperci și cu alte drăcovenii,

că succesul ca și eșecul vine atunci când te aștepți mai puțin, mai ales într-o țară tristă și plină de umor, una care seamănă uneori cu văitatul, alteori cu căcatul, că dincolo de talentul cu carul, de miile de ore de trudă, cafea și tutun poate sta raiul, dar și iadul, că întotdeauna chiorul, în țara orbilor, este rege, dacă nu cumva a devenit fără s-o știe nici el, nici cititorii lui orbiți de scrieri și cuvinte orbitoare, saltimbancul regelui, al dentistului regelui ori, în cel mai nefericit caz, al motanului dentistului regelui.

duminică, 17 mai 2009

o oră cu orațiu. dramă comică

sau drama comediantului, nu-i așa, domnule profesor horațiu? dumneata ești, am impresia, noul elev, nu-i așa?
nu, domnule, sunt vechiul spectator. pe vremuri râdeam la comediile dvs de mă durea burta. serios? poate mâncasei ceva stricat. spectatorii mei râd din inimă, nu din burtă. sper, totuși, că n-ai venit să-mi ții o lecție...
nu mi-aș permite domnule profesor, ș-apoi mi-a fost de ajuns ‘lecția’ dvs de o oră întreagă.
spune-mi, te rog, ți-a fost greu să intri înăuntru? obișnuiesc să joc cu casa închisă, ferecată bine. mulți îmi poartă sâmbtele și chiar duminicile pentru asta, dar e ceva normal în tagma noastră. am intrat ușor, cu invitație. am pile. am înțeles, tinere. în viață te poți aștepta la orice, să nu uiți asta! sunt convins, domnule horațiu.
și eu sunt convins că vei redeveni un spectator bun. o să faci progrese, pari inteligent și cultivat. ai, presupun, și o memorie bună. nu-i nevoie decât de puțin efort, de puțină bunăvoință... sincer să fiu, cu tot efortul și bunăvoința de care sunt capabil, cu greu am putut să aplaud la final. de fapt, cred că am aplaudat mai mult de rușine. pentru cele trei femei de pe scenă. mă tem că ați observat asta chiar și dumneavostră în minele spectatorilor din această seară.

în mine zici? ia stai, bă, puțin, marine, crezi că m-am sinchisit de tine? păi v-am spus eu că de mine? spun că v-au deranjat niște mine, nu mine, mine, ci niște mine. taci odată bă marine, cum să mă-piedic de tine, dacă nu erai cu mine? cum să vă explic mai bine, nu spun că de eu, de mine! nu v-ați sinchisit de mine, eu sunt doar un fitecine. v-ați lovit de mine, mine, nu de mine, ci de mine! să n-am parte eu de mine, dacă m-am lovit de tine! domnule horațiu-mi vine să dau cu ceva în tine!
din fericire, astea sunt încă bune, cu ‘lecția’ lui ionescu ați cam dat-o-n bară. mi se mai întâmplă și mie, chiar dacă sunt un geniu, ce nu știai că sunt un chior? chiar în rouă, dimineața, dar n-am spus-o tuturor, să nu-mi amărăsc viața...
acu’ exagerați, o fi doar o pasă proastă. după atâția ani de glorie, e normal să mai intervină uzura, monotonia... vrei să spui că sunt ca o mâncare sleită? permite-mi să-ți demonstrez matematic că nu sunt un artist terminat. vă stau la dispoziție, domnule horațiu. la dispoziția mea? vai, dar eu îți stau ție la dispoziție. nu sunt decât umilul tău servitor.

spune-mi dumneata, cât fac patru minus trei. patru minus trei? da, cât fac patru spectacole jucate în fața a cinci miliarde o sută şaizeci şi două de milioane trei sute trei mii cinci sute opt de spectatori minus trei spectacole la care au venit decât trei miliarde şapte sute cincizeci şi cinci de milioane nouă sute nouăzeci şi opt de mii două sute cincizeci şi unu de plătitori de bilete?
fac un spectacol plicitisotor, banal, fără zvâc, domnule horațiu.
iartă-mă, dar mă văd obligat să te contrazic. să o luăm mai simplu. să presupunem că avem doar săli golașe și mici, mici, mici, ca niște cutii de bere goale – astea în care joacă tot felul de arătări, adică nonhorații. și mai avem câteva săli imense, imaginează-ți, te rog, săli dolofane, celulitice, cu șiroaie de spectatori, mega-buncăre, ăăă... balșoi teatre, unde se dă-n spectacol horațiul, adică eu. deci cât fac patru săli pline, vii, auzi aplauzele, tropotele, cascade de hohote, oameni leșinați de râs, fără trei săli triste, mocofane, aproape pustii? carevasăzică din cele 4 săli durdulii, planturoase, extragem 3 săli sfrijite, scofâlcite... ce mai rămâne?!
o mulțime de spectatori dezamăgiți.

nu ai înțeles. probabil am dat un exemplu tâmpit. n-am fost destul de clar, e vina mea. ba nu, domnule profesor, e vina mea. poate cer eu prea mult de la dvs. să raționăm și mai simplu decât simplu. primar, primitiv, dacă vrei. nu mai vreau nimic de la dvs. ba trebuie să vrei! hai să luăm un exemplu exemplar... dacă ai avea două nasuri și ai face greșeala să nimerești la o piesă de-a mea, iar eu, de supărare, ți-aș smulge unul, cu câte nasuri ai mai rămâne? cu două nasuri. cum cu două nasuri? păi dacă cu un singur nas am nimerit la spectacolul de față, cu două nasuri nu aș mai fi căzut în capcană . deci nu aș mai fi ajuns aici și nu ați fi avut cum să îmi smulgeți nimic. nici măcar un oftat.
nu. nu. nu-i bine ales exemplul, nu e un exemplu concludent. ascultați-mă. vă ascult, domnule horațiu, nu am încotro. să presupunem că ai o singură ureche. ca cronicarul grigore ureche? ca artistul van gogh, dacă vrei. nu prea aș vrea. n-are nimic. e-n regulă, dar mă tem că sunteți într-o ureche, domnule. ți se pare. tot ce e posibil. deci, să revenim, ai o singură ureche. domnule horațiu piesa s-a terminat de mult. oamenii au plecat pe la casele lor, poate unii dintre ei fac nani la ora asta... deja? auzi, crezi că 'lecția' va avea succes monstru?
să aibe succes monstrul? nu știu ce să zic... mă scuzați, dar trebuie să plec. și vedeți că v-a căzut un ”h”. un ”h” de la haș? nu, un ”h” de la haz!
nici o problemă, merge și așa.

sâmbătă, 16 mai 2009

poemul de sâmbătă - 'muzica lui popescu'

“ah, Doamne! toată seara m-am gândit la cântăreața aia, aia de-i profesoară și la conservator... știi tu: arta florescu. păi numai să întâlnesc eu vreo fată s-o cheme așa, ARTA! nici nu m-aș gândi: imediat aș lua-o de nevastă! ce mai, cu acte-n regulă: arta popescu! Doamne, măcar de mi-ai scoate-o în cale...
că știi și Dumneata ce-mi place s-ascult păsărelele astea de-afară! ce mai cântă și ele!... și-așa, fără să știe, săracele... parcă nici n-ar cânta... parc-ai fluiera Matale în lume. ce? nu fluieram pe vremuri și noi? fluieram!... ca băieții, după fete... că bună mai e și lumea asta! te-apucă un dor!... te-apucă doru’ ăl mare, al artei!... (...)”

‘muzica – un psalm al lui popescu’ (cristian popescu)

vineri, 15 mai 2009

7 vagabonzi aproape milionari

7 spoturi de promovare pentru tiff 2008, unul genial (nae caranfil), altul tarantinian (adrian sitaru), ba unul chiar bășinal (bogdan mustață) plus o bomboană pe 2009. bomboana e o leacă gay, dar gustată de publicul sensibil, cu un andi vasluianu în rol de heath ledger. sau de jake gyllenhaal, că nu-ți prea dai seama.

7 vaga(bonzi) - c. porumboiu, a. sitaru, t. giurgiu, b. mustață, p. negoescu, r. muntean, n. caranfil - și un singur pantacruel

vineri, 8 mai 2009

sergiu nicolaescu – ultimul interviu

mai mult intermort fiind vorba de regizorul intrat în cel de-al 80-lea an. sau film. nimeni nu mai știe cu exactitate. dar las gargara pentru altă dată că începe marele derby și ratez primul gol dinamovist!

așadar, cu o zi înaintea premierei filmului ‘carol I’, serginho dă un ultim interviu (să sperăm că va fi și cel din urmă!) pe tvr cultural moderatorului marius constantinescu. reproduc mai jos discuția celor 2:

- M.C.: ‘carol I’ este o nouă docudramă, să înțelegem...
- SERGIU NICOLAESCU: nu. l-am gândit ca pe o docudramă, dar a ieșit până la urmă o ficțiune (rânjet tâmp)

- M.C.: este un film de cinematograf, nu-i așa?
- SERGIU NICOLAESCU: am vrut să fie film de televiziune, dar după ce am văzut ce a ieșit am zis că merge și ca film de cinematograf. (emoție afumată)

- M.C.: cât au durat filmările?
- SERGIU NICOLAESCU: au durat mai puțin decât mă așteptam. în două săptămâni am fost gata (bucurie acră ca o varză)

- M.C.: credeți că aveți puncte comune cu personajul pe care îl interpretați, carol I?
- SERGIU NICOLAESCU: în primul rând semănăm foarte mult fizic. nu mai spun că suntem amândoi berbeci...(lol!!!) apoi carol era neamț, adică precis în tot ceea ce făcea, la fel și eu (începe să delireze și respiră tot mai greu. niște aplauze generoase și un masaj iute l-ar repune pe picioare pe bătrânel)

- M.C.: pe cine doriți să remarcați din acest film?
- SERGIU NICOLAESCU: în primul rând imaginea...

- M.C.: cine semnează imaginea filmului?
SERGIU NICOLAESCU: aaa... aaa... mmm (puțin umil, puțin iritat. își aduce aminte de ‘slumdog millionaire')

- M.C.: noi știm cine...
- SERGIU NICOLAESCU: spuneți dvs, eu nu-mi amintesc. (privire pierdută)

în acel moment telefonul maestrului a sunat în studio și a întrerupt incendiarul interviu. am impresia că era chiar lăscărică, dar dom' semaca n-a mai vrut să ne zică.

joi, 7 mai 2009

a beautifull night (fc borgelona)

și tocmai în acel sfârșit de lume, când cea mai frumoasă echipă a momentului se împăcase con la tristeza en el corazón, a apărut el. andrés iniesta.
exact atunci noaptea de satan s-a preschimbat în poem borgesian...
vencen los blaugrana, perdidos de sangre y de sudor
manchado el rostro, sin esperanza ni temor


a beautifull night - by pantacruel

duminică, 3 mai 2009

‘spielzeugland’ (țara jucăriilor) – oscar 2009, scurt metraj

iarna lui 1942, într-un un mic orășel din germania nazistă.
prietenia a doi puști simpatici, heinrich (neamț) și david (evreu), frați de cruce(!), este pe punctul de a fi întreruptă brusc de o misterioasă excursie în lagăr (‘țara jucăriilor’) a micuțului jew.

filmele cu copii, duioase și cam lacrimogene, îmi displac în genere. scurtmetrajul lui freydank are însă ceva special.
grație unui montaj admirabil, ‘spielzeugland’ spune în vreo 13 minute o poveste la fel de tulburătoare ca a suratelor ei mai mari ‘schindler's list’ și ’la vita e bella’.

finalul, neașteptat & emoționant, te sufocă. îți ia pentru câteva clipe aerul, întâmplător sau ne, și-ți lasă la schimb tot monoxidul de carbon din lume.

‘spielzeugland’
- jochen alexander freydank (13 min)

sâmbătă, 2 mai 2009

literotică - leapșa cu prostii

leapșă literotică, musai românească, blogăriță franțuzită, tămbălău, lume, humor, poeți de sâmbătă, fierbânțeală, chiote de-ți vine amețeala nu altceva...
n-am stat prea mult pe gânduri și m-am înfipt iute 'ntr-un aldulescu vârtos cu riscul să necăjesc un agopian iscusit!



„a fost într-o joie zbuciumată, pe seară, când gică bălașa apăru în salonul alb măturând totul în jur cu o căutătură câinoasă, injectată, ce-l arăta a nu fi în apele lui. trânti ușa fără o vorbă, ce-i p-aici sau bună ziua și se repezi direct la reli, și cum stătea ea la masă fără să-și întrerupă o clipă mâzgăleala pe rebusuri, îi vorbea în șoapte precipitate aplecat peste umărul ei și cu obrazul lipit de obrazul ei și cu palma lui mare acoperindu-i toată revista deschisă și pe urmă strângând-o în pumn și mototolind-o. iar ea se ferea trăgându-se de-a lungul mesei de faianță cu tot cu taburelul de sub ea.
(...)
- afară! toată lumea afară din salon ! zbieră atunci nebunul, izbind și pălmiund în stânga și-n dreapta cu zbieretele lui
(...)
colțul unde reli dezlegase rebus toată ziua era tot o trâmbă de cioburi zbuciunmându-se necontenit, și reli cocoțată pe bordura de faianță a mesei cu mâinile încleștate pe pervazul ferestrei și strigând că se aruncă pe geam dacă n-o lasă și zbierând după ajutor în timp ce gică smulgea fâșii din halatul ei și chiloții încă-i fluturară o clipă pe o gleznă, și înverșunat s-o tragă spre el, gică o dezbrăca sfârtecându-i cârpele și ea tot îndârjită pe pervaz și-n nechezăturile ei tocând sticlăria în picioare și izbindu-l în frunte și-n piept cu tocurile pantofilor.
se vedea limpede cât de satisfăcuți erau unul de altul și mare lucru n-ar fi fost să-i întrerupi și ar fi fost o distracție întrucâtva sadică, cum te-ai pune cu parul pe doi câini îmbârligați în mijlocul drumului.
(...)
- poate nu știți, spune florea. da’ grasu și cu mine știm că gică a crescut-o în felu’ ăsta. el a învățat-o carevasăzică ce înseamnă, de când relișor avea șaișpe ani și era elevă la biofarm.
- prost a învățat-o, e de părere grasu. c-are un darab d’ăla de neam prost și gică ăsta, pân’ la genunchi și gros ca pe mână de te străpunge până-n creieri...
- mai taci, dom’le-odată, că nu se mai aude, nu știu ce naiba fac...
(...)
se îmbrăcaseră și tocmai se pregăteau să plece. era aproape unsprezece noaptea, când gică și reli au apărut în vestiar, rupți amândoi și însângerați de cioburile prin care se tăvăliseră în rutul lor demențial. își surâdeau duși și nemaivăzând pe nimeni în jur și descinseră aerieni și ca niște scrântiți ce erau în cămăruța băii cu un singur duș, a cărei ușă nu stătea închisă decât proptită cu un bidon gol de vopsea și acum era proptită cu bidonul de perete și ei nici că se sinchiseau, se dezbrăcau unul pe celălalt, ajutându-se și rânjindu-și tâmp, descotorosindu-se el de pantalonii de salopetă și bluza făcută ferfeniță și ea de de franjurii halatului ce și-l luase pe ea ca să n-o tragă curentul pe scări coborând încoace, după care s-au pișat amândoi deodată din picioare și nemaisăturându-se a se privi în ochi și devorându-se parcă din priviri și ținându-se de mâini și mângâindu-se pe obraji, și odată ușurați au intrat împreună sub duș, lăsându-se biciuiți pe spinări cu jetul fierbinte, sub uităturile bulbucate ale celorlalți ce stăteau să sară ca niște ventuze pe goliciunile lor frumoase.
(...)
de-acum îi vedeau prin aburi săpunindu-se pe spinări și pe părțile lor bărbătești și femeiești și hârjonindu-se însuflețiți de o patimă neverosimilă pentru cei care-i știau de vreo zece ani împreună, părând mai degrabă doi amanți cruzi și care abia aflaseră cu uimire de câteva ceasuri unul de existența celuilalt, luminați de lumina lacomă a privirilor martorilor”

RADU ALDULESCU ('amantul colivaresei', 1996)