marți, 29 iulie 2008

orele

aplecat asupra ’orelor’ lui michael cunningham în strălucirea blândă ca de lămâie a felinarului, mi s-a întâmplat un lucru neobişnuit. am terminat romanul, l-am închis şi, fără să pierd vreo clipă, l-am reluat de la capăt ca şi cum aş fi trecut la al doilea volum al său.

parcul adumbrit cu tăceri diafane, în care trei pescăruşi nervoşi, gălăgioşi (geloşi?) dansau caraghios, îmi consuma plăcut ultimele ore ale concediului. mă simţeam strivit de acest roman uluitor, tragic-grandios, impecabil şi inteligent construit, de această scriere splendidă, emoţionantă, despre lumile virginiei woolf.
trei epoci diferite pe trei paliere distincte, suprapuse, trei povesti îngemănate, adiacente, complementare, poveşti care curg una-ntralta şi irizează apoi în scânteieri şirete, explozive, întunecate.

nu îmi pot explica fascinaţia pentru ‘orele’ (titlul iniţial al romanului ‘doamna dalloway’ de virginia woolf) şi nici de ce am mângâiat cuvintele în loc să le citesc. odată cu romanul lui cunningham am trăit senzaţia (impetuoasă, neruşinată) că un scriitor poate picta cuvinte şi sunete, ba chiar inventa gusturi şi mirosuri nemaiîntâlnite.

dintr-o dată, nu mi-am mai luat gândul de la ecranizarea lui stephen daldry (autorul emoţionantului ’billy elliot’).
şi astfel, la primele ore ale dimineţii, înainte ca virginia woolf să se retragă în cameră, unde va aşterne pe hârtie prima frază a noului roman: “doamna dalloway a spus că va cumpăra ea însăşi florile”...

(“înaltă, speriată, minunată în rochia ei de casă, cu cafeaua aburindu-i în mână. este virginia stephen, palidă, uimitoare ca un rembrandt sau un velazquez, apărând acum douăzeci de ani în apartamentul fratelui ei de la cambridge, într-o rochie albă, şi este virginia woolf, stând în faţa lui acum. numai în acest an a îmbătrânit dramatic, de parcă un strat de aer s-ar fi scurs din pielea ei. s-a ascuţit şi s-a veştejit, a început să arate de parcă e sculptată într-o marmură poroasă, alb cenuşie. arată încă regal, cu forme încă elegante, se află încă sub imperiul acelei străluciri lunare, dar brusc nu mai este frumoasă.“)

...mi-am înregistrat ’the hours’. l-am pus la rece pentru o seară specială alături de nicole kidman, julianne moore, meryl streep, ed harris, jaff daniels, toni collete şi de muzica tulburătoare a magicianului philip glass (dreapta sus)


*****
ps.

am supravieţuit scrierii lui cunningham , ba chiar cursei infernale cu lynet-ul, în farup.

lynet - fårup sommerland


o să rezist şi revederii acestui fermecător film. probabil :)

10 comentarii:

anda grarup spunea...

O lectura, deci, numai buna pentru un sfirsit de vacanta glorioasa :) Eu nici cartea n-am citit-o, nici cu lynetul nu m-am dat; insa am vazut filmul de mai multe ori si am fost si in misiunea doi, din space mountainu' din Disneyland...cine m-o fi trimis acolo, ca facui cunostinta cu Gi forsu'!!! Se pune?? ;))

pantacruel spunea...

:)) se pune totul. tot ce iti starneste simturile si nu reuseste sa te doboare :)

spune-mi daca iti place muzica lui philip glass. apropo de simturi si de moarte, asa am dat de acest glass.
citeam intr-o revista, acum vreo 2 ani, un interviu al lui palahniuk. si la un moment dat scriitorul 'fight clubu-ului' a vorbit despre muzica. m-a impresionat o fraza a lui despre compozitiile lui philip glass, "la care pana si mortii suspina in morminte". mi-a placut mult cum a spus-o :)

anda grarup spunea...

oh, da; imi place senzatia aia de calm, linistite si atemporalitate pe care ti-o da muzica lui. E aproape hiptnotica!!
Am cautat pe youtube, fara succes, muzica de la Beckett Shorts, preferata mea...

pantacruel spunea...

am intuit eu "hipnoticul":)
nici eu nu am ascultat muzica lui din 'beckett shorts'. na, ca mi-ai dat de lucru...

Dedes spunea...

scoate filmul de la rece si serveste-l cu o inima calda. l-am citit pe nerasuflate.

pantacruel spunea...

dedes inima de rus,
ma gandesc, totusi, sa-l pastrez pentru diseara, cand simturile si emotiile mi se ascut :)

ana spunea...

eu l-am descoperit pe glass tocmai datorita acestui film:)eram curioasa cine este in spatele coloanei sonore

pantacruel spunea...

la fel mi se intampla si mie cu muzica din filme. descoper compozitori de care habar nu aveam, uneori si clasici, recunosc :)

glass insa este mai de fiecare data "personaj" in filmele in care... joaca. in 'orele', ca si in 'jurnalul unui scandal' coloana sonora este nu doar fascinanta, este chiar inima care pulseaza ritmic in spatele povestii, care popmpeaza stropi de viata si emotie in film.

turnavitu spunea...

Mi-ai facut pofta de carte.N-am citit-o dar o am. Sunt carti pe care nu le-am citit si cand ma incita cineva constat cu satisfactie ca le am. Desi a avea nu e la fel de important cu a fi...

pantacruel spunea...

:)
romanticul turnavit poate fi si autoironic, constat cu placere din ultima lui fraza :)
sunt curios daca o sa te impresioneze cartea (in special constructia si poezia ei) la fel de mult.