marți, 15 aprilie 2008

despre 'standardele joase'

ieri seară - mai şi ploua ca-n ’aprilie spulberat’ , iar steaua de pe cerul gurii lui becali conducea deja pe ”u” cluj cu 1- 0 – m-am lovit de un zid invizibil, solid, neaoş şi atât de trainic (cam ca scrierile lui eminescu).
apăruse un loc călduţ de muncă la noi în celulă şi am fost rugat, în cazul în care ştiu pe cineva disponibil, să înlătur neajunsul...
floare la ureche, mi-am zis.
să-i iau pe rând, în ordine alfabetică, de la prieteni la simple cunoştinţe, ca să nu se creeze debandadă la poartă.

sun la primul dintre ei,
îi las mesaje pe mess, mai sun de 39 de ori şi în cele din urmă dau de individ. sunt refuzat categoric, deşi omul lucrează tot în domeniu (la revistă de sport), are program asemănător şi un salariu pe jumătate.
motivele, halucinante: s-a obişnuit acolo, îi este frică de schimbări, nu-l interesează atât de mult banii (!). trebuie să precizez că amicul are o situaţie materială extrem de precară. "îi pare foarte rău, dar se vede nevoit să mă refuze".
asta e, îmi zic, mai sunt şi fraieri pe lumea asta!

sun la al doilea.
acesta la fel, un mare amator de sport şi gazetătie sportivă, eşuat însă într-un post mediocru, sub nivelul său (vânzător de icoane la un schit) pe un salariu miniscul - o idee mai consistent ca al unei femei de serviciu.
argumentele sunt de această dată infailibile: "ar fi cea mai mare greşeală din viaţa lui dacă ar renunţa la un job unde are relaţii, se simte important şi, peste toate, poate lipsi o zi, două de la muncă, în caz de extremă urgenţă. banii sunt trebuincioşi, dar se descurcă şi cu ce are".
(ce-i drept, e un băiat de treabă şi foarte muncitor. tocmai a făcut împrumut la bancă şi îşi cosntruieşte casă, iar soţia, secretară, nu câştigă deloc cât pătruleasa).
încep să mă gândesc la naţia română, la brazi, stejari, neamul ăsta de piatră şi în special la puii de brâncoveni şi de jieni...

am sunat şi la al treilea, dar nu mai dau detalii, căci relatarea riscă să devină neverosimilă...


"mi-ar fi uşor să mă definesc ca un scriitor negru şi să am anumite avantaje, eu însă refuz să primesc premii sau burse, consider că acesta este un mod distructiv care creează ghetouri. în anglia, dacă eşti un poet afro-craibean modest, primeşti burse în numele politicii diversităţii culturale, dar dacă eşti un poet englez foarte bun, nu primeşti nimic. totul e distorsionat. i se dă scriitorului afro-caraibean impresia că e mai valoros decât în realitate, iar acesta nu va vrea să devină mai bun, va dori doar să publice. cred că e greşit. (...)
astăzi, dacă eşti negru, aşteptările sunt mai mici, iar acest lucru este confortabil pentru mulţi. însă aşa se consolidează standardele joase."

e.a.markham (n.1939,caraibe) – walberberg seminar, ianuarie 2008.

4 comentarii:

Dedes spunea...

Eu zic sa-i lasi pe baieti la locul lor. Uneori nu este foarte placut sa fii scos dintr-un loc in care te-ai obisnuit, chiar daca e clar ca incet dar sigur te cufunzi in mocirla vietii.
Dupa cum stii, cu cat esti mai prost platit cu atat iti e mai greu sa pleci. de aici povestea cu sutul in dos si pasul inainte, pentru ca nu avem bunul simt sa ne miscam singuri.

pantacruel spunea...

amintirile ne chinuiesc, dedes.
in mare parte iti dau dreptate, dar ceva este putred bine in tara asta...
daca oamenii au inceput sa isi faca din mediocritate un scop,
daca acum, cand au posibilitatea de a evolua, resping pasul inainte si se izoleaza sub diverse scuze.

parca nu demult, sub dictatura, mai toti doreau sa fuga afara (nu sa se mute!), sa spele veceuri pentru o viata putin mai buna...
sau se minteau si atunci romanii (o mare parte dintre ei)?

Small Wonders spunea...

in general cei care nu vor sa isi depaseasca standardele o fac pentru ca prefera sa ramana in "zona de comfort": zero schimbari, zero nesiguranta si zero progres.

pantacruel spunea...

small w,
cred ca sunt de inteles uneori si acesti oameni. dedes are dreptate. teama de schimbare este direct proportionala cu salariul de la ultimul loc de munca...