fundeni song

în lipsă de calcan am adăugat puţină sare peste proaspătul goncourt din valiză.
nu a fost tocmai o amabilitate să-l târăsc pe gilles leroy prin spitalele pestilenţiale ale bucureştiului, însă n-am avut încotro. franţuzul urma la rând, era dreptul lui, era apt,
iar ‘alabama song’, cu formatul ei buhăit-lunguieţ, acoperea bine şi postul deficitar de pernă la închidere.

***

“toţi băieţii de la cluburi, toţi ofiţerii tineri de la popotă sunt la picioarele mele. sunt zelda sayre, fiica judecătorului. viitoarea logodnică a marelui scriitor.
din ziua în care l-am văzut, l-am aşteptat fără încetare. şi am îndurat totul, pentru el, cu el, contra lui.”

***

chirurgi cu halate imaculate, meşteri tâmplari în oase frânte, croitori de vezici plesnite, stilişti ai venelor contorsionate şi maţelor învârtoşate, maiştri bucătari specializaţi în oale şi ulcele cărau hălci reci, trandafirii, ce miroseau a orbitoare bisturie.
dimineaţa se scurgea indolentă într-o amiază caniculară, iar fundeniul fremăta încă de viaţă. de la urologie o boare caldă de urină mă anestezia local din nări până-n genunchi.
vestea bună era că lipsea netalentatul ciomu. aşa că i-am îndesat viclean promiţătorului gângu, în buzunaru-i strâmt, niscaiva mărunţiş.
vestea rea, că relaţia dintre f. scott fitzgerald şi zelda se deteriorase după primele pagini, în timp ce pe croazetă(!) se urnise deja cea de-a 61-a ediţie a cannes-ului... en fanfare!

***

“- mare băftos! Dumnezeule, scott! nici un afurisit de scriitor n-a avut vreodată o nevastă atât de frumoasă şi de strălucitoare.
minunata plicticoasă eram eu. scott nu asculta: ne urmărea, pe mine şi pe joz, la fiecare pas al nostru, când dansam sau mergeam. în mai puţin de-o oră eram îndrăgostită de bărbatul frumos şi încrezut, care vorbea engleza cu un accent atât de senzual, încât ţi se înfiorau dinţii. când m-a strâns în braţele lui am rămas fără glas.”

***

trec repede, în paşi de tango, peste prima mea clismă, deşi aminitirile mă... chinuieşte.
cum aş putea uita oare ţarcul insalubru în care matahala se sex incert cu priviri goale şi mâini grele mi-a poruncit să mă lepăd de veşminte? cum să dau delete imaginii în mişcare cu pofticioasa şi turbata bestie (să fi fost numai o sărmană zdrahoancă neglijată de consăteni, rătăcită pe la oraş?) mi-a vârât numaidecât un furtun, din ăla care adulmecă demisecul leneş de pe fundul damigenei, drept în cur? mi-au fost pompaţi în fund-eniul meu plăpând şi nevinovat litri de apă cu săpun (după o reţetă brevetată, pare-se, de tyler durden şi chuck palahniuk) de viţă nobilă. în mai puţin de două minute eram numai bun de o defecare mustoasă, pe cinste. sub privirile necinstite ale dihaniei.

***

"scott fusese la paris când apăruse ‘gatsby’ şi veştile din ţară erau bune: romanul avea mare succes, presa şi publicul îl adorau – în câteva zile urcase pe locul întâi în vânzări. eram mândră de el, de noi: era o carte frumoasă, şi încă o dată eram eroina ei atrăgătoare şi fatală.
apoi în viaţa noastră a apărut o namilă de om. o curvă de scriitor şi gloria în ascensiune a ţării noastre.
- zelda, iată-l pe lewis. lewis o’connor, despre care ţi-am vorbit".

***

se înnopta. zăceam pe spate de vreo 7 ore, nemâncat, nepişat şi cuminte, ca o mămăligă pe acoperişul fierbinte,
contemplând tavanul. era un tavan de treabă. alb, nesfârşit, prietenos. un tavan minunat. noroc cu tovarăşii de cameră care îmi ţineau de urât între un pasaj din ’alabama song’ şi songurile scremute de pe ’europa fm’.

***

"ne plictiseam de moarte bând şampanie călduţă, înghesuiţi între picasso, dispreţuitor şi cocteau, chicotind. în dimineaţa aceea aşadar am rătăcit pe străduţe, printre pubele răsturnate.
scott a bâiguit aceste cuvinte foarte potrivite:
- mahalalele nefericirii... toate unse cu jelanie.”

***

îmi aveam locul bine determinat în echipa imbatabilă a salonului nr. 5, atacant central. coleg pe stânga în linia ofensivă evolua nea sile măcelaru, povestaş de cursă lungă şi şofer înrăit în ultima parte a vieţii. mr. butcher, care îşi formase şutul şi lovitura de graţie încă din tinereţe, pe când despica porci şi vite cu satârul, killed me cu istorioarele sale funny. pe mine, care nu aveam voie să râd după operaţie. bătrânul s-a aflat la un pas de glorie în două rânduri, dar a ratat la mustaţă. de fiecare dată atacat cu ranga şi tâlhărit de un amic (mereu, acelaşi). inamicul a sfîrşit împuşcat în spate în italia.

***

“după 9 ani apărea ‘blândeţea nopţii’, acel faimos roman atât de mult aşteptat, care ar fi trebuit să-i umilească pe joyce şi proust la un loc. m-a zugrăvit ca pe o nebună de legat, o smintită pe care o puteau linişti doar morfina, bromura şi şocurile electrice.”

***

nici ceilalţi patru coechipieri nu erau de colea. pe dreapta, tot în atac, conectat la plosca de urină, se mişca în reluare gogu, o tânără speranţă. gogu avea, din zori până-n amurg, un radio pitic şi obraznic care surprindea cu gâlme clipe de neuitat pe frecvenţa europa fm. mai avea şi o băltoacă nesecată de pişoalcă la piciorul patului. într-o după-amiază, pe la 35 de ani, pe gogu şi pe vezica lui mititică i-a surprins în offside scârbavnicul cancer şi de atunci cei doi execută într-una lovituri de departajare like cristiano ronaldo şi john terry.
linia de fund aparţinea exclusiv veteranilor. extrema dinspre uşă – nea forest gump, un moşneag tăcut ca mutu şi puţin mai bătrân decât mircea cel bătrân şi gică putrezescu, dar sprinten de picior ca joe indianul. dat dispărut vineri seară, a fost recuperat sâmbătă spre prânz, după ce eşuase jalnic în tentativa temerară de a da un tur complet spitalului.

***

“idolul a murit. «da, soţul dumneavoastră, doamnă. am vrut să vă anunţăm înainte de a afla de la radio şi din ziare. studioul vă transmite sincere condoleanţe.»
nu simt nici o durere, îl urăsc prea mult.
pentru că nimeni nu ştie cum ne-am iubit la început, nici cum ne-am suportat în toţi aceşti ani.”








***

ca stoper la marcaj îl aveam pe moş anonimus, tătic de ciclop. mare amator de spirtoase, individul - al cărui flăcău, lipsit de un ochi, scrupule şi job, devenise un vagabond de primă mână - deţinea în palmares un viol colectiv, câteva furtişaguri şi flegmele abundente deversate la popotă.
în sfârşit, pe partea cu fereastra, stâlpul întregii defensive, imobilizat la pat şi despuiat 24/7, pândea moş costică părţarul – un demn predecesor al lui marius moga. fâsâitele lui moş costică aveau un singur cusur: miroseau îngrozitor. în schimb, nocturnele fenomenale izvorâte în ropot de aplauze din adâncurile micului mozart frizau perfecţiunea. mai mult, linia melodică a băşinilor trase ca din tun se completa magistral cu lălăiala radioului lui gogu şi cu înjurăturile mele timide scuipate printre dinţi.

cum am mai zis, formam o echipă (aproape) imbatabilă.