los abrazos rotos

m-am temut atat de tare de o dezamagire almodovariana ca sa ma bage dinamo in spital. intre ‘los abrazos rotos’ si nenorocirea din 'stefan cel mare' (0-2 sinucigas cu fc brasov), am sacrificat un platou de mititei sfaraitori, pana am cazut lat, pe o pajiste din alsacia. apoi mi-am dezmortit oasele, intr-un meci pe cinste, pe terenul lui a.s. soultzmatt, formatie obscura de liga a 15-a franceza. asta pe scurt.

pe repede, ‘los abrazos rotos’ , vazut intr-o sala cocheta din fribourg, m-a repus pe picioare. o doza pura de tristete pe care o astept cu sufletul la gura din 2 in 3 ani de la ‘todo sobre mi madre’, ‘hable con ella’, ‘mala educacion’ si ‘volver’ incoace. ultima pelicula semnata almodovar nu este cu nimic mai prejos decat celelate – ramas orb in urma unui accident in care (magda)lena, femeia iubita, si-a pierdut viata, mateo incearca sa se refugieze in scrierile si scenariile pe care le imagineaza de atunci fara incetare.

aceeasi prospetime, acelasi umor intact, acelasi cinema ludic, provocator, populat cu personaje stranii, homosexuali, femei usoare si crizate pe tocuri inalte, inadaptati si oameni vii, franti de obsesii si nelinisti. plus muzica apasatoare a lui alberto iglesias si o penelopa mai frumoasa si mai melancolica ca niciodata.

peste toate, ultimul film al lui almodovar este plin ochi de referinte cinematografice delicioase - audrey hepburn,
marilyn monroe, ‘crucisatorul potemkin’, ‘ce s-a intamplat cu baby jane?’, ‘blow up-ul’ lui antonioni, jeanne moreau, 'ascensor pentru esafod', fritz lang, 'fanny si alexander' etc, etc.

exista in ‘los abrazos rotos’ o scena in care, ca intr-un joc puzzle, unul dintre personaje incearca sa reintregeasca o fotografie din sute de bucatele ale altor poze aflate pe masa. este imaginea perfecta a operei cinematografice a celebrului artist spaniol. fiecare film adauga un nou fragment poemului cinematografic pe care don pedro il spune din ziua in care a inceput sa-si povesteasca viata.