femeiuști (7). charlize

charlize

femeiusti (6)

hilary

adevarul (meu) despre moartea presei scrise

babele, bocitoarele si alte specii de specialisti se tot jelesc de mai multe saptamani incoace, intrebandu-se retoric (si foarte redundant) de ce mă-sa moare presa scrisă, cine tac-su a îngropat presa scrisă, auleooo unde ai plecat tu presa scrisă-ăă? vălelelu de ce ne lasi tu maică-ăă fără informații proaspete și comentarii pertinente dimineața-aa când îi e omului mai dragă viața-aa?

se caută (încă) suspecți și gropari, nistorești și patroni falimentari.
se da chiar vina pe jurnaliștii naibii, și sunt destui, care își primeau salariul întreg (doar de câteva ori mai consistent decât al coafezelor și șoferilor), deși veneau la slujbă mai mult prin rotație, de plictiseala parcă, și atunci doar ca să urmărească filme noi pe net sau să mai citească căte un roman cu multe pagini sau să mai schimbe o vorbă cu amicii pe mess (mi s-au întâmplat și mie toate astea, nimeni nu-i perfect...)

puțini se întreabă însă cine mai are astăzi nevoie de presa scrisă?
căci dacă acum 100 de ani și un pic, pe la 1908, o mână de reporteri mișunau ca termitele și încingeau telefoanele până târziu în noapte, numai ca să satisfacă bolnăvicioasa curiozitate și fidelitate a cititorilor lor papirofagi,
un secol mai târziu, adică prin 2010, nimeni, dar absolut nimeni - nici măcar ziariștii, nici măcar cititorii (mai toți digitalizati) - nu mai dă doi bani pe o știre nouă, deși (sau tocmai pentru că) suntem mitraliati, improscati, rasfatati cu știri la minut, cu știri proaspete și fierbinți, cu stiri infinite, cu stiri in exces si gratuite, cu stiri trase din toate unghiurile și ungherele, din toate monitoarele și cutiutele.

și, apropo,
chiar ieri, apple și-a prezentat cel mai așteptat gadget al începutului de an, tablet iPad-ul. costă doar 500 de dolari și nu peste mult timp majoritatea puștanilor și pensionarii își vor permite câte unul, așa ca să-și mai omoare timpul.
în plus drăcovenia risipește orice dubiu, dacă mai exista vreunul, că presa scrisă a devenit deja istorie.

martin scorsese, nimic altceva

'intreaga mea viata a fost film si religie. asta e tot, nimic altceva',
le va spune reporterilor, multi ani mai tarziu, baiatul de altar de la vechea catedrala st patrick’s din bronx, care, se gandea el, va ajunge intr-o buna zi preot docil si burtos, cu frica de Dumnezeu, dar uite ca n-a ajuns.
parintii (urmasi ai unor imigranti sicilieni), un călcător de rufe grațios si o croitoreasa destoinica, angajati pe cativa dolari la un atelier de confectii si pasionati de cinema in sambetele insorite, il vor lua deseori la film pe martin, care, trebuie spus, era de nerecunoscut la acea varsta datorita sprancenelor normale, aproape delicate, lipsei nejustificate a papionului negru si caracterului sau pasnic, catusi de putin macabru.

mai incolo, sa tot fi avut vreo 8 sau 9 ani pe atunci, dupa ce va deprinde buchisitul frazelor lunguiete, dar pana sa-i ia cu frumosu' sub aripa-i maiastra pe talentatii de niro si di caprio (ambii nascuti in america, ambii cu origini italo-germanice), puștiul a vazut ladri di biciclette, apoi land of the pharaohs, si mai la urma el cid. caci tare mult ii placeau dramele istorice cu cai iuti si eroi nepieritori.
tot atunci lui martin i-a venit ideea nastrusnica s-o lase mai usor cu biserica si bicicletele si sa se apuce de filme ca lumea, filme cu inadaptarti si gangsteri, caci cam despre astea era vorba la el in cartier, nu despre altele.

martin se dadea in vant uneori, cred ca p'asta am uitat s-o spun, si dupa muieri galeșe. se prea poate, el n-a negat niciodata faptul, sa o fi intalnit în acei ani chiar pe imprevizibila holly golightly, cea care obisnuia sa se plimbe de una singura pe strazile new yorkului in noptile ploioase.
alteori se uita insistent si cu multa bagare de seama dupa sotii serioase - poate de aceea a si avut vreo 5 bucati, pana acum – toate aratoase, toate unduitoare si un pic durdulii, una mai apetisanta ca alta, dar niciuna atat de suculenta precum isabella rossellini,cea de-a treia sa nevastuica, daca am socotit eu cu atentie.

insa nu asta am vrut eu sa va zic aicea șea,
ci ca abia astept sa vina si la noi in urbe shutter island. si asta pentru ca mi-a placut strașnic secventa de 3 secunde din trailer (sec 47-50) in care o poarta grea se inchide irevocabil din 3 miscari scurte, repezi, ostentative.

capsula nespresso

"toata lumea se da in vant dupa ea. sub cateva grame de metal se ascunde cel mai reusit hold-up din istoria marketingului. inainte cafeaua nu era prea scumpa, era eco atat cat trebuie (reclama cu un gringo in camasa de in), simpaticuta (reclama cu gasca de prieteni care arunca in aer linguritele maxwell), usor de preparat (un filtru de hartie intr-o palnie si gata) – intr-un cuvant moderna.

capsula nespresso este exact contrariul: o monodoza meschina, jetabila si nereciclabila, indiscutabil de tipul ‘clientela captiva’, scumpa, insistent promovata de reclame agasante (doar nespresso a reusit sa ne plictiseasca cu george clooney), un produs atat de tipic pentru ‘dreapta liberala’, incat ar putea explica singur disparitia lui madelin din viata politica, distrus ca n-a fost in stare sa-l inventeze el.

si totusi, totusi, dintre zecile de mii de oameni care stau la coada in fața unuia dintre rarele magazine care o comercializeaza in capitala, cu numarul de membru in mana si bâiguind... ‘nu mai stiu, arpeggio e capsula violeta sau albastra?’, cati citesc nouvel observateur sau telerama*?

iata cum semnificativul e una cu semnificatul: produs scump, dependenta maxima, aprovizionare problematica, e clar, avem de-a face cu un drog legal.
dar, odata intorsi acasa de la dealer, oups, vreau sa spun de la magazinul-club, cand introduce o capsula capriccio in percolator, doxa imi freamata de fericire; e misto sa fii bobo**!"
alix girod de l'ain

* saptamanale de stanga
** ‘bourgeois bohemian’

nespresso. what else ? george clooney & john malkovich
(reclama e la fel de tare ca nespressul lui clooney. garantez!)

femeiusti (5)

naomi

flori de gheata, roti de cascaval

aceasta e floarea de gheata surprinsa de nevasta-mea cu telefonul mobil pe geamul magazinului din piata, astazi pe la pranz, pe cand ne intorceam de la biserica din cartier,
in timp ce eu, ca omul sarac si cinstit, cumparam niscaiva placinta cu branza dulce-acrisoara, o delicatesa de te lingi pe degete, nu alta, cotata la 6,2 lei - ne-a cantarit-o cu atentie, doua bucatele mai mici mie, doua bucatele mai mari ei, nevesti-mi -
iar in tot acest timp, un pungas, probabil un om necajit cu copii multi si flamânzi, niciunul flamand,
copilasi fara ciorapi si fara manusi si fara bunici cu pensie buna dar cu un tata hotoman, daca nu netrebnic, sprinten de picior si subtirel,
de față cu toti acei martori a furat doua roti de cascaval intregi de la branzeturi, roti proaspete, rotunde si rumene ca un curcan umplut cu fel de fel de bunatati, cu oua, cu orez, cu ficatei (si putin rozmarin), care cad greu la ficat ca un pietroi,
si dus a fost, nu l-a mai prins nimeni, nici macelarul, nici fata de la mezeluri, nici telefonul mobil al nevesti-mi. nimeni.

femeiusti (4)

(dar sa revenim la lucruri serioase. totusi)

kate...

pagina unu (cohorta anonimilor excelenti) – varianta

in vremea aceea, eram redactor la dilema veche, o revista socio-culturala pernicioasă, o revista care nu se ferea sa abordeze, uneori, subiecte frivole precum injurătura la români, lenea, perversiunile sexuale în muntii apuseni sau plictiseala. dar, alteori, asa e viata, trista, in putrefactie, nu iti garanteaza mai nimic, cu atat mai putin un loc de munca serios.
ai mai scris ceva, puicule?, asta e nevasta-mea, puicuta mea draga, pasionata de patinaj artistic, de evgeni plushenko, de gimnastica, de vechiul testament, appassionata pana peste cap, grijulie din fire.

rubrica de care ma ocupam la saptamanalul cu pricina se numea șah etern, da, nu regrete eterne, si imi aducea oarecare satisafactii profesionale, oarecand desfatari pecuniare, invitam la masa de joc cate un mort (ilustru) si un viu (in voga), le făceam cunostintă, lasandu-i apoi să trancanească vrute si nevrute. ultima oară, îmi amintesc cu placere, i-am pus față în față pe legendarul yves saint laurent și pe superstarul pavel turcu, febletea moldovenilor, pavel turcu, colosalul autor al imnului ieuro-o-vizion, paznicul mâhnit al supermarketului din ungheni, yves saint laurent versus pavel turcu, s-a vorbit mult atunci, a iesit spectacol, lume multă şi frumoasă, ieuro-o-vizion, ce lumini, ce feierie, cantece şi bucurie.

colegii de redactie se incadrau in canoanele normalitatii, o parte dintre ei, sau intre limitele principiilor supreme ale moralitatii kantiene, cealalta parte, dupa cum ii zvantura soarta, astfel ca, daca nu ma mandream prea tare ca respir acelasi aer cu mandruță, un tip gatuit de emotii si remuscari – in zilele in care calca pe bec, obisnuia sa-si puna cenusa in cap, in direct, la ore de maxima audienta – puteam spune ca ma intelegeam bine cu a.l.ș, menuetul, cum il alintasera ceilalti dilematici, care si-a luat bocceluta in spinare, intr-o dimineata pe racoare, aidoma lui christopher mc candless in into the wild, si a sters-o direct in pampas, unde urma sa-si traiasca netulburat, intr-un hamac, ultimii 50 de ani, ani înnegurați ca tulburelul.

batranului radu cosasu i-as fi sarutat picioarele, ca la sfinti, pentru un autograf. n-am inteles totusi de ce ezita mereu sa mi-l ofere, servindu-mi de fiecare data, in schimb, cate o ironie pelină, câinoasă, mai intai sa prinda dinamo bucuresti grupele champions league, zicea, sa ciocnim si noi un pahar ca oamenii si dupa aia avem tot timpul din lume, cat despre maestru, despre inegalabilul andrei plesu, cred ca am reusit o data, era pesemne intr-o joi, sa dau mana cu el, daca nu cumva ma insala memoria, care, dupa cum se stie, e cam curva.

primisem, in acele zile, ingrata sarcina de a zamisli un reportaj rocambolesc, o saptamana fabuloasa, totul moca, totul free, totul de pomana, în fantasticul oraș X, unde eram trimis, sub amenintarea desfacerii contractului de munca, vai, ce spaima am mai tras!, o saptamana surghiunit în timburtonianul oraș X, sa scriu ceva despre viata amoroasa a celor mai indragite personaje fictive. poate ca pentru unii ar fi parut o misiune imposibila, nu si pentru mine insa, apreciat in breasla pentru impetuozitatea si impertinenta mefistofelice, dar mai ales pentru sursele neasemuite, pentru sursele extrasenzoriale de care dispuneam.

mi-au trebuit cateva minute, pana sa deslusesc ca tocmai fusesem lovit cumplit de norocul cel chior, ca nu ma capatuisem doar cu shoking story-ul pentru care m-ar fi pizmuit, poate, si piticul de truman capote, dar ca aveam nesperata ocazie sa-mi duc la bun sfarsit cartea vietii mele, iar cei carora trebuia sa le rascolesc prin puturosul alcov, cei de la care urma sa-mi downloadez fisiere intregi cu picanterii despuiate, cu amantlacuri alunecoase urzite-n nopti vascoase, in madulare scarbavnice, in minti bolnave si sclipitoare, chiar ei,
tot la pagina unu esti, puicule drag? nevasta-mea, desigur,

chiar ei, de la cicikov la hannibal lecter, de la forrest gump la ignatius j reilly, lolita si oskar matzerath, vor deveni personajele romanului pop, si, mai mult decat atat, aveam sa-i conving pe toti, intr-un fel sau altul, sa-mi expuna propria versiune despre sarmana intrusă, o preafrumoasa malènă, despre sadicul colonel hans landa care iubea laptele proaspat și prigonea iudeii, the jews hunter-ul, despre colonelul aureliano bunedia, cel care a purtat 32 de războaie civile şi le-a pierdut pe toate, si despre neverosimilul episod petrecut in acea duminica in orasul X, capitala de judet.

nici macar nu remarcasem insa ca, exact in momentul in care paraseam cu zambetul pe buze redactia, vantul pierzaniei incepu sa bata, mai intai cu blandete, ca o pleoapa umeda, mai apoi cu repulsie, cu resturi de bale, un vant răstit si prevestitor de nenorociri.

episodul 1. LUNI
... ... ...

cohorta anonimilor excelenti

preludiu

se spune, ceea ce este improbabil, ca istorisirea ar fi fost relatata de mezin, de cruelul colonel hans landa, ofiter ss, la priveghiul fratelui sau mai mare, melancolicul aureliano bunedia, colonel si el, care a murit de moarte buna in timp ce urina sub castan, pe la o mie noua sute si ceva, undeva in orasul X.

fapt este ca un ins, un oarecare iscusit alonso quijada, jumatate nebun, jumatate mascarici, a auzit-o, mai mult cantata decat vorbita, din gura unui batran orb, se prea poate sa fi fost insusi homer, in acea prelunga noapte fara de somn, in fața samovarului fierbinte și i-a repetat-o apoi unui alt batran orb si cumsecade, jorge luis borges, de la care am aflat-o si eu.

am dat din nou peste ea, cativa ani mai tarziu, intr-o sala discreta de cinema, uitata de lume, unde ’intrusa’ mi s-a părut o adaptare destul de reusita. versiunea cinematografică, intrucatva mai prolixa, intrucatva mai sangeroasa, o confirma in linii mari pe aceea a lui borges, cu neinsemnate variatii si divergente proprii unor atare circumstante.

o reiau la randul meu, intr-un roman pop, asa imi place sa-l numesc, in care se va concentra - daca nu voi scapa situatia de sub control - o efemera si tragica viziune din viata plasmuita a vechilor eroi de film si de roman. o voi face cu probitate, dar prevad inca de pe acum ca voi ceda tentatiei literare de a ingrosa ori de a adaugi cate un detaliu semnificativ, ici si colo, cu o ravna nedisimulata si cu o perseverenta neinduplecata.

gloabele de aur

caci filme nu prea au fost de asta data, de aia nici nu ma mir ca a invictus un nonfilm (avatar) - si, poate, la anul premiul cel mare va fi adjudecat (in sfarsit) de un joc video sau macar de vreun discurs pacifist de-al lui obama -
si, in concluzie, cele mai frumoase rochii au fost purtate de urmatoarele, globalele, seducatoarele, clepsidrele, gloabele:
kate h, halle b, kate w.

femeiusti (3)

salma

femeiusti (2)

natalie
natalie

femeiusti (1)

monica

dialog imaginar woody allen - andrei serban

nu in fiecare miercuri ai norocul sa gasesti adevarul literar si artistic. mai apare cate un jules verne moca, mai iti taie calea o cotoroanta cleioasa, se lipeste strasnic de ultimul exemplar si uite asa risti sa pierzi cronica (articolul) lui dan boicea.
din nefericire, miercurea asta am ratat un savuros dialog imaginar intre woody allen si andrei serban (care montează zilele acestea la cluj „strigăte şi şoapte", după scenariul lui ingmar bergman)
redau un scurt fragment din spectaculosul schimb de idei:

*****
(...)
woody allen:
dar piesele mele de teatru le-ai văzut?
andrei serban:
da, sunt comedii uşoare inteligente, dar bulevardiere, nu ca filmele. când sunt deprimat, mă duc la un film de woody allen şi îmi revine cheful de viaţă. dumneavoastră sunteţi molière al timpului nostru, iar bergman e dostoievski.

andrei serban:
se pare că picasso spunea că un artist mediocru copiază de la alţii, dar un artist mare fură. shakespeare e dovada cea mai elocventă.
woody allen:
da, şi eu am furat mult, dar numai de la cei mai mari: de la bergman, groucho, chaplin, keaton, martha graham, fellini. sunt un hoţ mare şi fără ruşine.

andrei serban:
după ce l-aţi admirat pe bergman foarte multă vreme, în fine l-aţi cunoscut când a venit în america. cum a fost întâlnirea?
woody allen:
am luat cina la new york, în apartamentul lui dintr-un hotel. a fost extraordinar pentru mine. eram atât de agitat încât aproape nu voiam să mă mai duc. dar când l-am văzut nu era deloc cum te-ai putea aştepta: „formidabilul geniu întunecat". nu, era un tip absolut normal. a compătimit cu mine despre câştigurile prea mici la box-office, despre femei şi despre relaţiile dificile cu studiourile.

andrei serban:
simplitatea e lucrul cel mai greu de atins. văd cât de pompos şi plin de mine însumi pot fi când am un public şi perorez cu un apetit gargantuesc de a emite „profundităţi" în faţa actorilor.
woody allen:
îmi amintesc că motivul pentru care am văzut primul meu film de bergman nu a fost unul foarte nobil. eram adolescent în brooklyn şi era mare agitaţie în cartier despre un film suedez în care o tânără înota total dezbrăcată, ce urma să vină la cinematograful nostru local. rar am dormit pe stradă ca să fiu primul la coadă la un film, dar când a ajuns „vară cu monika" la noi în flatbush, un băieţaş cu părul roşu şi ochelari cu rama neagră putea fi văzut secerând bătrâneii în căutare de locuri, pentru a şi-l asigura pe cel mai bun, cu viziunea neobstrucţionată.

woody allen:
deci pentru moment nu ai niciun proiect?
andrei serban:
ba nu, sunt încă tentat de pariurile imposibile cu mine însumi. de data asta încerc să transpun pe scenă „strigăte şi şoapte". e un risc pe care mi-l asum, încercând să aflăm dacă în teatru putem recrea experienţa de neegalat a filmului.
(...)

*****
(andrei serban l-a întâlnit o singură dată pe woody allen, în anii `70, la new york: „mi-a făcut o impresie foarte puternică. era un om extrem de simplu, fără pretenţii, nu părea deloc că este mare profet al lumii filmului. era un om adevărat, asta m-a atins".)

eu sunt comisarul grigore

eu sunt comisarul grigore, iar eu, care inca nu m-am dat jos din pat, eu, cu ochii carpiti de nestire, cautand o poteca catre bucatarie, in orb, dibuind frigiderul ghiftuit cu chiftele, cu branzeturi, cu branzoaice bune in burduf de caine alteori, nu, n-am sa intarzii, doar nu sunt idiot, eu sunt comisarul grigore, dupa cum nustiti, si cu mine veti efectua traseul, iar eu, n-am sa intarzii chiar daca sunt domol, chiar daca nu m-am mai trezit atat de devreme de mai bine de 3 luni, iar daca-l pic mai dau o data, in ma-sa!, mai dau pana la adanci batraneti, ca nu ma grabesc, unde sa ma grabesc pe vremea asta? eu, care prefer sa merg in viteza a doua, pe caldaram, ca pesnionarii afumati spre farmaciile deschise nonstop,

eu sunt comisarul grigore si nu fac cadouri nimanui va spune doua ore mai tarziu comisarul grigore, dar pana atunci necioplitul, nefericitul, negriciosul, nefututul comisar grigore isi va imbraca uniforma lui cacanie si ochelarii lui heliomatici cacanii si pantofii lui cu talpa de talpa cacanii
(intr-adevar, mi-am incropit un birou la toaleta, dintr-un cos de rufe murdare, pe care pot sa citesc, pe care pot sa scriu ceva daca e nevoie, pe care pot sa beau o cafea neagra, uneori, daca am chef)
apoi s-a crapat de ziua, s-a inziosat noaptea, iar autobuzele s-au repopulat cu femei si barbati si cu parfum si cu polutii nocturne, dar parca sunt ceva mai multe femei la ora asta, mai nedormite, mai neingandurate

eu sunt comisarul grigore si ne vedem la stadion, dar seara vedem si altceva, mai un film, mai un alt film, seri bantuite de tari rusi, de mitropoliti si sfinti, de curve batrane cu tite galbene si hoti de gaini cu oua proaspete, galeti intregi de oua care se dau ca painea calda, de ivani groaznici si vladimiri ivanovi magistrali, de brothers buni, unul neobosit si obid, altul tihnit si umil si intre ei o gagica frumoasa foc, cu doua copile, o natalie portman buna de nevasta, eu sunt comisarul grigore si vreau o parcare aici intre copaci
(ce-as mai putea sa va ofer aici intre copaci, domnule comisar grigore ? cereti-mi, doar, nu va jenati, nu ne aude nimeni)

eu sunt comisarul grigore si va rog sa-mi dati buletinul, iar eu am ajuns la timp, desigur, n-aveam cum sa intarzii, doar nu sunt copil, si mai devreme am vazut isparvile tarului de la 1500 si ceva, am vazut mantuirea asa cum a vazut-o pavel lungin, inainte si mai ales dupa ostrov, am vazut lumina si intunericul cu sufletul lui tarkovski, cu maruntaiele maestrului lungin, da, domnule comisar grigore, am vazut si pietonul pe zebra, am si oprit desi mi-ati spus sa merg inainte, am vazut smecherii si mai si la viata mea putina

si am mai vazut ceva inafara tramvaielor zorite de presiunea basicii, a semafoarelor rujate vulgar, a parcarilor cu traiectorii perfecte, eu sunt comisarul grigore si stiu bine ce zic, si am mai vazut ceva, dar nu mai stiu exact ce anume,
eu sunt comisarul grigore, sa nu uitam asta.

always on my mind

elvis presley, 75

blogul. sau cum am facut (cu totii) buba la cap

blogul nu este doar o preocupare simpatica, cronofaga, trendy & absolut inutila. blogul mai are cateva calitati remarcabile; le-am gasit in excelenta 'culegere' a lui j. garcin, ‘noile tehnologii’
...
“blog
ti-aduci aminte de ingrozitoarele luni de septembrie cand, invitat la cina trebuia sa suporti tortura fotografiilor din vacanta? tatal, care taiase friptura de miel, instala pe un gheridon aparatul de tortura in care introducea diapozitivele, in timp ce mama dadea deoparte doua vaze ca sa agate ecranul deasupra bufetului. si chinul incepea: uite-o pe vanessa calare pe un elefant, la chang mai ! mama, ce frica ii era !
ostatici in salon, spectatorii se stapaneau sa nu caste in penumbra, dar nu indrazneau sa evadeze.

astazi exista blogul
e cam acelasi lucru, doar ca rar are loc in familie; poti zapa sau poti inchide calculatorul fara sa fii considerat neam prost.
oricine poate avea un blog. oricine poate intra pe un blog;
e de ajuns sa te conectezi, de exemplu, pe www.cutarescu.com, si ai la dispozitie concediul unor oameni de care habar n-ai, un program politic sau tot felul de emotii interzise, cartile citate intr-o emisiune tv la care te-ai uitat cu gandul aiurea sau sentimentele unei femei complet necunoscute.

blogul rezuma de minune notiunea de om electronic.
e, de fapt, versiunea moderna a ticnitilor care, la londra, se catara in fiecare duminica dimineata pe niste cutii, la marble arch, debitandu-si profesiunea de credinta si imprecatiile in fata unui public in al noulea cer. cu o singura deosebire totusi; poti interveni prin scris si prin intermediul ecranului, dar e o comunicare intre fantome;
oricine poate sa spuna orice unor indivizi mascati pe care nu-i va intalni niciodata. (...) “
patrick rambaud

the dark side of pantacruel

am incheiat prima parte si m-am apucat de a doua.
pot spune ca acesti primi 35 de ani (nu stiu unde au disparut, dar intr-un fel ma bucur ca am scapat de ei) au trecut la fel de repede ca sarbatorile de iarna,
sarbatori adulmecate cu jind inca din copilarie, de pe la mijlocul lui noiembrie, si care sfarsesc intr-o tristete nauca vecina cu durerea de cap, in primele zile din ianuarie – cand am avut ghinionul sa ma nasc (ma intreb sincer, cui oare i-ar mai placea sa vina pe lume intr-o elegie ninsa ?).
as mai spune ca, din pacate, in aceasta prima jumatate a vietii nu am sadit nici un pom, nu am zamislit nici un om si nu am ridicat nici o casa.
dar timpul nu-i pierdut.
in plus, ieri mi-am facut un cadou savuros cu doar cativa zeci de lei
– ‘drumul’ (cormac mccarthy)
&
‘noile mitologii’ (jerome garcin)

senzatie

nici nu s-a incheiat prima zi a noului an (poate unul extraordinar) si deja (re)simt o acuta senzatie de sfarsit de lume.