the end (3) / semn rău. by ctp

Principii de viață
'Moda realismului plicticos permite, acum, mascarea lipsei de talent. A nu avea idei devine stil. Asta face în mare măsură dl. Constantin Popescu într-o nouă poveste lungă cât o zi de post, cu scene de supermarket şi bucătărie de bloc - "locaţia" asta a ajuns să definească un fel de Küchespiel în filmul românesc, toate dramele se petrec în bucătărie - iarăşi o "felie de viaţă", expusă lent şi detaliat, oameni obişnuiţi în situaţii obişnuite, ca să ajungem la finalul, deloc imprevizibil, în care bărbatul (Vlad Ivanov) îşi bate măr fiul cu care nu reuşeşte să se înţeleagă. Un soi de Moromete & son citadin. (...)'

Tatăl fantomă
'Profesorul de scenaristică Lucian Georgescu fuge din bucătăria sentimentelor în peisaje din nordul Moldovei. Formula Tatălui fantomă e neminimalistă, în special în ce priveşte bugetul filmului, iar în privinţa scenariului, acesta înlocuieşte simplismul previzibil şi plictisitor cu confuzia, spre final aproape totală. (...) Mărturisesc că atunci când peste nişte mafioţi ucraineni de bâlci şi un primar corupt interpretat execrabil de Mihai Constantin sunt plantaţi şi nişte agenţi CIA detaşaţi în zonă, precum şi replica antologică a unui "rău" din Estul sălbatic: "No americans in Siret!" m-a umflat un râs cu sughiţuri (...)'

Lover Boy
'(...) Filmul lui Cătălin Mitulescu - situat între realism şi spectaculosul comercial - are ritm, atmosferă şi o imagine excelentă, semnată Marius Panduru (...). Dar, în ansamblu, filmul e fracturat: firul narativ al poliţistului şi fetei blonde ucise este lăsat pur şi simplu în aer, citadina Ada Condeescu nu arată nicidecum a fată de ţărani oieri, toate scenele cu familia ei fiind artificiale, loverboyul Piştereanu eşuează în clişee, cel mai crâncen fiind, după ce a izgonit-o pe Veli cu brutalitate, îngenuncherea în faţa ei şi replica dramaticoasă: "Iartă-mă, te iubesc, nu vreau să fiu un monstru!" - la care sala românească a pufnit în râs. Nu ştiu ce-a făcut sala de la Cannes.'

'Nota comună pentru aceste trei recente filme româneşti mi se pare lipsa dorinţei de a inova. Fiecare dintre realizatori alege să meargă pe căi bătute căutând succesul, cu mai mult sau mai puţin talent, în formule verificate. Ceea ce, având în vedere "revoluţia" din cinematograful românesc al deceniului 2000, este un semn rău.'

ctp
(articolul întreg aici)