vicky, cristina, fc barcelona

sunt un bolovan sfărâmicios. cum dau cu nasul de vreun woody allen reușit, cum mă entuziasmez ca un ţânc în fața unui trup de fecioară despletită. chiar și așa, am ratat vreo 20 de filme ale maestrului newyorkez. 20 de comedii frenetice despre sex rafinat, vorbe, împreunări remarcabile, discuții, amoruri cumplite și conversații.
le-am văzut însă pe celelalte 19. de la fabulosul ’take money and run’ și sublimul ’trandafir roșu din cairo’ (la care deși nu aveam încă buletin, parcă, şi nici abonament, am intrat de vreo 3 ori la rând), până la ultimele 4 obsesii ale libidinosului de 73 de anișori - ’match point’, ‘scoop’, ‘visul casandrei’ și ‘vicky, cristina, barcelona’ - toate 4 turnate în europa...

trec peste sporovăielile plicticoase despre genialul tataie roșcat, evreu, destrăbălat, sfrijit, ateu, saxofonist și miop și de aceea adept zelos al lui onan. aș risca altfel nu doar să mă prindă sfântul ion (fără ‘entre les murs’ și ’gomorra’ bifate.

adevărul gol goluţ este că după tulburarea pricinuită de excelentul ’match point’, pentru care i-am iertat bătrânului toate păcatele din ultima vreme, nebunul woody mi-a dat șah-mat cu un poem cinematografic.

‘vicky, cristina, barcelona’ m-a cucerit încă de la generic odată cu muzica celor de la ‘giulia y los tellarini’. m-a lovit bine în simţiri și cu povestea din off, alertă, fluidă, previzibilă, ușor prăfuită, dar convingătoare, în cel mai pur still w.a.
nu mai amintesc de jocul rebeccăi hall, al javierului macho-vorbă-lungă (fost florentino ariza și anton chigurh), sau al preafrumoasei mele (și a lui bardem) penelopa, răscolitoarea, țața, vampa, ţâţoasa. o dulceaţă de fată.

se mai găsește pe acolo o secvență simpatică rău. o gâlceavă à trois (sexy balamuc), electric, în două limbi, la turație maximă între masculul viguros, băgăcios, lipicios și femelele lui - intrusa blondă, electrică (fără beculeţe), pofticioasă și bruneta, electrizantă (fosta soție), focoasă.

cu toate acestea și cu multe altele, ‘vicky, cristina...’ nu este un film mare, nici bun, nici măcar în top 3 woody allen.
‘vicky, cristina, barcelona’ este ca un meci al fc barcelonei. combinativ, în viteză, direct pe poartă, cu vedete și multe goluri.
o lucrătură care pe mine m-a dezarmat instantaneu și la finalul căreia m-am trezit mărturisindu-i nevesti-mi un mic secret: ‘dragă, uite un film pe care mi-ar fi plăcut să-l fi făcut eu. eu cu penelope.’.

*****

update
m-am grăbit și am uitat de subiect. îl dau pe repede înainte.

două puicuțe bune trag după ele niște bagaje. la barcelona, în vacanță. niște bagaje minime de cultură generală despre orașul lui gaudi, despre chitările și bărbații năbădăioși ai locului.

numaidecât vicky (bruneta) și cristina (blonda) sunt adulmecate de jose antonio, pictor modest și amant mortales în cămașă roșie. cristina spumegă ca o iapă în călduri și dă din copită, pe când vicky, cu logodnic acasă și minte limpede, îl înfruntă pe toreador. cam ca apolodor, pinguinul călător.
fiara îmblânzește puicuțele și le iubește cu multe vorbe, cum numai el și poetul ovidiu de la pontul euxin mai știu pe lumea asta.

cand era sa ma resemnez fără nici o penelopă (că o doar o văzusem pe afiș) apare și maria elena direct de la bălăceanca. aproape sinucisă, dar focoasă foc, sexoasă, isterică, ironică și iubăreață.

și uite așa, ca la otv și la 'trădați din dragoste', nimeni nu mai înțelege cine cu cine și pentru ce, până când un pocnet de pistol ne trezește și pe noi și pe ei la realitate și toată lumea se întoarce fericită acasă.

this is the end...

this is the end beautiful friend,
this is the end my only friend,
the end
of our elaborate plans

sfârșitul lui 2008, capătul unui an extenuant, imperceptibil, voluptos, afurisit, tumultos, scorțos, buimac,
în care am năzuit enorm și am înfăptuit monstruos de puțin,
în care am citit firav, am privit vârtos, am aflat țări, mări, bloguri, oameni, versuri, muzici noi și, așa cum se cuvine, am întocmit un vârf de... top (personal) al anului ce tocmai se mistuie...

* film: boogie – radu muntean

* carte: ragtime – e.l.doctorow

* album: a snowflake fell - glasvegas

"astăzi, rog frumos, ne ocupăm de porcul"

astăzi, când omul serios (l-am numit pe dedes) și-a luat liberul arbitru într-o mână și lama tăioasă în cealaltă dând năvală nebărbierit, ca un barbar, în cocina porcilor,
iar tătucul metaforar (l-am numit pe verbiaj), cu un ochi pe bebelușa lui cea drăgălașă (să-i trăiască!) și cu un altul pe strofele lungi de cârnaţi şirond de grăsime,

astăzi, de ignat, de crăciunul țiganilor, în ziua pomenilor scurmătorului,
eu, bucureșteanul crescut la blog, călit în posturi lungi, creștine, mă ling pe bot. tot așa cum o făcea, cu mațele chiorăindu-i de foame, adolescentul gunter grass în armată, la cursul abstract de gătit.
o lecție de ’magie pe hârtie albă’, spunea scriitorul german. o lecție savuroasă de literatură, spun eu, una dintre cele mai suculente, intense şi ingenioase pe care le-am gustat vreodată cu papilele minţii:

’noi, cei care sufeream de foame, scriam. pagini întregi pline de mâzgăleli. se ia... se adaugă... se lasă amestecul două ore și jumătate...
(...)
era un maestru al evocării. cu o singură mână doar apuca visele îndopate și le mâna în abator și sub cuțit. din nimic reușea să scoată gust. aerul îl amesteca în supe consistente. cu trei vorbe nazalizate muia pietrele.
(...)

”astăzi, rog frumos, ne ocupăm de porcul”, zicea maestrul în chip de introducere și desena pe tablă cu creta scârțâietoare și linii sigure contururile unei scroafe zdravene. apoi, împărțea animalul ce domina suprafața neagră în părți ce purtau fiecare câte un nume și pe care le numerota cu cifre romane.
“numărul una este codiţa îmbârligată şi dumneaei ar putea să ne placă fiartă în supă obișnuită de linte...”(...)
între timp, auzeam adevăruri de nezdruncinat: “ceafă e mai zemos decât cotlet la porc...”

împachetat în aluat, fileul trebuia introdus în cuptor. și alte indicații, pe care le mai urmez și astăzi.
pe noi, care aveam zilnic dreptul la numai câte un polonic de zeamă lungă de varză sau de arpacaş, el ne sfătuia să crestăm învelişul de slănină al fripturii de porc în lung și-n lat cu un cuţit ascuţit. “no, și atunci lasă o crustă delicios!”
apoi își oprea privirea pe fiecare dintre noi, pe rând, nu sărea pe nimeni, nici pe mine, și spunea: “mă rog frumos, domnii mei, știu, cum să nu știu, că acu’ gura lasă apă la noi”, pentru ca după o pauză binecumpănită, în care fiecare se auzea pe sine și pe ceilalți înghițind în sec , din compasiune și din cunoașterea suferinței noastre comune, să anunțe: “nu mai vorbeam de grăsime, ziceam acum în ce fel înjunghiem la porcul”... '

*****

p.s.
din păcate, însemnarea a devenit prea lungă exact acum, când începea spectacolul, când ucenicii șezând pe scăunele, pe lăzi, pe gresia podelei, amestecau în jgheaburi imaginare “sângele de la porcul”, care țâșnea aburind din tăietura închipuită,
iar lor li se părea că aud scroafa guițând tot mai stins, că simt căldura sângelui și inspiră mirosul de sânge,
până când erau întrerupți din visare, din sfârâitul cârnaților cu maghiran aromat și stafide, “dar rog frumos, domnii mei, încă mai avem posibilități, încă nu e gata cu porc”...

scrisoare către emir

dragul meu emir,

aproape că am îmbătrânit tot sperând să prind un film cu diego al meu. mulțumesc că mi-ai îndeplinit visul, mai ales că îl am, aici, și ca fotbalist și ca revoluționar și ca cântăreț și ca dansator. mai ceva ca bruce willis adică.
îmi place mult că i se văd și ceasurile de la mâini, câte un exemplar la fiecare membru.

de când îl aștept, mi-au căzut vreo două măsele. pe una am pus-o la loc în preajma ultimului mondial. mi s-a mai rărit și părul, dar nu asta contează.
bine că suntem toți sănătoși și c-ai reușit să scoți la lumină drăcovenia asta cu fragmente din viața lui
el pibe d’oro. să se bucure și suflețelul meu amărât.

nu m-a deranjat foarte tare că ăștia cu penița ascuțită te-au înțepat în cur cu amfetamină și au spus despre tine că ești praf. și maradona e praf și pulbere acum, deși pentru mine a rămas pulbere de stele.
cronicari după ureche... habar n-au de fotbal. sunt varză cu toții – ia întreabă-i ceva de batistuta să vezi cum dau buzna la revoluția cubaneză.
ei, cu literele mai mult. stau în fotolii, molfăie popcorn și scot bazaconii pe bandă rulantă. așa cum băgai tu în sacoșă, pe vremuri, trofeele de la cannnes.
e și puțină pizmă la mijloc, clar!

cică ești filozof de duzină, plicticos, anarhist ratat și regizor terminat (aproape), un tip jalnic, obosit și previzibil. și au dreptate în mare.
dar pe mine mă interesează în mic.
să știi că eu am apreciat enorm faptul că le-ai dat șansa lui borges și marquez, preferații mei, să contribuie cu câte două-trei citate minore la documentarul tău grandios.

dragul meu emir, filmul tău nu m-a lăsat rece. n-avea cum! caloriferul ardea și aveam la îndemână o pătură groasă. deci nu-ți face griji pentru mine, am rezistat pâna la capăt. ba chiar m-a tulburat pe alocuri, că am fost prevăzător și mi-am luat un tulburel. asta după ce am revăzut câteva goluri marcate de diego și secvențe din filmele tale vechi, care au marcat bine în adolescența mea.

dar, uite, cum trecut-au anii și destinul a fost necruțător cu toți trei... maradona a ajuns selecționer, tu chitarist, iar eu bloger. vai de capu' nostru!
dar asta e, emir, nu toată ziua life is a miracle. mergem înainte, n-avem ce face.

ofertă specială