"astăzi, rog frumos, ne ocupăm de porcul"

astăzi, când omul serios (l-am numit pe dedes) și-a luat liberul arbitru într-o mână și lama tăioasă în cealaltă dând năvală nebărbierit, ca un barbar, în cocina porcilor,
iar tătucul metaforar (l-am numit pe verbiaj), cu un ochi pe bebelușa lui cea drăgălașă (să-i trăiască!) și cu un altul pe strofele lungi de cârnaţi şirond de grăsime,

astăzi, de ignat, de crăciunul țiganilor, în ziua pomenilor scurmătorului,
eu, bucureșteanul crescut la blog, călit în posturi lungi, creștine, mă ling pe bot. tot așa cum o făcea, cu mațele chiorăindu-i de foame, adolescentul gunter grass în armată, la cursul abstract de gătit.
o lecție de ’magie pe hârtie albă’, spunea scriitorul german. o lecție savuroasă de literatură, spun eu, una dintre cele mai suculente, intense şi ingenioase pe care le-am gustat vreodată cu papilele minţii:

’noi, cei care sufeream de foame, scriam. pagini întregi pline de mâzgăleli. se ia... se adaugă... se lasă amestecul două ore și jumătate...
(...)
era un maestru al evocării. cu o singură mână doar apuca visele îndopate și le mâna în abator și sub cuțit. din nimic reușea să scoată gust. aerul îl amesteca în supe consistente. cu trei vorbe nazalizate muia pietrele.
(...)

”astăzi, rog frumos, ne ocupăm de porcul”, zicea maestrul în chip de introducere și desena pe tablă cu creta scârțâietoare și linii sigure contururile unei scroafe zdravene. apoi, împărțea animalul ce domina suprafața neagră în părți ce purtau fiecare câte un nume și pe care le numerota cu cifre romane.
“numărul una este codiţa îmbârligată şi dumneaei ar putea să ne placă fiartă în supă obișnuită de linte...”(...)
între timp, auzeam adevăruri de nezdruncinat: “ceafă e mai zemos decât cotlet la porc...”

împachetat în aluat, fileul trebuia introdus în cuptor. și alte indicații, pe care le mai urmez și astăzi.
pe noi, care aveam zilnic dreptul la numai câte un polonic de zeamă lungă de varză sau de arpacaş, el ne sfătuia să crestăm învelişul de slănină al fripturii de porc în lung și-n lat cu un cuţit ascuţit. “no, și atunci lasă o crustă delicios!”
apoi își oprea privirea pe fiecare dintre noi, pe rând, nu sărea pe nimeni, nici pe mine, și spunea: “mă rog frumos, domnii mei, știu, cum să nu știu, că acu’ gura lasă apă la noi”, pentru ca după o pauză binecumpănită, în care fiecare se auzea pe sine și pe ceilalți înghițind în sec , din compasiune și din cunoașterea suferinței noastre comune, să anunțe: “nu mai vorbeam de grăsime, ziceam acum în ce fel înjunghiem la porcul”... '

*****

p.s.
din păcate, însemnarea a devenit prea lungă exact acum, când începea spectacolul, când ucenicii șezând pe scăunele, pe lăzi, pe gresia podelei, amestecau în jgheaburi imaginare “sângele de la porcul”, care țâșnea aburind din tăietura închipuită,
iar lor li se părea că aud scroafa guițând tot mai stins, că simt căldura sângelui și inspiră mirosul de sânge,
până când erau întrerupți din visare, din sfârâitul cârnaților cu maghiran aromat și stafide, “dar rog frumos, domnii mei, încă mai avem posibilități, încă nu e gata cu porc”...