o revelație

dupa o voluptuoasa nu putea urma decat o revelatie. adica o alexandrina hristov.
originara din republica moldova, 'fata care merge pe jos' canta la pian, are piese in romana, rusa si franceza, picteaza si scrie.
am vazut-o prima oara in urma cu vreo 2 ani la emisiunea lui catalin stefanescu, garantat 100%.
am uitat de aceasta tori amos a noastra pana azi, cand am ascultat piesa de mai jos. de vreo 12 ori la rand! sau de 22, nu mai ştiu.

alexandrina hristov - printre flori

voluptuoasă

despre melodia asta e vorba...

kings of medicine - placebo
inevitabil, va trebui să vă povestesc puțin, pe îndelete, despre virtuțiile ei tainice,
despre pianul (0:42 + 1:56 mai amplu și apăsat) care picură lumină albă printre cercuri cenușii de bass infelxibil,
despre adierea de trompetă (2:19) anunțând beția simțurilor, explozia autentică de culoare (2:37) și arșița smintită a maidanelor și mirosul de nimfă udă,
despre superbele cărnuri ce eșuează în dansuri surde, dezlănțuite, în cascade urlătoare, în brize obraznice, în liniști și neliniști despuiate, lente, opulente, suculente,
și apoi finalul prăbușit (4:01), frânt ca zborul unei păsări mute.

o melodie maimultcaperfectă. o voluptuoasă.

p.d.s. - johnny deppelvis. (update)

p.s. 1
jur că mi-am lăsat mustăcioară subţire a la dillinger, după public enemies. să văd unde găsesc şi o pălărie care să-mi vină.

p.s. 2
la ora 16.04 fix a trebuit să-mi rad mustața cea sexoasă din cauza nevesti-mi. zicea că nu are de gând să împartă același pat cu toți spărgătorii de bănci!
cred că nu-mi mai trebuie nici pălărie acum...

public enemies (eu & johnny)

a trebuit să-mi risipesc vreo douășcinci de ani prin cinematografe ca să înțeleg un adevăr atât de simplu.
și anume că filmul a fost inventat tocmai pentru ca un coate goale ca mine să se poată bucura până-n os de poveștile cu gangsteri și împușcături.

habar n-aveți însă cât de periculoasă este treaba asta.
căci, după ce personajul de pe ecran (de obicei înarmat până-n dinți) coboară în sală, așa cum bine a remarcat și woody allen în trandafirul roșu din cairo, banditul și criminalul naibii se bagă în sufeltul tău, îți mănâncă zilele (uneori îți bea și berea) și rămâi cu el pe cap toată viața.

miercuri seară mi s-a mai întâmplat o dată. exact când ziceam și eu că gata, e criză, îmi ajung de niro, pacino, pesci, walken, eastwood, di caprio și alte lichele d'astea, hop și johnny depp – dillinger în cârca mea. cu tot cu cotillarda și bale-purvisul pe urmele lui.

acum ce era să mai zic? mi-am făcut pomană și cu el, chit că mă epuizase pe de-a-ntregul public enemies – la care ba eram pe primul rând de nu mai știam cum să mă feresc de gloanțe, ba întins pe scări, printre floricele, din lipsă de locuri mai în spate (mărturie stă și cronicheta lui teo), ba ghemuit ca un prunc, mâncând unghii, de teamă să nu i se întâmple vreo nenorocire lui johnny.

eu & johnny - by pantacruel

la sfârșit am zis sărumâna c-am scăpat teafăr și după filmul lui mann. că nimic nu mai e sigur în vremurile astea...

cocoș anel

'coco avant chanel' e un fel de film. sălciu, dar călduț ca o vafă de kakao moale. un ceva despre o femeie cocoș, croit de o găină (anne fontaine).

mă așteptam la o ciorbă un pic mai gustoasă date fiind ingredientele, audrey tautou bătrânicioasă + poveste clasică de succes cu fată săracă, drăguță și talentată ajunsă cineva.
(gabrielle ‘coco’ chanel - mamă moartă și tată nepăsător, orfelinat și lacrimi de copil, cântăreață de doi bani în cafenea și cusătoreasă în atelier de provincie, nonconformistă și botoasă, țâfnoasă și femininstă (exagerat de), micuță curtezană și ambițioasă, dășteaptă și vizionară (așa din senin), care, băi, tată, da’ ce noroc au unii!, a revoluționat moda și a eliberat sexul slab de corsete și complexe).

veste bună:
’c.a.c’ aduce cât un vârf de cuțit cu 'la mome' (la vie en rose). în minus e așa de plictisitor că mulți îl vor abandona pe la jumătate și, drept consecință, vor pierde ca proștii minutul de glorie dinaintea genericului. ăla care-i smulge un zâmbet larg-erfeld lu' amélie poulain. lu' coco chanel no.5, pardon.

veste proastă:
filmul e atât de prost, încât regizoarea co-scenaristă, anne f, încearcă să ne convingă de multe chestii cu puține (zero) argumente. adică să divulge vulgului destupat la minte din mall vitan cât de tâmpiți erau oamenii din vremea aia și cum nu pricepeau ei o iotă din simplitatea genială și eleganța stilului (feminin-masculin) propus de țărăncuța fâșneață cu poreclă de cățel.

asta ca să mai zică careva că cârrr & că bârrr & că la naiba-n puii mei, când dă cu ochiu' de băieții-n bikini și-n bluzițe ai lu' botezatu.