cupele mele mondiale / scrisorica* de la diego armando maradona

Din lipsa de preocupari (si, probabil, dintr-un abuz de nostalgie), cu doua zile inaintea Mondialului din Africa de Sud, am avut o discutie serioasa cu niscaiva condamnati la neuitare. In fapt, eroi ai turneelor finale idoli de verdeata si racoare ramasi inchisi pe viata in mintea ingusta si sufletul meschin al milioanelor de microbisti din lumea larga.
Pe unii dintre acestia i-am convins sa intocmeasca cu nerv si ardoare cate o succinta autobiografie. Apasat de amintiri noduroase, ‘El Pibe d’Oro’ mi-a scris con La mano de Dios si cu stiloul primit de la El Lider Maximo.

Iata misiva lui Maradona:

M-am nascut cu numele de Diego Armando Maradona la 30 octombrie 1961 in Villa Fiorito, o suburbie in Lomas de Zamora (vechiul Lanús), la sud de provincia de Buenos Aires. Ca si acum, Villa Fiorito era impanzita cu numerosi descendenti ai familiilor italiene si spaniole care ridicasera din nimic sumbrele mahalale ale orasului.
In 1964, pe cand eram doar un ţânc pofticios, adulmecam scrumbii afumate si priveam cu jind la baietii care jucau fotbal de la amiaza pana tarziu in noapte, in spatele cocioabelor arse de soare.
Eram saraci lipiti, iar lui tata, un zidar destoinic, scazut la trup si scurt la vorba, dar bun meserias, nici nu i-ar fi trecut prin minte sa risipeasca putinii banuti pe o minge de piele. Cu toate acestea niciunul dintre cei opt copii, trei baieti si cinci fete, nu l-am dispretuit pe batran.

Tot pe atunci, intr-o dupa-amiaza de toamna inolvidable, am inceput sa cred in minuni. Mama, o femeie cucernica, subtirica si specializata in coacerea painicilor dolofane, era casnica si-mi pregatea una pastelitos de dulce de leche (dulce de leche: 300 gr, harina: 600 gr, manteca: 350 gr, sal: una pizca), cand varul meu, Beto Zorate, a intrat pe usa si m-a sarutat pe obraz. Mai intai m-a impuns cu glasul lui scamosat, o balmajeala despre cei trei ani pe care tocmai ii implineam si apoi, quiero lloras, Dios Santo!, mi-a fugit pamntul de sub picioare. Ei bine, in fatza mea se afla cea mai frumoasa minge de fotbal pe care am vazut-o vreodata.
In noaptea aceea (si in cele care au urmat) am dormit cu ea in brate, inspaimantat ca, in somn, vreun golan fara inima ar putea intra tiptil prin alunecare sa ma deposedeze de balon.

Mai departe m-am apucat de fotbal... Aveam vreo zece ani cand un domn ciufulit, cu chistoc intre buze, s-a oprit in fata mea si m-a intrebat daca nu cumva mi-ar placea sa joc pentru Cebollitas, adica pentru ‘micile cepe’, la echipa de juniori a celor de la Argentinos Juniors. I-am mărturisit că nu prea mă omoram eu după cepe mici şi că aş fi preferat nişte mere mari. Am acceptat insa oferta si a doua zi, de dimineata, m-am prezentat la noul meu loc de munca.
Sase ani mai tarziu, cu doar zece zile inainte de a implini 16 ani, am debutat ca fotbalist profesionist la Argentinos Juniors. Desigur, familia mea era mandra de mine, iar eu i-am promis atunci mamei ca intr-o zi, cand voi ajunge putred de bogat, le voi cumpara o casa mare cu cate un televizor in fiecare camera, ca sa ma vada jucand.

Cu toata atmosfera deprimanta a acelor ani, in care tortura, moartea si ‘disparitiile’ (mai mult de 40.000 de persoane rapite si pierdute fara urma) erau la ordinea zilei, fotbalul ramanea bucuria de capatai a argentinienilor, iar eu ma simteam un om deosebit de norocos.
Spre sfarsitul dictaturii militare, am trecut la rivala Boca Juniors care a platit pentru a ma avea in teren fabuloasa suma de 1 million de lire sterline. La Boca n-am facut prea multi purici pentru ca FC Barcelona, care pusese de multisor ochii pe mine, le-a inchis gura conducatorilor din Buenos Aires cu o valijoara simpatica de piele, napadita cu 5 milioane de lire sterline.

De acum aveam la discreţie tot ce-şi putea dori un pitic îndesat, urât şi cu cercel în ureche: femei frumoase, bani, faimă, femei ţâţoase, coca, şi toată viaţa înainte. Dar vai de capu’ meu, ay Dios mio!, El mi-a aflat gandurile marsave si m-a pedepsit crunt. Nu direct, ci printr-un macelar de doi pesos cu minte de gaina, Andoni Goikoetxea. Bascul ăsta cretin, hijo de puta!, mi-a frant fuleul in doua si mi-a rupt piciorul in trei.
În cele din urmă, m-am refăcut miraculos, dar, după o ceartă nasoală cu boss-ul catalanilor, am aterizat la Napoli – alti nebuni cu bani (dar aceeasi piesa). Peninsularii au scos din buzunar pentru serviciile mele nici mai mult nici mai putin de 7 milioane de lire sterline, nou record mondial in materie. In Serie A am ajuns, cum ar spune DiCaprio, the king of the world. Şi tot acolo, langa Vezuviu, pe pământurile lui Enrico Caruso, a început decăderea mea.

Mai înainte a fost Cupa Mondială din Mexic. Cel mai mult mi-a plăcut perfidul meci împotriva Albionului, din sferturile de finală. Întâlnirea venea la puţin timp după sangeroasa confruntare britanico-argentiniană din Insulele Falkland. De astă dată, însă, le-am tras-o noi.
Ca aperitiv le-am servit (cu umor sec) o palmă grea. A fost, de fapt, putin din capul meu si mai mult din mana lui Dumnezeu. I-am lasat apoi pe englezoi sa fiarba in suc propriu, cateva minute - nu mai mult de patru, dupa care le-am aratat ce inseamna cu adevarat durerea si puterea - recunosc, m-am inspirat putin de la maestrul Keyser Söze.
Asadar am luat mingea cu mine din jumatatea noastra de teren si am pornit-o in galop (cum se poate observa si din imaginea de mai sus) spre poarta lor infama. Infama si trista. Tin minte ca acum ca am atins mingea de 11 ori, timp in care am pierdut pe drum 5 bestii si un portar competent, Peter Shilton, si abia dupa aceea le-am infipt cutitul in rana. Asta, asa, ca sa se-nvete minte.

Penita de aur a lui Diego alerga pe hartie aproape indescifrabil, grabindu-se sa ajunga la cea mai neagra perioada din viata sa - necazurile in lant, ghinioanele si supradozele care au fost la un pas sa-i curme viata.

Ca să ştiu o treabă, m-am însurat cu Claudia Villafane, iubita mea din copilărie şi mama fiicelor noastre, Dalma si Geannina. Claudiei nu i-am fost intotdeauna fidel (nici nu aveam cum in situatia mea), dar pot spune ca am iubit-o fara tagada intreaga viata. Fireşte, am avut o nuntă ca-n basme (chiote, aroganţe, tămbălau, milioane de dolari chletuiţi - vreo 3) cu mii de invitaţi, cu orchestre întregi de tango, cu fostul Rolls Royce Phantom al lui Joseph Goebbels (brrr!), cu 99 de ghiuluri de aur ascunse în tortul nupţial, un tort uriaş cu fructe imbrăcate în marţipan alb, înalt de 1,65 metri şi greu de 70 de kilograme (parametrii mei tehnici de atunci, dacă va interesează).
Mai apoi, după dementa ‘un estate italiana’, s-au pus toti pe capul meu: poliţia, Camorra, comisarul Catani, copiii din flori (majoritatea numiţi Diego Armando), mamele copiilor din flori, nemţii din finală, arbitrii, comisiile de disciplină şi fiscul.

Mai apoi, dupa acea ‘un estate italiana’ dementa, s-au pus toti pe capul meu: politia, Camorra, comisarul Catani, copiii din flori (majoritatea numiti Diego Armando), mamele copiilor din flori, nemtii, arbitrii, comisiile de disciplina si fiscul.
Mi-am mai revenit din supărare în anul 2000, când, chiar dacă ştiam că nu aveam nimic în comun cu Gabriel Garcia Marquez (cu exceptia unui amic comun la Havana), am scris o autobiografie melodramatica. ‘Yo Soy El Diego’ s-a vândut ca pâinea caldă, fiecare argentinian procurându-şi cate un exemplar. Banii pentru drepturile de autor i-am trimis prin mandat poştal lui Fidel şi poporului cubanez.

Intre timp am ajuns selectionerul ‘pumelor’ si spaima jurnalistilor. In unii am tras cu pusca, pe altii i-am spurcat cum mi-a venit la gura, iar peste cativa am trecut cu masina. Din nefericire nu a murit nici unul.

Diego s-a semnat si la urma a mai adaugat un post scriptum :

Ar mai fi multe de spus, dar timpul mă presează. Chiar acum mă grabesc sa-mi duc echipa în faţa plutonului de execuţie, acelaşi în faţa căruia, cu mulţi ani în urmă, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată când tatăl său îl dusese să facă cunoştinţă cu gheaţa.
Şi să ştii că n-am uitat de promisiune... Dacă Argentina căştigă titlul mondial în Africa, voi alerga în curul gol prin Buenos Aires, aşa cum l-am văzut făcand pe Bobby de Niro în ‘The Deer Hunter’.

..............................

* deşi faptele inşirate aici s-au petrecut întocmai, scrisoarea de faţă este de-a dreptul (şi cu totul) imaginară..