o (minunata) poveste de craciun

scrisa de jurnalistul viorel ilisoi cu haz nebun si vascozitate redusa, o poveste de viata despre vremurile & drumurile noastre triste, in care multi se vor regasi pe alocuri; alocul meu e pe la finalul relatarii, mai ales ca intre mine si bragadiru sunt doar doua strazi distanta.

‘Am dormit prin gări când am ieşit din casa de copii. Şi înainte, şi după armată. Veşnic flămând, rupt în cur, nespălat. Eram tânăr, în mine ardea focul. Afară era comunism.

Pe urmă am stat la mama prietenului Ticuţă Bojescu. La marginea Botoşaniului, într-o casă de lut cu vie şi cu o grădină plină cu zmeuri. Mamaia, cum îi ziceam, era epileptică şi treaba mea era să-i pun o lingură de lemn între dinţi când făcea crize şi să chem Salvarea. Dimineaţa, în drum spre şcoala unde lucram, îi duceam căruciorul cu zmeură la piaţă. Când fiică-sa cea mică a divorţat şi s-a întors acasă, m-am reîntors în gară după un an de huzur.

Din gară, am ajuns în cartierul Bucovina. Eram prieten de la cenaclu cu poeta Despina Alexandru. Ea îşi părăsise bărbatul, pe Costel, plecând după altul, nimeni nu ştie unde. Cum locul ei în casă rămăsese liber, m-am mutat cu Costel. Munceam cu el la siloz. Încărcam vagoane cu grâu pentru export într-o perioadă când pâinea era strict raţionalizată şi eu mâncam borşul cu biscuiţi fiindcă nu aveam buletin de oraş, deci nici cartelă de pâine. Prindeam guguştiuci la siloz, cu o plasă, câte un sac odată, făceam bişniţă cu guguştiuci. Căpătam la schimb rachiu de bomboane, făcut în casă, cafea, ţigări, ouă, brânză, îmbrăcăminte. Ne uitam la filme, pe casete video, până leşinam. Jucam scrabble cu prietenii de la cenaclu, ne îmbătam, scriam poezii. Totul a fost frumos până s-a întors Despina acasă, cu coada între picioare. Costel a iertat-o şi primit-o înapoi. A spălat-o un pic şi era ca nouă. Am locuit toţi trei până au reînceput bătăile între ei. Cu scaune, cu făcăleţul, cu piciorul de la masă. Încercam să nu intervin, îmi vedeam liniştit de ale mele: ei îşi scoteau ochii, eu făceam mâncare şi scriam poezii. Când se linişteau, le puneam masa şi le citeam ce-am scris. Când la una dintre bătăi am luat şi eu un taburet în cap, i-am părăsit.

Am umblat o vreme din casă în casă, pe la prieteni, nu mai mult de câteva zile într-un loc, că prinsesem frică de ciomăgelile conjugale.

În primăvara lui ’90 m-am mutat la Vasile Curcuţă, alt prieten de la cenaclu. El şi nevastă-sa lucrau la Melana, dar mai făceau şi comerţ cu rulmenţi şi bomfaiere în Polonia. Beneficiam fără nicio reţinere de neaşteptata lor prosperitate. Aveau doi copii, era cam înghesuială.

De la ei am plecat la o vecină, Lola Molie. Doamna Lola era muncitoare model, ţesătoare la Integrata de In şi Cânepă, şi mamă bună pentru un drac de băiat, dar n-avea noroc în dragoste. Se convingea de acest trist adevăr o dată pe lună. Când m-am mutat eu la ea, într-o cameră nemobilată, stătea cu un măcelar care o bătea dimineaţa şi seara ca pe şniţel.

M-am mutat la Pascal, contrabasist la Filarmonică. Era alcoolic. Îi plăteam o chirie simbolică şi, în completare, trebuia să-l păzesc să nu se îmbete vinerea, înainte de concert. O singură dată l-am scăpat. A băut în culise şi a apărut pe scenă mangă: râdea tot timpul, tâmp, iar pe la jumătatea concertului s-a pişat în contrabas. Din sală se vedea doar cum întorsese contrabasul cu efurile spre el şi-l ţinea în braţe ca pe o iubită grăsană. După spectacol am descoperit că avuseseră o relaţie urofilă.

După un an de concerte simfonice şi jurnalism psihedelic, în vara lui 1991 m-am mutat în Iaşi, la socri, unde erau şi nevastă-mea şi fetiţa. În sfârşit, familia se reunise după aproape trei ani de căsătorie mai mult prin corespondenţă. Am descoperit însă că nu e bine să locuieşti cu socrii. Au fost şapte ani de lecturi intense, reportaje din toată ţara, interviuri cu scriitori în revista "Timpul”, trepidantă viaţă literară pe Bahlui, pescuit la Prut şi agricultură. Dar şi ani de strâns din dinţi şi de plâns pe după uşă.

Într-o dimineaţă am plecat de acasă, doar cu ce aveam pe mine, şi nu m-am mai întors niciodată. Era la zi mare, 25 Octombrie, Ziua Armatei. În 1997. Trei luni am stat la prietenul meu Dan Lungu, în Iaşi. Eu eram cu bucătăria, mai ales fasolea cu cârnaţi îmi ieşea, citeam, scriam, mă uitam la filme.

La 30 de ani m-am mutat în Bucureşti şi am început viaţa de ziarist la un cotidian.

Câteva luni am stat la soră-mea mai mare, un fel de mamă de-a doua. Dar voiam să fiu de capul meu. Aşa că m-am mutat în gazdă la o bătrână. Dimineaţă mi-am dus valiza acolo, la amiază am revenit şi am băut un pahar de apă, seara mi-am luat valiza şi am plecat plătind, corect, pentru o zi. Îmi trecuse mahmureala şi observasem ce mizerie era la bătrâna aia în casă, nu se putea locui acolo.

Am ajuns la o vecină de-le soră-mii, pe la Piaţa Gorjului. Era în divorţ şi, cât nu fuseră împărţite bunurile, apartamentul era liber. Din nefericire, Justiţia a avut unul dintre rarele accese de celeritate şi a judecat divorţul vecinei până să apuc eu să mă acomodez. Tinerii divorţaţi au vândut apartamentul şi au împărţit banii, afacere din care eu am rămas pe drumuri.

Am închiriat o garsonieră în Dristor, într-un bloc plin de locatari clandestini. Poliţia făcea mereu razii şi rar scăpam fără amendă pentru lipsa vizei de flotant.Garsoniera avea o bucătărie în care nu mai încăpeam şi eu pe lângă aragaz. Găteam stând în cameră. Când te aşezai pe veceu, trebuia să întinzi picioarele în cameră. Camera avea o masă cu trei picioare şi un pat mic, de o persoană, respectiv o persoană ce ar fi încăput într-un crac al pantalonilor mei. De aceea dormeam pe jos, pe o saltea de burete. Vorba vine că dormeam, că nu puteam închide ochii din cauza gândacilor care veneau de peste tot. Fojgăiala lor neobosită îmi dădea insomnii şi mâncărimi obositoare.

După aproape un an de singurătate şi mizerie mi-am adus nevasta şi fetiţa în Bucureşti, aşa că a trebuit să mă mut într-o locuinţă cât de cât decentă. Cu salariul de la "Naţional” nu-mi permiteam să închiriez un apartament, nici măcar o garsonieră mai de Doamne-ajută. S-a oferit colega mea Dana Achim să mă primească într-o garsonieră de-a ei de pe strada Virtuţii. Ea mai avea o casă în Piaţa Romană, primită de la Primărie, cum primiseră mulţi colegi de-ai mei, descurcăreţi. Chiria era ca-ntre colegi şi prieteni, cam cât un pachet de ţigări. La banii ăştia, aveam mereu sub geam fete cu fuste scurte şi ruj până la urechi, o privelişte rară.

După două luni, Dana s-a îndrăgostit de un american şi a plecat cu el în America sau în Asia, n-am mai văzut-o niciodată de atunci. A vândut garsoniera. Din nou eram cu valiza în mână, cu copilul în braţe şi cu nevasta alături, cu cealaltă valiză.

Am ajuns pe Mohorului, la nea Mircea, vecin de-al soră-mii. Şapte ani am stat acolo, într-o garsonieră ce părea tot mai mică de la un an la altul. Încă nu îmi permiteam să închieriez un apartament. Chiria la două camere era de cel puţin 150 de dolari, adică mai mult decât luam eu de la "Naţional”. Când băieţii lui nea Mircea s-au făcut mari şi au luat-o cu drogurile, proprietarul a vândut garsoniera în care stăteam eu ca să-şi facă o casă la ţară, departe de tentaţia fericirii injectabile.

Am sărit două străzi şi, în sfârşit, m-am mutat într-un apartament. La coana Miţa, pe bulevardul Iuliu Maniu. Plecasem de la "Naţional” la "Jurnalul Naţional”, apoi la "Cotidianul”, şi de-acum îmi permiteam să plătesc chiria pentru două camere, chiar îmi mai rămâneau bani, am început să mănânc şi altceva în afară de cartofi. Fata crescuse, era la liceu, avea nevoie de un spaţiu al ei tot atât de mult cât aveam şi eu nevoie de un spaţiu al meu. Dar doamna Miţa, proprietara, mi-a dublat chiria după câteva luni. Era o strategie murdară a proprietarilor: te momeau cu o chirie mică şi ţi-o măreau când ţi-era lumea mai dragă. Am plătit, ce era să fac?, şi am reintrodus cartofii în alimentaţia zilnică.

Era bine la Miţa, chiar aşa, cu chiria pân’ la cer. Însă din nou dragostea m-a lăsat pe drumuri. Dragostea altora. Fata Miţei se mărita şi voia să se mute în apartament. Ştiam că era păstrat pentru ea, dar speram să nu-i vină atât de repede cheful de măritiş.

Am ajuns pe Apusului, la marginea vestică a oraşului, cu o chirie cât trei sferturi din salariu. Era la apogeul demenţei imobiliare care transformase sordidele periferii ale Bucureştiului în cartiere de lux. Doar la preţ, nu şi la înfăţişare. Exista credinţa generală că nu doar Banca Naţională, dar şi chiriaşii tipăreau bani şi puteau plăti oricât pentru a dormi între patru pereţi de beton făcuţi de Ceauşescu. Am început să fac nişte filmuleţe numite generic "Momente şi spiţe” şi să le public pe saitul "Cotidianului”, pe lângă reportaje. Asta mi-a adus un spor la salariu, nu mă mai puteam plânge de nimic.

Dar iată că a venit criza, salariile au scăzut şi, odată cu ele, şi febra imobiliară. Însă doamna Gabi, proprietara, nu voia să înţeleagă asta. Rămăsese gravidă în timpul boomului economic şi acum, în criză, voia să îi asigure copilului nenăscut un viitor stabil din chiria căpătată de la mine. Tot dragostea (a ei) m-a obligat şi de data asta să mă mut.

Am aterizat în apropiere de Gara de Nord, pe Costache Bălăcescu, într-un bloc micuţ sau o vilă mai mare, cum vrei s-o iei. Căsoaie interbelică, măcinată de igrasii discrete, dar încă solidă. Cu o curticică betonată în spate, unde am ars multă faună pe grătar cu George Lăcătuş şi cu toată gaşca de la "Cotidianul”, cu amici din ţară veniţi în vizită. Am venit cu tot calabalâcul. În urmă cu paişpe ani, sosisem în Bucureşti cu o gentuţă pe umăr, iar acum aveam cam tot ce-i trebuie unui om în casă. Agoniseala mea, nu de-o viaţă, cum ar spune colegii ziarişti, ci din ultimii cinci-şase ani, când am avut un salariu decent şi am făcut şi economii substanţiale tăind tutunul şi alcoolul din lista de plăceri ale vieţii. Înţelegerea cu proprietarul a fost să îmi închirieze pe termen lung. Poate pentru că e foarte bătrân, pentru el termen lung a însemnat zece luni. M-a anunţat că trebuie să eliberez casa, că o vinde. Împrumutasem bani să aranjez totul după gustul meu; nici nu apucasem să achit creditul şi trebuia deja să mă mut. A câta oară?

Preavizul l-am primit la sfârşitul lui august. Abia zilele trecute proprietarul a găsit cumpărător, au bătut palma şi m-a anunţat că trebuie să eliberez casa până la Crăciun. Îmi place să mă mut la marile sărbători, atât laice, cât şi creştine. Aşa că anul ăsta voi prinde Crăciunul în casă nouă. Chiar nouă, făcută anul ăsta. Un apartament modest în Bragadiru. Al meu. L-am cumpărat cu un credit Prima Casă 4, cu avansul plătit din bani împrumutaţi de prieteni. Şi tot de prieteni îndrumat. Aveam 200 de lei – toţi banii – când am început procedurile de creditare.

După 25 de ani de umblat din casă în casă, simţul proprietăţii mi s-a atrofiat. Nu simt o mare bucurie că am, în sfârşit, un loc al meu. În schimb, mă încearcă o tristeţe difuză la gândul că mă mut pentru ultima oară. Îmi iau geamantanele, copilul, pisicile şi plec! Adio, Bucureşti!’