douăzeci și unu de ani mai târziu, adică ieri, l-am reîntâlnit cu coada ochiului. apoi, pentru o secundă, privirile ni s-au ciocnit cu zgomot de tunet. ca atunci când, printr-a cincea fiind, cele două palme grele ale domnului dobrin mi-au stâlcit fălcile. temutul ‘sandwich’, procedeu inventat de acest domn stâncos, profesorul nostru de matematică, era pedeapsa maximă și cea mai dureroasă imaginată în școala nr.189.
așa m-am trezit la viață, îndrăgostindu-mă de matematică. accidental și cu blazonul șifonat.
omul despre care vorbesc avea un mare defect. nu putea face distincție între matematică și poezie, între o teoremă complicată și o metaforă cărnoasă, nici măcar între o tangentă la cerc și o hiperbolă la verb.
de fiecare dată exercițiile dificle erau ambalate în fabule sau povești, iar problemele de geometrie se transformau în călătorii astrale prin timp și spațiu.
rămăsese neschimbat, douăzeci și unu de ani mai târziu.
aceeași mustăcioară răsucită, gânditor, cu ochi ageri, cu pălăria lui ușoară pe cap, nici mai vesel, nici mai trist, la fel de solid și înalt, acceiași pantaloni negri de stofă, același personaj imperturbabil.
m-am gândit să-l salut pe omul în fața căruia niciodată nimeni nu sufla vreo vorba. să-l invit la o bere, deși gestul îmi părea cam deplasat. mi-am închipuit un scurt dialog savuros. și am auzit din nou râsul acela sănătos dintr-o zi de demult, când, impresionându-l cu o soluție inedită la un oarecare exercițiu, m-a întrebat zâmbitor ce meserie mi-aș dori să practic.
i-am înșirat un cârnat lunguieț și afumat. aș vrea să mă fac, i-am răspuns... om de știință, astronom, inventator, pictor, bucătăr-șef, regizor de film, grădinar, compozitor, etc. etc.
am coborât la aceeași stație. nu am suflat nici o vorbă în spatele lui, dar m-am oprit puțin și l-am urmărit cu privirea până s-a pierdut în mulțime.
13 comentarii:
Hai că mă oftici, panta! Să faci tu una ca asta!? Când te mai întâlneşti cu ocazia să-i spui ce-a reprezentat pentru tine?
Of, întârziaţi mai suntem câteodată! Uite-aşa rămân inimile neîmpăcate...
Oricum, frumos scris. Felicitări!:)
Bravo maestre.
Numele Dobrin ne-a marcat copilariile in mod diferit.
innuenda,
nu-mi place sa-mi bag "picioarele in intimitatea omului", cum ar zice verbiaj :)
sunt convins ca in acele momente domul dobrin tocmai era pe cale sa dezelege misterul unei teroeme celebre si hodoronc-tronc ii cadeam eu pe cap cu un tembel... "sa traiti maestre, ma mai tineti minte?! sunt eu lăscărică!"... ;)
dedes,
dobrinul tau a influentat mai multi oameni decat a facut-o al meu. chiar daca amandoi erau niste poeti in felul lor :)
bărbat de însurat, cu fete de măritat, mecanic pe locomotivă, impiegat de mişcare, pilot, actor de cinema, james dean...
de ultimul mi se pare ca am auzit cate ceva!
Povestea ta îmi aminteşte de întâlnirea cu Cezar, domnul Cezar, profesor, evident, de istorie. Ne-am întâlnit, deloc întâmplător la o masă pătrată, cu minţi laminate, ca să servim teatru. Dânsul a vrut să-mi argumenteze cu ceva istoric un NU categoric teatrului pentru acest liceu de mate-fizică, al cărui director educativ ajunsese între timp. Eu văd verde în faţa ochilor atunci când albastrul de Voroneţ nu e albastru şi e verde precum susţinea domnia sa cu roşu, într-o lucrare la care eu am fost notată cu faimosul scaun, mai demult, în copilăria mea, aşa că acum, dotată cu scaun la cap, datorită trecerii timpului şi bacului, la timp, i-am răspuns, deloc intimidată: “Domnule Cezar, vă e frică de Brutus? Staţi liniştit, aici la noi, în teatru adică, ce e verde poate trece drept albastru. Nu-i absurd? Aşa că lăsa-ţi copiii să vină la teatru. Sunt pe minţi bune!Aici noi greşim artistic!”şi-am încălecat pe-o şa…
Evident că simt nevoia acută să pun şi de-o erată, să nu dea cezar p-aci: Lăsaţi, deci, domn’ Cezar! Ştiu să mă corectez şi singură când greşesc. ;)
almanahe,
decretez acest blog interzis cezarilor si cezarienelor. de orice tip si culoare.
am zis-o. gata! ;)
gabitza,
am impresia ca sunt mai timid de felul meu :)
gabitza, ti-ai retras trupele din teritoriu? :)
Seara buna! Am reusit in sfarsit sa ma conectez la internet. Nu mi-am retras trupele din teritoriu.
Vreau in primul rand sa-mi cer scuze pentru stergerea comentariului, mai devreme... Putina nesiguranta - pe care am avut-o intotdeauna (am avut senzatia ca facusem o greseala de exprimare), cativa colegi de munca nerabdatori:).
In comentariul initial afirmam ca ar fi fost mai bine sa faci o surpriza placuta profesorului tau, bineinteles daca iti parea momentul oportun. Gandindu-ma insa acum...trebuie sa recunosc ca, probabil as fi avut o reactie asemanatoare.
Amintisem, in acelasi context, de privirea profesorului meu de limba romana din liceu, cand l-am intalnit dupa ceva timp - in fata caruia, dealtfel, am uitat "Testament" al lui Arghezi, dupa ce, cu doua minute inainte, o recitam cu punct si virgula:))...si care mi-a explicat gramatica limbii romane cu o precizie matematica... Nu am mentionat insa ca in afara zambetului tont care imi ramasese intiparit pe fata, nu am putut vorbi foarte mult:))
Si, nu in ultimul rand...foarte frumos!:)
așa mai da, comentariu... ;)
P.S.: De retras, nu vreau sa ma retrag. De-abia am sosit:) Dar, daca al meu calculator continua sa functioneze in felul acesta, cred ca in curand voi fi...exilata:(
Trimiteți un comentariu