a murit tata lu’ peggy (poemul de sambata)

a trait 80 de ani, a tinut patru neveste frumoase, ultima – mama lu’ clau – mai tanara cu un sfert de veac decat el, avea, pe vremuri, o catelusa neagra si carliontata, peggy, si se amuza teribil cand sunam la usa lor sa-l chem afara pe clau, tovarasul meu de joaca de atunci, un baiat cu un picior defect si glas pitigaiat. ‘tata lu’ peggy, clau este acasa ?’

ne-a luat cu masina la mare (pe mine, pe frati-miu si pe clau), intr-un weekend, drept rasplata ca il ajutasem sa mestereasca martisoare, ne-a cumparat chiar si cate un pepsi, cum as putea uita un pepsi?, in alta zi ne-a dus pe arges in gios sa culegem corcoduse pentru tuica, iar cativa ani mai tarziu, cand devenisem si eu barbat, s-a privatizat - vindea fructe triste si legume proaspete la taraba, in piata -, m-a pacalit de vreo trei ori si de atunci n-am mai cumparat nimic de la dumnealui.

in ultimele luni nu l-am mai vazut pe la bloc. se retrasese la tara, la varsta la care incepi sa putrezesti de viu, a cazut de pe un scaun si si-a rupt oasele, aidoma doctorului juvenal urbino, in timp ce admira trupurile goale din libertatea la umbra unui ciorchine copt.

a murit joi dimineata, la spital, nu inainte sa ceara, cu un ultim gest patetic, la fel ca si secolul pe care l-a traversat aproape de la un capat la altul, ca trupu-i firav sa-i fie ars si risipit intr-o apa curgatoare.

cam atat despre nea costica de la 1.