un saltimbanc (florian) la curtea dentistului regelui (carol)

filip florian, care tiptil și cu infinită migală începe să se piardă după cel de-al treilea roman al său, dacă socotim pe degete mari și ‘băiuțeii’, trăiește din scris și foarte bine face,
căci după 'zilele regelui’ – un exercițiu destul de reușit de masturbație literară, ovaționat fără perdea atât de critica grăbită, cât și de publicul fermecat – autorul 'degetelor mici' (3 premii înalte pentru debut) ne încântă urechiușele catifelate nu cu harpa, ci cu o ploaie macondiană de metafore și fraze căutate, lustruite, zaharisite dar răcoroase ca un pahar de apă, tărcate, sacadate, schiloade și dolofoane deopotrivă, gălbejite, ceacâre, șchioape și zbârlite molcom în ceapă călită,

iar florianul despre care, mai ieri, spuneam că este ăl mai răsărit dintre tinerii scriitori români și-a luat rolul de wunderkind în serios și ne-a turnat în ceșcuțe, nu pe gât, ce-i drept, în dulcele stil realist-magic, o istorioară cu învățăminte despre bucurescii și bukarestul de odinioară, dar fără de poveste,
practic o melodie lunguiață, orfană de versuri, plăcută, nu tocmai plictisitoare, în care un rege, karl eitel friedrich zephyrinus ludwig de hohenzollern-sigmaringen, cam șters și pasionat de curve oarbe și dentistul său, joseph strauss, curvar de asemenea și devotat stăpânului ca un câine, ba chiar un motan mâhnit, siegfried, al dentistului regelui, scriitor și dânsul în roman, motanul adică – ar merita, de ce nu, la rândul lui, un premiu de debut pisicesc, pentru efort – străbat agale cele 260 și ceva de pagini ale romanului,

unul care emoționează (femeile și o parte însemnată dintre cititorii gazetei sporturilor) încă din dedicație – “lui luca, băiatului meu, care știe ce e bucuria” și sfârșește tandru și prăpăstios, dar nu bollywoodian, cu suflete sfâșiate de copitele unui cal și împăcări din vremea holerei,
pentru că, dincolo de stilul fain și de feliile groase marqueziene, importate cu tot cu ambalaj, din inerție, oamenii sunt de cele mai multe ori la fel, ba chiar spun aceleași vorbe în contexte identice, indiferent de emisferă, cu diferențe specifice,
fermina daza acceptând, bunăoară, cererea în căsătorie a doctorului juvenal urbino cu o condiție nemaiîntâlnită, să nu mai vadă în fața ochilor mâncare de vinete, în timp ce elena ducovici are pretenția, tot la căsătorie, ca doctorul joseph strauss să nu-i mai dea pe la nas cu ceai de ciuperci și cu alte drăcovenii,

că succesul ca și eșecul vine atunci când te aștepți mai puțin, mai ales într-o țară tristă și plină de umor, una care seamănă uneori cu văitatul, alteori cu căcatul, că dincolo de talentul cu carul, de miile de ore de trudă, cafea și tutun poate sta raiul, dar și iadul, că întotdeauna chiorul, în țara orbilor, este rege, dacă nu cumva a devenit fără s-o știe nici el, nici cititorii lui orbiți de scrieri și cuvinte orbitoare, saltimbancul regelui, al dentistului regelui ori, în cel mai nefericit caz, al motanului dentistului regelui.