personaje / virginica vs cinty

viginica:
cînd avea 18 ani şi stătea de nevoie la mătuşile ei de pe insula ada kaleh, virginica l-a văzut prima oară pe fănică theodorescu. era înăltuţ, dar nu înalt, grăsuţ şi îngrijorător de negricios la faţă. cînd a rămas singură cu el în camera-sufragerie, grăsuţul negricios i-a spus să nu se mişte el de-aici, o domnişoară ca ea era tot ce-şi dorea, dinainte s-o cunoască. a acceptat să se mărite cu fănică theodorescu, chiar dacă nu-i plăcea de el. virginica a plîns apoi pînă la biserică, cuviincios, că se desparte de rudele ei şi că se mărită. asta n-a împiedicat-o ca vreo două săptămîni să nu-l lase pe fănică să se apropie trupeşte de ea, cu toate cununiile lor, fiindcă nu se putea obişnui cu el.

(34 de capitole mai încolo, cînd virginica merge la modista jeni)
pentru măsurătorile modistei îşi pusese chiloţii cu dantelă pe care nu-i îmbrăcase niciodată. jeni o înconjura mîngîietor cu centimetrul, peste ţîţe, pe la mijloc, iar cînd îi luase măsura curului, o atinse şi cu mîna, nu numai cu centimetrul. ce rotunjime impecabilă!

(4 capitole mai îndărăt, în pat cu soţul fănică)
în contul cumetriei, îi ridică fănică cămaşa de noapte şi începe s-o caute pînă o găseşte, de se miră virginica înveselită că mai era în stare. iar cînd se întoarce fănică cu faţa în sus lîngă ea, mulţumit, îi spune: “ne-ar trebui şi nouă nişte haine de naşi, că suntem îmbrăcaţi ca vai de capul nostru”. virginica ar fi vrut să mai spună ceva, că o nimerise tocmai cînd, dar fănică al ei, năduşit, adormise.
‘medgidia, oraşul de apoi’ – cristian teodorescu

*****

cinty:
cinty s-a născut şi a trăit toată viaţa la viena, are 65 de ani, artist la viaţa lui, mă rog, cu capu-n nori; sculptor, da, s-a dezis şi de lucrul lui. de şapte ani, da, e pe drumuri şi al nimănui. are doi fii, ambii în viena, unul avocat prosper şi altul inginer mecani şi om de afaceri. nici unul nu vrea să audă de el, aşa încît n-ar mai avea ce să aştepte. la doi kilometri de gară îşi încropise o căsuţă din cartoane sub un pod, unde stătea cînd nu era aşa de frig. într-o zi o invită acolo pe mariana, să-i arate, vezi, reşedinţa lui de primăvară-vară: cartoane, bucăţi de placaj, scînduri, beţe, bucăţi de bordură şi cărămizi folosite drept scaune, preşuri jegoase, culese din gunoaie, printre care se ghemuia ca ursul în bîrlog. de nişte ani buni trăia acolo laolaltă cu cîinii şi şobolanii.

(5 capitole mai tîrziu)
la o lună după ce a început lucrul s-a pomenit cu cinty la cambuză. nu arata chiar deloc schimbat faţă de cum îl ştia din urmă cu opt ani, de vreme ce tot sub poduri şi vagoane dormea. i-a dat să mănînce atunci şi n-a vrut să-i ia banii, oricît ar fi insitat el, reamintindu-i că şi el îi dăduse cîndva, dar lui tot i se părea că abuzează, aşa încît continua să s-o viziteze doar de trei-patru ori pe lună, ca să se lase hrănit şi să ceară împrumut cîteva sute de şilingi. de fiecare dată se achita de datorie cu o conştiinciozitate extremă, la termenul promis şi stabilit de el, care nu depăşea niciodată două săptămîni.
’ana maria şi îngerii’ – radu aldulescu