kostas venetis / incipit

ieri, pe la prânz, am primit (cadou de Paşte), prin poştă de la prietenul şerban tomşa (căruia-i mulţumesc încă o dată), romanul lui octavian soviany - viaţa lui kostas venetis. pe care mi-l doream foarte mult. acum am 16 cărţi noi, neîncepute, ispititoare, pofticioase care mă aşteaptă să.

să vedem, aşadar, cum începe romanul lui soviany (care, apropo, mâine, 23 aprilie, împlineşte 57 de ani):

I. picioarele
kostas a duhnit toată noaptea a moarte.
s-a trezit de câteva ori şi m-a rugat să-i potrivesc pătura, jelindu-se de frig cu o voce chelălăită, deşi afară era, după zăpuşeala din timpul zilei, o noapte molcuţă cu iz de mlaştină şi de mucigai.
i-am privit, înăbuşindu-mi un suspin de durere, picioarele reci, unghiile care dobândiseră un galben nesănătos, falca de jos, ce-i tremura uşor în timp ce rostea cu greutate cuvintele, gura negricioasă şi ştirbă ce începuse să semene cu gaura unui poponar. obişnuia să doarmă cu gura deschisă şi, din fundul gâtlejului, îi ieşea un horcăit greu, care mă făcea să cred că se poate înăbuşi dintr-o clipă în alta. (...)

promiţător e puţin spus!