contemporan cu beligan şi foresta fălticeni

citind o însemnare a lui camil petrescu de prin 1944, m-am simţit pentru o zi şi-o noapte mai vechi decât faimosul colonel aureliano buendia, cel care a purtat 32 de războaie civile şi le-a pierdut pe toate.

"oricine îl priveşte fie şi o singură clipă pe radu beligan nu poate să nu observe că omul acesta este un semn de întrebare. în teatrul românesc, radu beligan este chiar un semn de întrebare. un moment permanent de nedumerire şi până la urmă de nelinişte pentru tot ceea ce este aşezat, cuminte, convenit în lumea actuală de la noi. vă strecuraţi la ieşire prin îmbulzeală aceea (la piesele la care joacă beligan e de obicei năvală de public) şi nu e imposibil să auziţi vreun «om de teatru» că beligan nu e actor. în realitate, beligan nici nu-i actor. e un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni".
camil petrescu, 1944

până s-o dibuiesc pe frumoasa remedios în spatele cortinei, am dat de o 'recomandare' prin care celebrul birlic lăuda eforturile aspirantului beligan spre... construirea socialismului

mai încolo, l-am ginit şi pe urmaşul ţiganului melchiade. un ochios destul de voinic, băgăreţ şi cu mâini agere de vrăbioi. tocmai îl interpela pe maestru:
"un ţigănuş de vreo zece ani se apropie de mine în târg la bolintin: «nu eşti dumneata artistul ăla care a jucat în filmele alea?»"
radu beligan

nu pot să neg, am fost contemporan şi cu foresta fălticeni. la acel unic şi irepetabil 4-5 cu dinamo, din groapă.
în minutul 61 câinii mei, cu răducioiu şi marius niculae în teren, dar cu procuroru’ pe banca tehnică şi fane preda între buturi, conduceau cu 4 la 0. peste 30 de minute haimanalele aveau să mă facă de râs pentru eternitate...

nişte ţărani...

în ceea ce-i priveşte pe voiculescu, gâdea şi omu' cu leptopu' îi dau dreptate fuhrerului. la săpun cu ei! cu remarcele asupra retardatului badea nu prea sunt de acord. ăsta chiar merită o viaţă mai bună, în camera de gazare. iar concluzia referitoare la toţi cei din antena 3 mi se pare politically correct... "nişte ţărani"

calcanul cel grass şi povestea clitorisului

de când piticul oskar matzerath mi-a dat fiori pe şira spinării cu toba lui de tinichea, am rămas prins în plasa neîntrecutului ţesător de poveşti, gunter grass. mai apoi, derutat de frumuseţea verbului şi muzica frazei fostului cioplitor în piatră funerară, în aşteptarea următoarelor romane, am tras în piept din foiţe iuţi-dulcege de ceapă parfumul intens al amintirilor sale. vestitul scriitor-bucătar nu a întârziat să dospească pe piaţa românască, şi nu într-un volum, cum mă aşteptam, ci în ditamai cohorta, în bucate tot mai grasse şi mai gustoase.

primul dintre acestea, ‘calcanul’, l-am primit pe tavă chiar într-un restaurant (am martori!) de la amicul verbiaj, cu puţin chimen, mărar şi o boabă de piper presărate pe deasupra. şi l-am servit abia acum. asta după ce măiastra (lil)anda mi-l prevestise într-o însemnare impresionantă. al doilea, ‘anestezie locală’, a fost înfiat de curând de prin cărtureşti şi m-aşteaptă la portiţă ca să viu; alte două zac încă în librării...

despre calcanul cel gros, o delicatesă de doar 2 kilograme, trasă în 650 de foi, mi-e greu să vorbesc în câteva cuvinte. cu atât mai mult cu cât marele povestitor, cu ironia şi umorul caracteristice, se apucă să rescrie practic istoria, pornind de la un celebru basm german cules de fraţii grimm. ce rezultă este o nebunie pe cât de aiuritoare, pe atât de fermecătoare, o amplă parabolă cultural-socială a umanităţii, ceva ce numai gunter grass putea născoci.

recunosc că nu am putut citi decât cu burta plină. numai în primele 100 de pagini am descoperind cam tot atâtea mâncăruri (paleolitice):
- supă de peşte din capete de cod cu ochi bulbucaţi, - limbi de berbec piperate cu fasole grasă, - măruntaie de gâscă în sos picant cu rădăcionoase şi felii de pere uscate, - peşte înăbuşit cu sfeclă, usturoi, măcriş şi ştevie, - cap de viţel în oţet de plante, - urechiuşe cu burtă de porc şi măruntaie de iepure înăbuşite în vin roşu, - gâscă sălbatică coaptă în coajă de lut, - mânătărci a la ava coapte în pat de cenuşă fierbinte, - slănină sfârâită pe piatră încinsă, - păsat de mei fiert în lapte de ren, - ficat de cal de pădure înăbuşit cu lipii din făină de ghindă îndulcită cu miere, etc, etc.
pentru ca imediat să aflu că toate aceste delicatese erau consumate în intimitate, iar apoi spârcăite şi foarte contemplate în societate. moment în care apărea şi buna disoziţie.
"mâncam separat, cu spatele la hoardă, dacă nu de ruşine, totuşi muţi şi interiorizaţi, dar de căcat ne căcam împreună, stând pe vine, în cerc şi încurajându-ne reciproc cu strigăte. conversam şi glumeam, ne arătam produsele finite, stabileam comparaţii retrospective şi îi tachinam pe constipaţi"

la fel de seducătoare este şi...
... povestea clitorisului (cicatricei aţâţătoare)...

"trebuia să se ducă o femeie, deoarece carnea bărba- tului nu are nici un buzunar. deci o femeie a urcat pe curcubeu şi a găsit lupul ceresc şezând culcat lângă focul originar. tocmai mâncase friptură crocantă. din care i s-a dat un rest femeii. ea încă mai mesteca atunci când el a spus trist: stiu, tu vrei să iei focul. ai un buzunar? când femeia i-a arătat buzunarul, el a spus: sunt bătrân şi nu mai văd. culcă-te lângă mine ca să te pot cerceta. atunci femeia s-a culcat lângă lup. şi el i-a cercetat buzunarul cu mădularul lui de lup până a obosit şi a adormit pe carnea ei. femeia a luat 3 bucăţele de tăciune incandescente din focul originar şi le-a ascuns în buzunarul ei unde au mistuit imediat sămânţa lupului, de sfârâia. atunci lupul s-a trezit şi a spus: sunt prea epuizat ca să-ţi iau înapoi ce mi-ai furat. dar ascultă-mă bine: focul originar o să-ţi lase un semn acolo unde se deschide buzunarul tău. o să-ţi rămână o cicatrice. cicatricea asta o să te mănânce mereu. şi pentru că te mănâncă, vei dori să vină cineva să te scape de mâncărime. şi dacă nu te mănâncă, vei dori să vină cineva să te gâdile".

cam aşa este şi 'calcanul'. te mănâncă şi te gâdilă de sus până jos.

zavaidoc, o doamnă d şi un oarecare dan c mihăilescu

intenţionam să mâzgălesc două trei cuvinte aseară, însă mi-a trecut. nu mai era nimic de spus după ce m-am împiedicat de o mică nestemată, picurată din penelul romantic, graţios, proaspăt, al doamnei d.
de o frumuseţe care mi-a tăiat respiraţia, însemnarea despre admirabilul dan c mihăilescu - sensibilă şi zglobie deopotrivă, livrată la pachet cu vocea tulburătoare a lui zavaidoc şi cu o poftă contagioasă de a reînvia amintiri prăfuite - m-a catapultat pentru câteva clipe pe o străduţă pierdută, parfumată cu stropi de ploaie din bucureştiul de odinioară.

un vis

plimbându-mă prin ultima scamatorie a nostalgicului verbiaj – acest coşmar electrizant al lumii virtuale – mi-am amintit fără efort visul din noaptea precedentă, unul în care, într-o lumină aurie, murdărită de câţiva nori grei, încercam să străbat un câmp de ciulini. eram însoţit de o femeie atât de frumoasă încât nu putea fi decât nevastă-mea sau, în cel mai rău caz, raimunda din ‘volver’ ori estella din ’great expectation’ pe care o apăram cu pieptu' gol de mârâitul fioros al al unei haite de câini. înaintam tot mai anevoios, deşi mai aveam câţiva paşi până la palatul de cleştar. era o linişte turbată, iluminată doar de dansul haotic al arătărilor îmbăloşate, cărora încercam să le distrag atenţia cu poveşti erotice de ion creangă. când m-am trezit era ora 9.00, ca de obicei.

temerile mele

asta s-a întâmplat într-o marţi, când gârbovit de lene, pe la pagina 101 a calcanului, mă scobeam printre dinţi de-a curmezişul patului. şi anume să primesc leapşa ambasadoarei despre 10 chestii care mă înspăimântă. n-am putut să refuz o doamnă şi am dat curs invitaţiei...

în mic, acestea ar cam fi marile mele temeri
1. că până la 80 de ani n-o să apuc să citesc nici măcar atâtea cărţi câte gagici pătimaşe a perpelit neînfrânatul dedes, din clasa întâi până-n a 12-a bis

2. şi nici să mă bucur de atâtea filme câte decolteuri generoase, de oltence fierbinţi, a sfâşiat cu privirea cuceritorul verbiaj

3. că-ntr-o zi o s-adorm la mijloc de ’god save the queen’ şi o să mă trezesc în rai, la început de... ’in god we trust’


4. că sergiu nicolaescu nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. şi că cele 43 de filme ca regizor şi 31 ca actor, ale dumnealui, reprezintă doar 'începutul unei frumoase prietenii' cu publicul larg

5. că dinamo va ajunge în champions league exact în anul în care se va desfiinţa competiţia sau, mai rău, în toamna în care am să orbesc

6. că la cât de iubăreţ sunt peste puţin timp o s-o iubesc pe nevastă-mea mai mult decât pe mine însumi

7. că traficul criminal din capitală îi va transforma pe bucureşteni în traficanţi periculoşi: ionescobar din 335, popescobar din tramvaiul 34, etc, etc

8. că până la urmă voi învăţa şi limba engleză, dar nu înainte de efectuarea stagiului militar

9. că michael scofield va scăpa în seria a 22-a din penitenciarul de maximă siguranţă rahova, iar în seria a 122-a se va scăpa pe el, dar tot nu se va da bătut

10. că o să ajung să postez o însemnare atât de minunată pe blog, încât scrierile lui tolstoi şi shakespeare vor părea nişte cărţi ieftine de colorat

bonus 11. că am să-i ascult 'în viu' pe u2 cântându-mi with or without you mai mult în oase decât în carne şi oase

o veste proastă rău

în zilele în care lehman brothers, cei doi fraţi beţi morţi din america, s-au prăbuşit de pe băncuţă ca o mămăliguţă opărită de culoarea diareei de copil mic de s-au zguduit până şi bursele tocilarilor din regie, se numărau bobocii, cănile de must şi feliile de pastramă promise îndelung de promiţătorul dedes, iar eu, un deţinut al mlaştinilor dintre bloguri, deschideam pofticios, la cafea, adevărul literar şi artistic adulmecând săptămânala bucăţică de plăcintă cu afine din textele boeme ale lui dan boicea, alex leo şerban şi anca grădinaru (am aflat, astfel, de wall e – "un desen animat ovaţionat şi aplaudat ca la fotbal, un poem cinematografic atât de sofisticat şi de inteligent, încât..."), pomenindu-mă ceva mai târziu la margine de mahala, pe-o buză de lacrimă ascultând cu ochiul lui homer 'ia-ţi mireasă ziua bună'şi cu urechea lui van gogh suspinele nepoatei mădălina, împachetată în valuri de alb şi miros de trandafiri galbeni, pentru ca mai apoi, sub cerul măturat de nori şi bătut de stele mari cât pumnul, între o sarma fabuloasă şi o friptură în sânge stropită cu vinuri zglobii, în drum spre pişătoarea din curte, învăţăturile preţioase ale unui oarecare nuntaş către mobilul său nokia să-mi însoţească şuvoiul fierbinte...
" - hai să îţi dau o veste mai proastă. de fapt e proastă rău. e foarte prostă, nu proastă! dar mai bine nu îţi zic, că şi aşa eşti în starea asta nasoală. ţi-am zis că eu vreau oricum să îi dau papucii, dar trebuia să ştiu înainte de asta... da... pentru că o să vină şi ea, însă nu trebuie să îţi faci probleme. e totul aranjat. dacă te întreabă ceva îi spui că... sigur, nu are cum... nu, dar eu trebuia să ştiu dinainte dacă îmi acorzi o întâlnire. o să iasă bine, o să vezi..."
pe la ora 6 şi un pic, cu creierii ţăndări, am ajuns acasă, am dormit mai bine de o oră pornind apoi spre serviciu, ezitant ca lacrima lui ovidiu, prin aerul rece şi răsfirat al unei noi dimineţi minunate de duminică.

prison break 4

'de mâine m-apuc să dorm' sau... 'încă trei episoade şi mă culc'. cam asta ar fi povestea, pe scurt, a ’prison break-ului’, pentru cine n-a aflat nici acum care-i treaba cu michael scofield, t bag, lincoln, bellick, sara, mahone, sucre şi toţi ceilalţi smintiţi prigoniţi şi hăituiţi zeci de episoade.

îmbăloşat de pofte ca un câine turbat scăpat din fox river şi din sona, mi-am înfipt colţii în noul sezon. o serie pe care o aştept încă de astă iarnă, de când în vreo două nopţii albe, apăsate de fulgi grei şi zori molcomi, m-am imbuibat cu toată partea a 3-a.

ajunse în sfârşit şi în calculatorul meu, primele trei episoade ale celui de-al 4-lea sezon, proaspete, rumene, mirosind a ploaie rece de septembrie şi a pâine caldă, aşteaptă doar un mic ‘play’ din partea mea.
am întârziat cât am putut de mult momentul, păstrându-le pentru o seară trândavă şi lungă de vineri alături de un pahar de vin alb, demisec.
şi de promisiunea producătorilor că noua serie îmi va produce alte vânătăi şi cucuie în stomac şi-mi va zdrobi încă o dată ţeasta de ciment.

am aflat, astfel, că michael scofield îşi va dezvălui partea intunecată (abia mai rabd!). după ce reuşesc să scape din sona, cei doi fraţi hotărăsc să se răzbune pe companie. în acest timp lumea lui michael este zdruncinată serios când află ca sara e încă în viaţă. michael şi lincoln se aliază, printre alţii, cu mahone, sucre şi bellick, dar şi cu preferatul meu... genialul pervers t-bag, care deţine o informaţie vitală!

gata. am stins lumina, mi-am turnat vinul, am reglat sonorul. show must go on. play...

p.s.
sfătuit prieteneşte de bătrânul dedes, în urmă cu vreo 2 ani, să mă uit măcar la un episod din prison break, am ignorat sugestia amicului. până într-o zi când n-am avut ce face şi m-a pus dracu să trag cu coada ochiului câteva minute la 'telenovelul' care tâmpise omenirea.
nu era chiar atât de bun pe cât îl lăudase dedes. mă păcălise mârşavul. era heroină pură, era perfuzie cu serotonină! devenisem şi eu un tâmpit dependent după prima doză. aş fi amânat-o câteva episoade şi pe pamela anderson în cărnuri şi aţe pentru încă o secvenţă din diabolicul serial.

echipa probabilă

păi cât să mai suport şi eu?
m-a cuprins lehamitea de toţi. de piţi, miţi, săndel, gigel, loby, boby şi care or mai fi pe la naţionalele noastre de trei lei.
mânios ca o fiară, cu o falcă în cer şi una în pământ, am pus mâna pe tastatură şi mi-am făcut propria echipă de liga campionilor.
numai jucători unul şi unul, toţi titulari în marile biblioteci ale lumii.
mi-a fost foarte greu să mă decid asupra 11-lui de start. aveam în lot o gaşcă de băieţi extrem de talentaţi, mingicari, magicieni, coloşi, centauri, metaforari şi povestaşi care mi-au mâncat zilele şi nopţile desfătându-mi sufletul de-a lungul anilor.



portar:
– gabriel garcia marquez - urmaşul lui higuita. neînvins între buturi de mai bine de un veac
*****
fundaşi:
– vladimir nabokov - iniţiatorul apărării lujin. specialist în intervenţii subtile la coapsă şi trageri perverse de chilot
– truman capote - fundaş central de meserie. loveşte pe la spate decisiv, cu mult sânge rece
– mario vargas llosa - stoper neîntrecut. se pare că l-a ucis pe palomino molero într-un duel umăr la umăr
– john kennedy toole - adeptul jocului sinucigaş la offside şi al conspiraţiilor din vestiar. moare de gât cu fotbaliştii imbecili
*****
mijlocaşi:
– mircea cărtărescu - aripă dreaptă. playboy-ul echipei; iubeşte toate femeile coechipierilor
– gunter grass - închizător cu ştate vechi în manshaft ss.
– feodor mihailovici dostoievski - jucător crud de superclasă. îşi umileşte şi obideşte adversarii prin crimă şi pedeapsă
– jorge luis borges - joacă în orb, cu capul în bibliotecă. are ceva din driblingul tăios, de cuţitar, al lui maradona şi din fuleul labirintic al lui messi
*****
atacanţi:
– ilf şi petrov - vârfuri împinse în coasta formaţiilor comuniste. provin din aceeaşi pepinieră cu arşavin, pavliucenko şi ostap bender, fiind recunoscuţi ca mari maeştri ai combinaţiilor

lansez pe această cale o leapşă livrescă următorilor selecţioneri talentaţi:
dedes, verbiaj, anda, aky, trestie, doamna d, chestii livreşti, small w, oana, maria, zuzeta, camir, turnavitu, paul şi oricui mai doreşte.

primele femei din viaţa mea. 18 -

otrăvit cu miresme evadate din lecturile dezmăţate şi cu verbiajisme, mi s-a mai năzărit o dulcegărie. una dintre emanaţiile frivole de duminică seara, ironic-patetice, siropoase, obosite.
prin urmare...
primele femei din viaţa mea. multe, puţine, câte or ieşi la socoteală, plus sau minus câteva mai urâţele pe care le-am uitat.

să o iau cu începuturile, aşadar cu frageda pruncie,
când am intuit fără mari eforturi că sunt un tip aparte. eram, bag seama, romantic ca o curvă bătrână, ceva mai senzual decât un cleşte de scos cuie, de o inteligenţă ieşită din comuna primitivă (am învăţat tabla înmulţirii prin clasa a 4-a) şi deosebit de viguros - aproape cât woody allen şi puiu călinescu la un loc. cum, deja unu-i mort? în fine...
faptul că eram timid, zdrenţăros şi un pic bâlbâit, dar nu mai mult decât un tren accelerat gonind către constanţa, nu mai însemna mare lucru. important este că am avut mare trecere la damele de pică şi la cinciari (mai ales la şcoală)

prima şi prima dată cred că a fost aura. sau andreea. una cu a... (angelina? nu, nu cred). oricum, era o fetiţă de treabă, iar eu un curios din cale-afară. după-amiezele mă lua de mână şi mă ducea, hăt, tocmai la ghena de gunoi, unde, pentru că ţinea mult la mine, mă lăsa fără grai arătându-mi bijuteria ei. un fel de piersicuţă netedă, ghiduşă, delicată, ascunsă până atunci în chiloţeii ei albicioşi. desigur, nu aplaudam, dar mă bucuram ca un adult mare şi înghiţeam în gol.
la fel de pisicoasă era şi oana, al cărei fruct, mai copt şi acoperit cu puf fin şi gâdilicios, l-am admirat două sezoane mai târziu, când, liber de contract, mă transferasem într-un cartier mai select. în berceni. minunea ei părea înzemoşată şi moale ca o petală de muşcată.

apoi a început şcoala. a trebuit să car în spate ghiozdanul, iar în pantalonii de stofă bleumarin primii fiori ai iubirilor neîmpărtăşite. pe ea o chema mona lisa (ca-n tablou şi-n cântec...) şi se pupa în pauze cu popescu george şi cu iuri. era o pupăcioasă mică şi tare dulce, cu o figură uşor asiatică şi gene lungi, negre, arcuite, ca de păpuşă. nu prea era de nasul meu şi oricum ne-a părăsit în clasa a două. în locul ei a venit cristina. of, cristinica, cristinica... o drăcoaică de fată, sclipitoare, blondă, cârlionţată, subţirică şi bună dansatoare. avea ceva dintr-o contesă poloneză, iar privirea ei pătrunzătoare îmi sfredelea ficaţii. ne trăgeam ocheade şi-mi propusesem să o... când, în trimestrul următor, m-am trezit fără de ea. plecase din ţară şi, odată cu ea, se stinseseră şi iubirile răzleţe.

însă, cum spune şi nea piţi, asta e, viaţa merge înainte,
tot aşa s-au scurs încet alţi doi ani până într-a cincea, unde, în viaţa mea incoloră a apărut un miracol. iulia. cea mai frumoasă şi mai deşteaptă fată din lume, din şcoală, din clasă, din zilele şi nopţile acelor ani nemaipomeniţi, împovăraţi de tristeţi splendide şi reverii dulci-acrişoare, căci ne aflam în vremea cernobîlului, când iubirile aveau gust de iarbă verde şi dacie roşie îmbogăţite cu uraniu, vremuri în care, cum, necum, m-am îndrăgostit enorm de dânsa şi dânsa doar puţintel de mine şi în cele din urmă s-a lăsat întunericul ca o perdea fumurie de stele căzătoare şi am crescut şi m-am mai dezmorţit, ba chiar am început să umblu cu mai multe deodată, însă cea mai bună şi devotată prietenă îmi rămânea palma stângă, cu nelipsitele sofia loren, claudia cardinale şi raquel welch pe fundal, bine conturate, iar dacă n-am stat să le trec pe toate în caieţel precum florentino ariza a fost doar pentru că pe atunci nu ştiam că frumuseţea femeilor devine tot mai răpitoare odată cu trecerea anilor, mei, şi nici că odată ce ai simţit o săgeată în inimă şi o verighetă pe deget poţi iubi în ritm de bolero o singură femeie pentru tot restul vieţii.

p.s.
venind dinspre piaţă mai alaltăieri în amurg, dau să intru în scară, când calea mi-a fost tăiată de o căpriţă durdulie. săltând pe tocuri, domnişoara sprintenă, învăluită-n perle, parfumuri şi danteluri de culoarea smântânei mi-a zâmbit amplu alunecând întreagă într-o maşină neîndestulată şi învârtoşată.
cu coada ochiului am apucat să-i prind numărul de înmatriculare. era un număr destul de vag... ‘b 69 vag’

portocale roşii de sicilia

vinul după bere-i o plăcere. la fel, marea după munte, muştele după ţânţari, bmw-ul după dacie, somnul după macrou (şi somnul la serviciu) sau o reclamă cu penelope la l’oreal, după una cu magda (tanti maria) la dero.
mi-am zis, hai să văd cum vine un miller după houellebecq, deşi, sincer să fiu, numai chef de un nou roman fierbânţos nu aveam. asta cu atât mai mult cu cât alte patru bunăciuni, printre care alunecosul 'calcan' de la verbiaj sau incitantul ‘palat al viselor’ de la târg (!), mă tot aşteptau sfioase, ca nişte fecioare pofticioase şi înghemuite în căruţa mea bibliotecoasă.

prinsesem cu noroc un loc comod pe scaun, la metrou, între un click (ceva cu ţâţe uriaşe şi nu ştiu care regină porno) şi o libertatea ('5 zile in paradisul sexului', 'sex pe bloc' şi alte drăcoaice-n curu’ gol). în faţă, vreo alţi patru cetăţeni aliniaţi cu feţe de karamazovi transnistreni îşi clăteau ochii cu un viol colectiv la liceu în ring şi compact.
eram, dacă nu mă-nşel, singurul din vagon care citeam literatură de calitate: ‘sexus’, de henry miller.

mă adâncesc în lectură şi aflu că eroinul, infam şi frustrat, caută disperat s-o cupleze pe nevastă-sa...
"...unul dintre ei, un compozitor care se numea larry hunt, locuia într-un orăşel din minnesota. cândva îi închiriasem o cameră în locuinţa noastră şi se îndrăgostise de nevastă-mea. dar mă plăcea şi pe mine chiar mai mult decât pe nevastă-mea, aşa încât, când s-a întors la ale lui, a început o corespondenţă cu mine, care, curând, a devenit voluminoasă. ne anunţa că vine la new york pentru o mică vizită. speram să vină şi să-mi sufle nevasta după capul meu. cu ani în urmă, am încercat să i-o pasez unui vechi iubit al ei, un băiat care locuia în nord şi pe care îl chema ronald. tipul îmi plăcea extraordinar; era curat sufleteşte, onest pâna la ultima fibră, generos, respectuos...
singura mea teamă era, acum, ca nu cumva larry să-şi fi găsit între timp altă femeie. ar fi fost o chestie de neiertat..."

în colţul din dreapta mi-a atras atenţia o scenă desprinsă parcă din filmele lui kusturica. o copilă, doar cu un tricou pe ea şi o suzetă în gură, era maltratată şi certată de mă-sa - o ţigancă borâtă, tânără încă şi cu dinţi puţini şi rânjitori. ţiganul, capul familiei sărace, răvăşit şi nedormit, le privea absent. am înţeles câteva secunde mai târziu de ce mititica avea perdele doar la etaj, după ce aceasta, speriată şi flămândă, a eliberat pe podea un firicel gălbui şi subţirel care a tăiat vagonul în două.

tulburat, m-am reîntors în lumea fictivă la personajul pervers. acesta intrase în atelierul prietenului său, ulric, un pictor ratat şi libidinos...
"...o punea să-şi urce un picior pe un fotoliu şi să lase la vedere un petic de carne de culoarea somonului. ulric colcăia de pofte nebune şi nu se gândea decât cum “să-şi vâre scopul în aplicare”, după cum se exprima el. îşi aranja apoi modelul într-o poziţie exotică – aplecată ca să ridice un ac de păr de pe jos sau urcând o scară ca să şteargă o pată de praf de pe zid –
- cred că acuma-i bine, lucy, îl auzeam spunând. n-o să te ţinem mult. observă vaginaţia longitudinală, mi se adresa folosind un jargon bombastic, pe care lucy, cu urechile ei de şoricel, nu-l putea urmări. cuvinte ca “vaginaţie” aveau un ecou plăcut, magic, pentru lucy. odată, când l-am întâlnit pe stradă, am auzit-o îmtrebându-l:
- facem azi ceva exerciţii de vaginaţie, domn’ ulric?"

două, trei palme (pumni?) şi un scuipat pe faţa micuţei au curmat firul lecturii. priveam ca la teatru împreună cu toţi ceilalţi călători dezgustaţi. bărbatul şi-a săgetat cu privirea muierea, care continua să-şi bălăcărească odrasla. mânjită de muci uscaţi şi resturi de mâncare, fetiţa - maturizată în vâltoarea bătăilor şi chinurile primilor ani de viaţă - şi-a reprimat plânsul şi, curios, a mângâiat cu mânuţele ei obrazul călăului.
jegoasa înfofolită în fuste tocmai se potolise, când un tânăr a scos dintr-o pungă o cutie de suc şi i-a dat-o femeii. tatăl a rămas impasibil. în schimb, mama şi fiica s-au bucurat nespus şi au băut cot la cot, îndulcindu-se cu portocale roşii de sicilia. în amintirea vremurilor ce au să vină.
înainte să cobor am văzut cum copila a strâns în braţe, aidoma unei jucărioare, cutia de suc. nu era decât de vreo 3 ori mai mică decât ea şi la fel de lipsită de valoare.

defechez, deci exi(s)t

când m-am deşteptat se împliniseră deja 7 zile de la ultima defecare. mi-au dat lacrimile de ciudă şi am intrat pe blog să-i citesc pe amicii dedes şi verbiaj. aşa, ca preludiu. apoi m-am scobit în nas şi mi-am zis, băiete, acum este momentul tău! acum ori niciodată! am continuat, deci, cu laxative uşoare, băbeşti, lăsate din moşi strămoşi... 'niciodată nu este prea târziu', 'mai bine mai târziu decât niciodată', 'cine se scoală de dimineaţă departe ajunge' şi 'nu lăsa pe mâine ce poţi face azi', dar n-a mers cu d'astea. îmi trebuia ceva mai strong, mai livresc. ceva mai joycean...

"...împinse cu piciorul uşa şleampătă a privatei. să am grijă să nu-mi murdăresc pantalonii ăştia pentru înmormântare. intră, lăsând uşa întredeschisă, în duhoarea de var nestins şi îşi desfăcu bretelele. aşezat pe scaunul găurit îşi desfăcu ziarul întorcând foile peste genunchii dezgoliţi. nici o grabă. să mă ţin niţel. 'povestirea noastră cu premiu scrisă de domnul philip beaufoy'. trei lire şi treisprezece şilingi.
citea liniştit, mai ţinându-se încă, întâi prima coloană, apoi începând să-şi dea drumul, o începu pe a doua. cam pe la jumătate îşi lăsă intestinul să i se deşarte uşor, citind mai departe, citind încă răbdător. aşa. ah! viaţa ar putea fi aşa de. nu că l-ar fi emoţionat cine ştie ce, dar era curăţică şi proaspătă. ăştia tipăresc chiar orice acum. citea mai departe, aşezat calm în mirosul care se ridica din el însuşi.
rupse jumătate din povestirea cu premiu şi se şterse cu ea. trase de uşa şleampătă şi ieşi din semiîntuneric la aer curat..."
james joyce - ulise

încă nu eram pregătit pentru expulzare, deşi tocmai simţisem o zdruncinătură neruşinată în măruntaie, una care anunţa o 'beautiful day'. exact atunci, un strop de llosa m-a uns pe maţ...

"...miji ochii şi împinse uşor. nici nu era nevoie de altceva. imediat simţi gâdilitura binefăcătoare în rect şi senzaţia că ceva ascultător o lua din loc şi năvălea pe acea poartă de ieşire. cât despre anus, acesta începuse să se dilate, înainte de vreme, pregătindu-se de izgonirea celui sortit să fie eliminat, ca imediat după aceea să se închidă şi să se bosumfle.
a elimina, a excreta, a defeca, sunt oare sinonime cu a te bucura?, se gândi. da, de ce nu? cu condiţia să o faci încet şi concentrat, degustând trăirea, fără nici o umbră de grabă. nu trebuia să împingă, ci să călăuzească, să însoţească, să escorteze cu delicateţe alunecarea obolului.
auzi, în sfârşit, discreta pleoscăială cu care cel dintâi obol se cunfundă – pluteşte, se scufundă? – vor mai cădea trei sau patru. opt era recordul său olimpic..."
mario vargas llosa – elogiu mamei vitrege

ajuns spre finalul fragmentului alergam ca usain bolt (dezlegat la şiret?) spre budă. ba chiar am terminat amândoi odată. eu şi don rigoberto. pe leopold bloom îl pierdusem pe drum...