amarcord

mă uitam la nevastă-mea.
ma uitam la ea cum îşi îngrijeşte cei doi părinţi bătrâni şi bolnavi.
cum se frământă, cum le găteşte şi le spală farfuria de parcă ar dansa în jurul lor, cum le face masaj la picioare, la ia tensiunea şi le aşează o pernuţă mai moale sub şale, cum le decojeşte o portocală şi le-o împarte, cum îi ţine de vorbă ca nu cumva să cadă pe gânduri.

mă uitam şi am înţeles: părinţii sunt nişte copii neajutoraţi care cresc mici.
atât de mici că într-o bună zi dispar de tot.

16 minute de cinema pur. electrizant. „valuri” – luni seară la hbo (20.10)

în urmă cu vreo două luni am pornit ca din puşcă spre cinematograful studio unde rula ’5 succese mari pentru 5 filme mici’, un pachet de scurt-metraje abia lansat pe ecrane.
în program se aflau pe lângă mult lăudatul
- ‘o zi bună de plajă’ al lui bogdan mustaţă (ursul de aur la berlin, 2008) şi
- ‘acasă’ (paul negoescu),
- ’lecţia de box’ (alexandru mavrodineanu),
- ’valuri’ (adrian sitaru) şi
- ’alexandra’ (radu jude).
pe ultimul îl ştiam; mă impresionase teribil. radu jude îmi lăsase impresia, după ‘alexandra’ şi ’lampa cu căciulă’, că nu poate fi decât noul copil minune al cinematografiei româneşti.

asta pentru că încă nu văzusem filmuleţul lui sitaru. ‘valuri’-le adică. (interesant este că radu jude şi adrian sitaru au fost colegi de clasă, la regie)

‘valuri’ a triumfat anul acesta la locarno şi nu numai... sitaru, care a muncit timp de 3 ani pentru cele 16 minute ale filmului, a declarat că a ţinut să termine acest scurt-metraj în orice fel de condiţii şi il consideră un film chinuit şi nu atât de bun pe cât şi-ar fi dorit.

litoral, soare, gălăgie, apă rece, muzică tare, ţigănuş şmecher (jucat excelent de un bănel nicoliţă mai tânăr, cu potenţial enorm), gagică elveţiancă, copil uşor retardat, familie românească dintr-o bucată (butucănoasă), sănătoasă, de-a dreptul gregară. elveţianca dispare în apă, familia o şterge româneşte de la locul faptei, iar ţiganul rămas singur cu micuţul... tensiunea este bine dozată, la fel umorul şi emoţia, pentru ca finalul să-mi amintească de chaplin şi fellini.

chiar dacă se termină cam abrupt şi într-o lumină caldă, de happy end, filmul m-a scurt-circuitat ca un fulger. pentru câteva minute am simţit cum mi se scurge curentul electric prin oase.
la ieşerea din sala de cinema, un acut sentiment de ruşine a pus stăpânire pe mine. îmi era ruşine că sunt român. în plus mă pricopsisem şi cu un gust amar în suflet. de pelin.

nu ştiu cum a făcut sitaru să-i iasă chestia asta, însă i-a ieşit de minune. şi totul doar cu ajutorul unei poveşti simple (geniale) de 16 minute.

p.s. 1
'valuri' – ora 20.10, hbo, în această seară (luni).
p.s. 2
să nu cumva să-l ratezi, dedes! :)

dor nebun

mi s-a făcut aşa dor de un film drag...
de un il postino, the deer hunter sau malena

proiectul 100

amicul verbiaj şi-a pus în cap să intre în cartea de telefon a recordurilor. a sunat la 112, dar nu i-a răspuns decât un bărbat bine pe la 45+, pofticios şi cam bucefalic. aşa că s-a apucat să ţină post. 100 la rând. s-a gândit dumnealui că dacă sâmbăta asta are câteva minute în plus are timp să recupereze toate posturile negre pe care nu le-a mai ţinut de la penultima bobotează până de sfântul dumitru cel nou.

omul nu e de condamnat, mai ales după ce a dovedit o brumă de simţ civic şi a pus pe fugă doi zgâiţi siniştri in plina zi.
şi, la urma urmelor, amicul nu este un caz izolat. eu, de exemplu, mi-am propus să-mi iau 100 de zile libere în următoarele 6 luni de muncă, nea dedes (măcelarul) să facă 100 de cârnaţi de sărbători, iar un alt individ să imite 100 de personaje în 5 minute. fiecare cu suta lui.

un film care doare. boogie

construit pe scheletul unei poveşti banale, aproape nătânge, 'boogie' (`30 şi ceva’, cum s-a numit iniţial) reuşeşte să dea cu spectatorul de pământ, ba chiar să-l traumatizeze cu uppercut-uri violente în serie, deşi filmul lui radu muntean, frumos ambalat, rotund şi fluent ca o nocturnă de chopin, are mai degrabă parfumul şi delicateţea unui trandafir proaspăt şi exploziv:

bogdan (boogie), un bărbat de ’30 şi ceva’ de ani, petrece un 1 mai la mare cu smaranda (nevasta) şi copilul. acolo dă întâmplător peste penescu şi iordache, doi foşti colegi de liceu, ambii de vreo ’30 şi ceva’. ies seara la o terasă, ca pe vremuri, unde amintirile îi răscolesc. râd, beau, vorbesc, se prostesc. smaranda îl ceartă un pic pe bogdan, că de aia e nevastă. femeia pleacă bosumflată să facă nani cu ăla mic. apar un fel de curvă jucăuşă şi câteva poante deocheate. bogdan se duce până acasă să o certe puţin pe smaranda, că de aia e bărbatul casei, după care gaşca se reuneşte la miezul nopţii. două şaorme şi o altă curvă pe bani (fără ţigări) intră apoi în cadru. încă nişte şpriţuri, câteva babardeli şi vorbărie lungă cât cuprinde. o trecere vioaie pe lângă vila lui ceauşescu şi, la final, întoarcerea acasă. la nevasta înţelegătoare şi copilul iubăreţ. genericul curge frumos pe muzica lui gică petrescu.

aş spune că radu munteanu a devenit peste noapte un quentin tarantino fără pistol.

recunosc că am fost confuz încă de la început neştiind ce să admir mai întâi: prestaţiile uluitoare ale lui dragoş bucur, mimi brănescu şi ana maria marincă (fenomenală şi de această dată), dialogurile atât de fireşti şi apetisante sau măiestria lui radu muntean aflat la al 3-lea său film după ’furia’ şi ’hârtia va fi albastră’.

mai static decât o piesă de teatru şi, totuşi, mai dinamic ca o peliculă despre război, ’boogie’ este un film de o tristeţe infinită la care ’râzi de te caci pe tine’, cum ar zice personajele.

este un film despre tinereţile apuse, despre eşuări şi renunţări, un film despre moarte. o oglindă în care eu m-am recunoscut exact aşa cum sunt: prost, infatuat, laş, mediocru şi imatur.

un film despre românia nefardată:
grosolană, indolentă, înduioşătoare, greţoasă, stridentă, colorată, ameţitoare, zeflemitoare, prăfuită, ţâfnoasă, haioasă, turmentată, vulgară, nostalgică şi personală.

‘boogie’ este un film care doare.
şi încă ceva. 'boogie' are 102 minute trecute fix, dar nici nu mi-am dat seama când au zburat cele '5 minute şi ceva...'

amintiri din infern – ’palatul viselor’

toate se întâmplă când te aştepţi mai puţin.
în urmă cu vreo doi ani mi-a ieşit în cale ismail kadare, un oarecare moşneag adus de spate şi nominalizat an de an la mai toate marile premii literare ale momentului.

nu aveam de unde să ştiu câtă plăcere şi bucurie îmi va oferi acest minunat tovarăş din balcani.
în ignoranţa mea, albania nu însemna mare lucru până atunci. o ţărişoară inferioară pe care o băteam mereu la fotbal. o gâlmă pe hartă puţin mai mare decât propria capitală – una cu nume predestinat, tirana.

după încântătoarele ’aprilie spulberat’ (o poveste extraordinară despre vechiul, barbarul şi atât de democraticul cod cutumiar albanez, kanun-ul) şi ‘generalul armatei moarte’, m-am delectat zilele acestea cu ’palatului viselor’.

’palatului viselor’ este o terifiantă parabolă, un roman sfâşietor şi delirant în care până şi visele au ajuns să fie controlate de sistem.
este, poate,‘una dintre cele mai cuprinzătoare viziuni ale totalitarismului aşternute vreodată pe hârtie’ – cum spun unii… însă nu asta m-a impresionat aici.
kadare a reuşit să mă captiveze încă o dată cu poveşti şi descrieri unice. cu lăuta sa, cu potirul plin de ambrozie şi cucută din care sorb cu nesaţ la fiecare reîntâlnire cu rapsodul albanez.

- am primit cadou un fragment dintr-o altă baladă populară (la fel de frumoasă ca povestea din ’aprilie spulberat’ sau ca cea din ‘cine a adus-o pe doruntina’) ...
...‘te-a acoperit pământul şi mi-ai rămas dator... cel viu, ajuns la mormântul duşmanului îl provoacă pe acesta la luptă... mortul suferă că nu se poate ridica din groapă, suferă, se frământă, geme... gemetele lui vin de dincolo, mai cutremurătoare decât orice pe lume... apar ursitoarele care hărăzesc o nenorocire... aflăm că cel viu este viteazul zuk, care orbit mişeleşte de maică-sa şi de iubitul ei, colindă piscurile înzăpezite, călare pe calul său, orb şi el...’ – şi istorisirea din baladă se opreşte brusc, cei care o cântau în carte fiind măcelăriţi.

- am găsit asemănări între tradiţia şi miturile celor două popoare prietene - motivul 'sacrificiului' uman din ‘meşterul manole’ (omul zidit la piciorul unui pod întru trăinicia cosntrucţiei)

- am citit odată cu slujbaşii şi interpreţii sultanului visurile întregii împărăţii. de fapt crâmpeie de basm înspăimântătoare:

... "doi oameni au găsit un curcubeu vechi, căzut pe pământ. l-au ridicat cu greu, l-au şters de praf. unul dintre ei a început să-l vopsească, dar curcubeul nu voia deloc să strălucească. cei doi l-au pus la loc şi au luat-o la goană"

... "nişte păpuşari călătoreau printr-o stepă presărată cu cadavre de tigrii, morţi de o boală ciudată, în secolul al XI-lea. aceştia duceau cu ei, pare-se, un blestem ce avea să fie aruncat asupra vulcanului kroth, în timp ce deasupra stepei se ridica o stea nebună. apoi, unul dintre păpuşari reuşise să se strecoare sub pământ, unde dăduse peste colţul unei zile luminoase ca un diamant, ascunse de cine ştie cine în subteran. colţul acela de zi îl orbise şi astfel, cu ochii arşi, se trezi în infern".

foxtrot xx. mai bun ca vodca

până să-mi mângâi sufleţelul slav cu o nemaipomenită şi rafinată finlandia cu gheaţă (o sfântă vodculiţă cum alta nu-i pe lumea asta mică!) – ba chiar a mers la fix şi cu golurile magnifice din ghencea. ale franţuzilor - mi-am cumpărat ’foxtrotul xx’ al lui răzvan petrescu. ăla pe care îl adulmecam de ceva vreme...

mi-a fost suficient să-mi arunc privirea peste primele patru pagini din stufosul 'cuvânt înainte' al autorului pentru a intui că petrescu a comprimat într-o mărgea de sticlă ample felii biografice de o rară frumuseţe stilistică.

trezindu-mă nud şi nepregătit alături de voluptoasa cutie a pandorei, am tras o sperietură şi am închis-o degrabă. acum şade bine merci în beci lângă vinurile cele vechi.
pentru că 'foxtrot-ul' lui petrescu pare să fie una dintre acele puţine scrieri în faţa căreia nu mai ai nevoie decât de o pipetă. una cât mai mică cu putinţă.

deşi cam ameţit după vodca de dinainte, nu am cum să nu fiu de acord cu spusele lui marius chivu de pe ultima copertă a volumului:
"răzvan petrescu este, pur şi simplu, cel mai bun autor de proză scurtă de la noi. dacă el ar scrie câte un volum de povestiri pe an (poate chiar şi mai rar), acest gen ar trebui cu desăvârşire intrezis tuturor celorlaţi scriitori. n-ar mai avea nici un sens"

micul mozart

'horresco referens' ('mă înfior povestind’ – vergiliu, eneida)

alexandru ecovoiu este un centaur cu colţi de argint,
rătăcit într-o junglă neaoşă, prost asfaltată.
jumătate geniu, jumătate nebun de la bălăceanca,
scriitorul cu trup de marius moga şi cap de mozart m-a entuziasmat
în aceeaşi măsură în care m-a şi dezamăgit.
omul m-a fermecat de la prima vedere,
din clipa în care am citit ca în transă ’saludos’ - un micro-roman aproape perfect.

m-am dezumflat la loc plictisindu-mi ochii cu 'staţiunea’.
l-am neglijat apoi pe autorul care emană uneori forţă şi imaginaţie cât borges şi kafka la un loc, iar alteori are sensibilitatea unui inginer de poduri şi drumuri certat cu amanta.

i-am mai dat o şansă ecovoiului anul acesta cu ’cei trei copii mozart’, un volum de povestiri scrise în mare parte înainte de ’89. şi bine am făcut!
dintre cele zece picături de rouă proaspătă, trei gogoloaie de o frumuseţe diabolică erau perle veritabile – ‘ceasornicarul’, ‘vânătorul de lupi albi’ şi ‘caligraful’.

'dona iulia l-a urât pe tim de la început; totuşi, l-a aşteptat aproape douăzeci şi şapte de ani. dar iată povestea vieţii lor; de fapt, mai mult a ei şi a vânătorului de lupi albi(...)
a trecut încă un an. apoi încă unul; alţi doi. în preajma crăciunului, de fiecare dată sosea scrisoare (...)'

restul acestei bijuterii se găseşte la librărie şi costă vreo 300.000 de lei.

vine omu', da' mai şi pleacă...

înainte să se crape de ziuă, de undeva din alpi, s-a auzit un urlet prelung şi stins, venit parcă din altă lume, aşa cum oamenii acelor locuri minunate nu mai auziseră vreodată. mă întorceam din rai, dintr-un wallpaper ori dintr-o ireală vacanţă elveţiană - nu mai ştiu exact. înapoi în gara noastră mică, aglomerată, pestriţă, nervoasă, haotică, unde nimic nu mergea cum trebuie. toate erau, aşadar, la locul lor. neschimbate. era bine... "ne ducem toţi câte puţin, mereu,
către-un liman de tihnă şi-mpăcare,
poate curând va trebui şi eu
bulendrele să-mi strâng pentru plecare.
o, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
şi tu, pamânt! şi voi, câmpii ca marea!
în preajma sorocitei adormiri
eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.
pe lumea asta am iubit nespus
tot ce în trupuri sufletul adie.
spun pace voua, salcii ce-n apus
va oglindiţi în apa purpurie.
atît de multe gânduri am urzit,
am scris atâtea cântece visate
şi pe pamântul trist sunt fericit
c-am respirat si c-am trăit de toate.
sunt fericit c-am sărutat femei
şi-am lenevit pe iarba parfumată,
iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
nu le-am zdrobit spinarea niciodata.
acolo ştiu că nu foşneste-n zări
cu gâturi lungi de lebădă, secara...
de asta-n preajma tainicei plecări
eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.
acolo ştiu că nu vor mai fi fagi
nici holdele cu aur viu pe nume...
de asta poate mi-s aşa de dragi
toţi oamenii cu care sunt pe lume."
serghei esenin - ne ducem toţi

ps
fotografiile, semnate pantacruel si sotia, au fost facute in fribourg, geneva, zurich si berna, intr-un frumos inceput de octombrie :)

in freamat de cosciuge (dede 35)

iata-l cum a pasit senin in ultima parte a vietii si nu a lasat mai nimic in urma dumnealui...
nu tu vreo povestire geniala ratacita prin manualele de gimnaziu, nu tu o poezioara de amor zgariata cu cheia pe peretii toaletelor publice si nici macar o natura moarta - o franzela taiata pe din doua si umpluta, a la gherghesti, cu felii groase de rosii zemoase, branzeturi si salamuri afumate, semnata simplu si gratios dedes.

in ciuda tuturor acestor vicisitudini, amicu' nu a incercat, ca altii, sa se arunce in gol de la etaju' 35 al blogului sau de unde continua sa ne inmoaie inimile cu nostalgii sfasietoare si sa ne subjuge cu umoru-i melancolic.

pe domnul dedes, cel care mi-a deschis apetitul pentru lecturi multiple si de la care am auzit pentru prima oara de aitmatov, rabakov, doctorow si alti mari maestrii, l-am cunoscut prin 2001, la cotidianul psd-ist 'independent'.
eram amandoi infometati. eu mancam litere, dumnealui halea literatura pe paine - obicei de care nu s-a debarasat nici pana-n ziua de astazi. cand tocmai i-a mai sunat ceasul o data, la o varsta la care viata - asa rutinata si turtita cum e ea, dar inca ornata cu mari surprize si mici bucurii domestice - incepe sa fremete a cosciug.