vicky, cristina, fc barcelona

sunt un bolovan sfărâmicios. cum dau cu nasul de vreun woody allen reușit, cum mă entuziasmez ca un ţânc în fața unui trup de fecioară despletită. chiar și așa, am ratat vreo 20 de filme ale maestrului newyorkez. 20 de comedii frenetice despre sex rafinat, vorbe, împreunări remarcabile, discuții, amoruri cumplite și conversații.
le-am văzut însă pe celelalte 19. de la fabulosul ’take money and run’ și sublimul ’trandafir roșu din cairo’ (la care deși nu aveam încă buletin, parcă, şi nici abonament, am intrat de vreo 3 ori la rând), până la ultimele 4 obsesii ale libidinosului de 73 de anișori - ’match point’, ‘scoop’, ‘visul casandrei’ și ‘vicky, cristina, barcelona’ - toate 4 turnate în europa...

trec peste sporovăielile plicticoase despre genialul tataie roșcat, evreu, destrăbălat, sfrijit, ateu, saxofonist și miop și de aceea adept zelos al lui onan. aș risca altfel nu doar să mă prindă sfântul ion (fără ‘entre les murs’ și ’gomorra’ bifate.

adevărul gol goluţ este că după tulburarea pricinuită de excelentul ’match point’, pentru care i-am iertat bătrânului toate păcatele din ultima vreme, nebunul woody mi-a dat șah-mat cu un poem cinematografic.

‘vicky, cristina, barcelona’ m-a cucerit încă de la generic odată cu muzica celor de la ‘giulia y los tellarini’. m-a lovit bine în simţiri și cu povestea din off, alertă, fluidă, previzibilă, ușor prăfuită, dar convingătoare, în cel mai pur still w.a.
nu mai amintesc de jocul rebeccăi hall, al javierului macho-vorbă-lungă (fost florentino ariza și anton chigurh), sau al preafrumoasei mele (și a lui bardem) penelopa, răscolitoarea, țața, vampa, ţâţoasa. o dulceaţă de fată.

se mai găsește pe acolo o secvență simpatică rău. o gâlceavă à trois (sexy balamuc), electric, în două limbi, la turație maximă între masculul viguros, băgăcios, lipicios și femelele lui - intrusa blondă, electrică (fără beculeţe), pofticioasă și bruneta, electrizantă (fosta soție), focoasă.

cu toate acestea și cu multe altele, ‘vicky, cristina...’ nu este un film mare, nici bun, nici măcar în top 3 woody allen.
‘vicky, cristina, barcelona’ este ca un meci al fc barcelonei. combinativ, în viteză, direct pe poartă, cu vedete și multe goluri.
o lucrătură care pe mine m-a dezarmat instantaneu și la finalul căreia m-am trezit mărturisindu-i nevesti-mi un mic secret: ‘dragă, uite un film pe care mi-ar fi plăcut să-l fi făcut eu. eu cu penelope.’.

*****

update
m-am grăbit și am uitat de subiect. îl dau pe repede înainte.

două puicuțe bune trag după ele niște bagaje. la barcelona, în vacanță. niște bagaje minime de cultură generală despre orașul lui gaudi, despre chitările și bărbații năbădăioși ai locului.

numaidecât vicky (bruneta) și cristina (blonda) sunt adulmecate de jose antonio, pictor modest și amant mortales în cămașă roșie. cristina spumegă ca o iapă în călduri și dă din copită, pe când vicky, cu logodnic acasă și minte limpede, îl înfruntă pe toreador. cam ca apolodor, pinguinul călător.
fiara îmblânzește puicuțele și le iubește cu multe vorbe, cum numai el și poetul ovidiu de la pontul euxin mai știu pe lumea asta.

cand era sa ma resemnez fără nici o penelopă (că o doar o văzusem pe afiș) apare și maria elena direct de la bălăceanca. aproape sinucisă, dar focoasă foc, sexoasă, isterică, ironică și iubăreață.

și uite așa, ca la otv și la 'trădați din dragoste', nimeni nu mai înțelege cine cu cine și pentru ce, până când un pocnet de pistol ne trezește și pe noi și pe ei la realitate și toată lumea se întoarce fericită acasă.

this is the end...

this is the end beautiful friend,
this is the end my only friend,
the end
of our elaborate plans

sfârșitul lui 2008, capătul unui an extenuant, imperceptibil, voluptos, afurisit, tumultos, scorțos, buimac,
în care am năzuit enorm și am înfăptuit monstruos de puțin,
în care am citit firav, am privit vârtos, am aflat țări, mări, bloguri, oameni, versuri, muzici noi și, așa cum se cuvine, am întocmit un vârf de... top (personal) al anului ce tocmai se mistuie...

* film: boogie – radu muntean

* carte: ragtime – e.l.doctorow

* album: a snowflake fell - glasvegas

"astăzi, rog frumos, ne ocupăm de porcul"

astăzi, când omul serios (l-am numit pe dedes) și-a luat liberul arbitru într-o mână și lama tăioasă în cealaltă dând năvală nebărbierit, ca un barbar, în cocina porcilor,
iar tătucul metaforar (l-am numit pe verbiaj), cu un ochi pe bebelușa lui cea drăgălașă (să-i trăiască!) și cu un altul pe strofele lungi de cârnaţi şirond de grăsime,

astăzi, de ignat, de crăciunul țiganilor, în ziua pomenilor scurmătorului,
eu, bucureșteanul crescut la blog, călit în posturi lungi, creștine, mă ling pe bot. tot așa cum o făcea, cu mațele chiorăindu-i de foame, adolescentul gunter grass în armată, la cursul abstract de gătit.
o lecție de ’magie pe hârtie albă’, spunea scriitorul german. o lecție savuroasă de literatură, spun eu, una dintre cele mai suculente, intense şi ingenioase pe care le-am gustat vreodată cu papilele minţii:

’noi, cei care sufeream de foame, scriam. pagini întregi pline de mâzgăleli. se ia... se adaugă... se lasă amestecul două ore și jumătate...
(...)
era un maestru al evocării. cu o singură mână doar apuca visele îndopate și le mâna în abator și sub cuțit. din nimic reușea să scoată gust. aerul îl amesteca în supe consistente. cu trei vorbe nazalizate muia pietrele.
(...)

”astăzi, rog frumos, ne ocupăm de porcul”, zicea maestrul în chip de introducere și desena pe tablă cu creta scârțâietoare și linii sigure contururile unei scroafe zdravene. apoi, împărțea animalul ce domina suprafața neagră în părți ce purtau fiecare câte un nume și pe care le numerota cu cifre romane.
“numărul una este codiţa îmbârligată şi dumneaei ar putea să ne placă fiartă în supă obișnuită de linte...”(...)
între timp, auzeam adevăruri de nezdruncinat: “ceafă e mai zemos decât cotlet la porc...”

împachetat în aluat, fileul trebuia introdus în cuptor. și alte indicații, pe care le mai urmez și astăzi.
pe noi, care aveam zilnic dreptul la numai câte un polonic de zeamă lungă de varză sau de arpacaş, el ne sfătuia să crestăm învelişul de slănină al fripturii de porc în lung și-n lat cu un cuţit ascuţit. “no, și atunci lasă o crustă delicios!”
apoi își oprea privirea pe fiecare dintre noi, pe rând, nu sărea pe nimeni, nici pe mine, și spunea: “mă rog frumos, domnii mei, știu, cum să nu știu, că acu’ gura lasă apă la noi”, pentru ca după o pauză binecumpănită, în care fiecare se auzea pe sine și pe ceilalți înghițind în sec , din compasiune și din cunoașterea suferinței noastre comune, să anunțe: “nu mai vorbeam de grăsime, ziceam acum în ce fel înjunghiem la porcul”... '

*****

p.s.
din păcate, însemnarea a devenit prea lungă exact acum, când începea spectacolul, când ucenicii șezând pe scăunele, pe lăzi, pe gresia podelei, amestecau în jgheaburi imaginare “sângele de la porcul”, care țâșnea aburind din tăietura închipuită,
iar lor li se părea că aud scroafa guițând tot mai stins, că simt căldura sângelui și inspiră mirosul de sânge,
până când erau întrerupți din visare, din sfârâitul cârnaților cu maghiran aromat și stafide, “dar rog frumos, domnii mei, încă mai avem posibilități, încă nu e gata cu porc”...

scrisoare către emir

dragul meu emir,

aproape că am îmbătrânit tot sperând să prind un film cu diego al meu. mulțumesc că mi-ai îndeplinit visul, mai ales că îl am, aici, și ca fotbalist și ca revoluționar și ca cântăreț și ca dansator. mai ceva ca bruce willis adică.
îmi place mult că i se văd și ceasurile de la mâini, câte un exemplar la fiecare membru.

de când îl aștept, mi-au căzut vreo două măsele. pe una am pus-o la loc în preajma ultimului mondial. mi s-a mai rărit și părul, dar nu asta contează.
bine că suntem toți sănătoși și c-ai reușit să scoți la lumină drăcovenia asta cu fragmente din viața lui
el pibe d’oro. să se bucure și suflețelul meu amărât.

nu m-a deranjat foarte tare că ăștia cu penița ascuțită te-au înțepat în cur cu amfetamină și au spus despre tine că ești praf. și maradona e praf și pulbere acum, deși pentru mine a rămas pulbere de stele.
cronicari după ureche... habar n-au de fotbal. sunt varză cu toții – ia întreabă-i ceva de batistuta să vezi cum dau buzna la revoluția cubaneză.
ei, cu literele mai mult. stau în fotolii, molfăie popcorn și scot bazaconii pe bandă rulantă. așa cum băgai tu în sacoșă, pe vremuri, trofeele de la cannnes.
e și puțină pizmă la mijloc, clar!

cică ești filozof de duzină, plicticos, anarhist ratat și regizor terminat (aproape), un tip jalnic, obosit și previzibil. și au dreptate în mare.
dar pe mine mă interesează în mic.
să știi că eu am apreciat enorm faptul că le-ai dat șansa lui borges și marquez, preferații mei, să contribuie cu câte două-trei citate minore la documentarul tău grandios.

dragul meu emir, filmul tău nu m-a lăsat rece. n-avea cum! caloriferul ardea și aveam la îndemână o pătură groasă. deci nu-ți face griji pentru mine, am rezistat pâna la capăt. ba chiar m-a tulburat pe alocuri, că am fost prevăzător și mi-am luat un tulburel. asta după ce am revăzut câteva goluri marcate de diego și secvențe din filmele tale vechi, care au marcat bine în adolescența mea.

dar, uite, cum trecut-au anii și destinul a fost necruțător cu toți trei... maradona a ajuns selecționer, tu chitarist, iar eu bloger. vai de capu' nostru!
dar asta e, emir, nu toată ziua life is a miracle. mergem înainte, n-avem ce face.

ofertă specială

kusturica by gorzo

vă mai spun o dată, dacă n-ați priceput până acum. gorzo e dat dracului!
un natural born killer de care e preferabil să te ferești – ucide din condei, până s-apuci să iei un loc în sala de cinema.
eu, unul, am ajuns să gust mai mult inspiratele piruete stilistice și ironiile caustice ale maestrului, picurate deopotrivă asupra cineaștilor mediocri și monștrilor sacri, decât filmele în sine. nimicite din două-trei rafale năucitoare.

cum era de așteptat, gorzo a furat startul și a văzut înaintea mea ultimul film al lui kusturica. numaidecât pușlamaua l-a trosnit bine pe sârb. și bine i-a făcut.
căci la ultimele măreții ale celui care pe vremuri mă îmbolnăvea cu vremea țiganilor sau underground m-am simțit ca la o nuntă veselă, dar fără de ospăț.

iată, doar, cum le spune dumnealui, talentatul domn gorzo, să tot stai s-asculți nu alta...

‘filmul-portret maradona by kusturica ne dezvăluie un om cândva talentat și acum aparent terminat. e vorba despre portretist.
(...)
e greu să-l antipatizezi pe maradona: după toate aparențele, a ajuns la 48 de ani fără să se cunoască deloc, dar ignoranța asta pare să-i fi conservat capacitatea de a se bucura – zambește ușor și sincer.
în schimb, kusturica - cu look-ul lui studiat de barbar-sexy-și-tragic-din-europa-de-est, cu compunerile lui ridicole despre semnificația tangoului și cu ideea lui ciudată de a-și folosi propriile filme ca să ilustreze viața lui diego - e jalnic.’

*****

p.s.
chiar acum l-am descărcat de pe net și mă pregătesc sî îl sacrific.
apropo, am auzit că maradona by kusturica începe cu un citat din baudelaire! iar mai încolo intervin cu talpa-nainte freud, jung și chiar borges - vârf împins.
gata, îl atac frontal cu furculița! pe grăsunul și deliciosul argentinian.

eu, tristan

da, da, nu de tristețe, ci de tristan tzara, e vorba.
chiar așa. mi s-a năzărit să intru pentru o seară în pielea poetului suprarealist.
n-am mai găsit pălăria aia cumpărată pe o nimica toată de la măgeanu, însă mi-a sărit în ajutor computerul. care a extras de capul lui o mână de cuvinte aleatorii numai bune să-i trag o poezie cu vers albicios.

poem...

dezvolt câini uniformi pentru membre presate
animat de estimări folositoare,
ca pokemon în ema mă consum sâmbătă seara,
curentul plus excepţia de pleonasm.

susţin că vârsta-n gura morţii are un fish,
am declarat-o la arhivă.
adeseori e creierul deschis în luna mai,
un grup menţine preşedintele la londra.

deci costă despărţirea de femeie.
pe site-ul comuniştilor egali,
vedea-voi cataclisme ciobăneşti
şi primii purtători de bani, profesionişti.

intelectuali fără blog

cărturari licențioși
și cinefili troglodiți

parapapapapapapapapa

că tot am căzut într-o ureche,
în cazanul cu muzici de film, și n-am zis eu nimic despre refrenul drăcesc pe care l-am căpătat după o noapte petrecută în favele,
între țâțele unei brazilience cambrate și bine crescute la foc mic (Doamne, iartă-mă!).

la lumina controversatului ‘tropa de elite’ - filmul lui jose padilha, nebăgat mai de nimeni în seamă la berlin și care a plecat pe furiș cu ursul de aur acasă; nu atât de tulburător sau memorabil ca ‘cidade de deus’-ul lui meirelles, dar cam la fel de intens.

o melodie, cum spuneam, care-mi lălăie gândurile și obsesiile de vreo 16 zile, 7 ore și 34 de miunte, fără pauza de masă sau de țigară,
din clipa în care m-am lovit cu căpătâiul de ea. scârba...

tropa de elite - rap das armas


acest tembel...
'...parapapapapapapapapa... valeu... paparapaparapapara clack bum...'
pe care mă tem că-l voi lua cu mine în mormânt. chiar sub fag, să-mi cânte cu drag
și să mă trezească din somnul de veci, vinerea pe la prânz, când viii intră în weekend.

a long time ago in a galaxy far, far away.....

neașteptări

o emoție stranie, furnicăcioasă, mi-a curmat somnul dis de dimineață.
găsesc sau nu găsesc?

ghetuțele, goale, încă așteptau acolo. curate, cuminți, răbdătoare, așa cum tot așteaptă de mulți ani încoace.
între timp, au devenit ditamai ghetoaiele.

domnul dobrin

douăzeci și unu de ani mai târziu, adică ieri, l-am reîntâlnit cu coada ochiului.
apoi, pentru o secundă, privirile ni s-au ciocnit cu zgomot de tunet. ca atunci când, printr-a cincea fiind, cele două palme grele ale domnului dobrin mi-au stâlcit fălcile. temutul ‘sandwich’, procedeu inventat de acest domn stâncos, profesorul nostru de matematică, era pedeapsa maximă și cea mai dureroasă imaginată în școala nr.189.
așa m-am trezit la viață, îndrăgostindu-mă de matematică. accidental și cu blazonul șifonat.

omul despre care vorbesc avea un mare defect. nu putea face distincție între matematică și poezie, între o teoremă complicată și o metaforă cărnoasă, nici măcar între o tangentă la cerc și o hiperbolă la verb.
de fiecare dată exercițiile dificle erau ambalate în fabule sau povești, iar problemele de geometrie se transformau în călătorii astrale prin timp și spațiu.

rămăsese neschimbat, douăzeci și unu de ani mai târziu.
aceeași mustăcioară răsucită, gânditor, cu ochi ageri, cu pălăria lui ușoară pe cap, nici mai vesel, nici mai trist, la fel de solid și înalt, acceiași pantaloni negri de stofă, același personaj imperturbabil.

m-am gândit să-l salut pe omul în fața căruia niciodată nimeni nu sufla vreo vorba. să-l invit la o bere, deși gestul îmi părea cam deplasat. mi-am închipuit un scurt dialog savuros. și am auzit din nou râsul acela sănătos dintr-o zi de demult, când, impresionându-l cu o soluție inedită la un oarecare exercițiu, m-a întrebat zâmbitor ce meserie mi-aș dori să practic.
i-am înșirat un cârnat lunguieț și afumat. aș vrea să mă fac, i-am răspuns... om de știință, astronom, inventator, pictor, bucătăr-șef, regizor de film, grădinar, compozitor, etc. etc.

am coborât la aceeași stație. nu am suflat nici o vorbă în spatele lui, dar m-am oprit puțin și l-am urmărit cu privirea până s-a pierdut în mulțime.

megatron - palm d'o 200...

aproap că mi-a plăcu megatronu lu maria crișa. f scur & f adân. atâ de scur că i se ved curu pla și ditama premiu căzu. mi-a plăcu că n-a ma avu la mecdonal megatro.

și cam atât.

de când eram eu pricăjit, m-au enervat filmele despre revoluție și alea cu copii mici. haley joel osmont și dakota fanning nu se pun, că ăștia sunt un fel de oameni mari.
am supraviețuit povestilor repovestite cu evenimente calde din decembrie pentru a mă sufoca, mai nou, între fabule scurte cu copilași - toate premiate. 'alexandra' și 'lampa cu căciulă' - jude, 'lecția de box' - mavrodineanu, 'o zi bună de plajă' - mustață, 'valuri' - sitaru, unele dintre ele de-a dreptul geniale, recunosc. de parcă am fi o nație de asistenți sociali, belgieni și maicăli gecșăni.

'megatronul', marele câștigător al palme d'or-ului, m-a năucit însă. și aici, desigur, am dat peste un copil răsfățat și cam bou (cu o mama 'vacă și rea', că-l duce de ziua lui cu trenul la mc donald's).
acum, 'dacă aș spune că n-am înțeles nimic din felia de viață decupată cu talent de cel care mai are în farfurie un excelent 'amatorul' și interesant 'portret de familie', m-aș face de râs.
așa că mai bine tac mâlc și mă bucur pe ascuns de frumusețea lui 'joi' (hadrian marcu), livrat la pachet de ziua neamului.