la 'casuta din povesti', cica, pentru trei zile si trei nopti, unde pot sa fac in voie un dublu touloop sau macar un triplu lutz si o pirueta biellmann, pentru impresie artistica. si apoi mai vedem.
marți, 27 iulie 2010
mie cel mai mult si mai mult imi place
sa ma plimb cu trenul, dimineata pe racoare. in drum spre mare sau spre munte. si indragesc bagajele care se rostogolesc dupa mine si ador cum ramane giulestiul in urma, cu punctele lui putine si cu toti suporterii aia inraiti din tata-n fiu. iar mai inainte sau mai inapoi, dar de fiecare data aproape de miezul noptii, imi incarc mp3 playerul (cu din astea: si cu din altele) , si-mi pun ceasul sa sune la 5.15, hai la 5.35, iar mai spre prinz ajung aici, 
la 'casuta din povesti', cica, pentru trei zile si trei nopti, unde pot sa fac in voie un dublu touloop sau macar un triplu lutz si o pirueta biellmann, pentru impresie artistica. si apoi mai vedem.
la 'casuta din povesti', cica, pentru trei zile si trei nopti, unde pot sa fac in voie un dublu touloop sau macar un triplu lutz si o pirueta biellmann, pentru impresie artistica. si apoi mai vedem.
luni, 26 iulie 2010
ingeri şi video-uri şi curvari şi folcloriste şi virgine si kosovari si multe altele
'(...) inghesuit de nevoi, tot ce i-ar mai fi ramas, singura lui sansa era sa se indragosteasca, asa ca puse ochii pe o contabila din casa de cultura a sindicatelor. o ochelarista plinuta, cu parul castaniu lucind ca dat cu palux, bretonat pina-n sprincene, si tacuta, muta, inchisa-n sine cit sa-l scoata din pepeni pe remus, care indeobste se lasa curtat de femei. 
si ce femei, deh, pe linga care iepurasul asta dolofan era nimic, si totusi ar fi meritat efortul...
plinuta, dar nu tocmai urita, nicoleta poalăverde dovedi initiativa, mai intii aducindu-l la ea acasa si pe urma ramanind doar in furou si dindu-si chilotii jos. nu vroia sa dezbrace furoul ala roz, treaba ei, insista sa intre amindoi sub patura asa. o fata de la tara, s-o fi rusinind , lui nu i-ar fi displacind, iar daca o fi virgina cu atit mai bine.(...)'
radu aldulescu, 'ana maria si ingerii',
pe care o citesc acum si abia astept sa o termin ca sa ma apropii de 'medgidia...' lui c.t. si 'apropierea' lui m.m-h
*****
p.s.
remus delea, zis şi belea, instructor al ansamblului de cîntece şi dansuri populare se ia, cîteva pagini mai încolo, cu planturoasa nicoleta poalăverde, fac un copil, se bucură de zestre, mai ales el şi curvele lui de la serviciu, şi apoi divorţează. remus intră în belele, are pe cap datorii şi povara unei pensii alimentare, este ameninţat cu înschisoarea, dar este salvat, ca un făcut, de o altă virgină (ceva mai suplă şi mai sufletistă), mariana, singura rămasă neîncepută în ansamblul de cîntece şi dansuri populare.
'- dezbracă-te, mariana.
nu-s prea multe de spus, dar destule de făcut.
- dezbracă-te de tot, mariana, în pizda goală! dădu peste cap paharul cu vin şi-şi turnă altul. vorbesc serios. nu sunt beat.
remus se ridică în capul oaselor pe marginea dormezei şi dintr-o dată aruncă cu sticla goală în tabloul lui ceauşescu
- tu-ţi gura mă-ti de nenorocit.
prin prohab şi printre poalele cămăşii i se ridica virilitatea enormă, impresionantă, ca un drug strîmb, răsucit şi bătut pe toate părţile sub ciocanul forjei, încununat cu o căpăţînă ca de miel. mariana se strădui din răsputeri să-şi ascundă spaima, gîndindu-se iaraşi la mileul dus la tăiere cu care ar fi vrut să se compare(...)'
si de abia de aici incolo incepe drama,
drama marianei, chinuita mai intai de remus si apoi de propria ei bunatate nemaivazuta si apoi de ambitia ei prosteasca de a ramane cu scirba de remus si apoi de teama ei ca nu va mai putea scapa de el si apoi de kosovarii din lagar si tot asa.
si ce femei, deh, pe linga care iepurasul asta dolofan era nimic, si totusi ar fi meritat efortul...
plinuta, dar nu tocmai urita, nicoleta poalăverde dovedi initiativa, mai intii aducindu-l la ea acasa si pe urma ramanind doar in furou si dindu-si chilotii jos. nu vroia sa dezbrace furoul ala roz, treaba ei, insista sa intre amindoi sub patura asa. o fata de la tara, s-o fi rusinind , lui nu i-ar fi displacind, iar daca o fi virgina cu atit mai bine.(...)'
radu aldulescu, 'ana maria si ingerii',
pe care o citesc acum si abia astept sa o termin ca sa ma apropii de 'medgidia...' lui c.t. si 'apropierea' lui m.m-h
*****
p.s.
remus delea, zis şi belea, instructor al ansamblului de cîntece şi dansuri populare se ia, cîteva pagini mai încolo, cu planturoasa nicoleta poalăverde, fac un copil, se bucură de zestre, mai ales el şi curvele lui de la serviciu, şi apoi divorţează. remus intră în belele, are pe cap datorii şi povara unei pensii alimentare, este ameninţat cu înschisoarea, dar este salvat, ca un făcut, de o altă virgină (ceva mai suplă şi mai sufletistă), mariana, singura rămasă neîncepută în ansamblul de cîntece şi dansuri populare.
'- dezbracă-te, mariana.
nu-s prea multe de spus, dar destule de făcut.
- dezbracă-te de tot, mariana, în pizda goală! dădu peste cap paharul cu vin şi-şi turnă altul. vorbesc serios. nu sunt beat.
remus se ridică în capul oaselor pe marginea dormezei şi dintr-o dată aruncă cu sticla goală în tabloul lui ceauşescu
- tu-ţi gura mă-ti de nenorocit.
prin prohab şi printre poalele cămăşii i se ridica virilitatea enormă, impresionantă, ca un drug strîmb, răsucit şi bătut pe toate părţile sub ciocanul forjei, încununat cu o căpăţînă ca de miel. mariana se strădui din răsputeri să-şi ascundă spaima, gîndindu-se iaraşi la mileul dus la tăiere cu care ar fi vrut să se compare(...)'
si de abia de aici incolo incepe drama,
drama marianei, chinuita mai intai de remus si apoi de propria ei bunatate nemaivazuta si apoi de ambitia ei prosteasca de a ramane cu scirba de remus si apoi de teama ei ca nu va mai putea scapa de el si apoi de kosovarii din lagar si tot asa.
duminică, 25 iulie 2010
diet(etice). femeie cu copil citind
stăteam în picioare ca un cal, în autobuzul 313, cautîndu-mă de abonament. de abonamentul de la cinematecă, 
primit acum vreo 20 de ani de la savel stiopul. lateral stînga, pe un scaun de plastic, o roşcată îşi odihnea tristeţea ca o iapă pe pajiştea arsă. avea în dotare un căruţ sur (aproape cărunt) umplut de un copil zdravăn cu păr balai. am mai remarcat, fără să vreau, doi sîni curioşi şi puţin cauciucaţi, o fustă scurtă de culoarea parizerului şi o bluziţă cielo azul asortată cu coperta cărţii pe care tocmai o citea. silueta ei era un scenariu de guillermo arriaga pe muzică de armand amar care i-ar fi smuls un icnet de entuziasm chiar şi sălbaticului anton chigurh.
fata citea pe nerăsuflate ’dietetica lui robinson’, format: 13 x 20 cm (448 de pagini, editura curtea veche), iar copilul se delecta pe nemîncate cu ‘minima moralia’, format 13 x 20 cm, ediţia a IV-a (160 de pagini, editura humanitas).
i-am făcut cu ochiul puştiului şi am coborît, ca un boier, la staţia ienăchiţă văcărescu.
primit acum vreo 20 de ani de la savel stiopul. lateral stînga, pe un scaun de plastic, o roşcată îşi odihnea tristeţea ca o iapă pe pajiştea arsă. avea în dotare un căruţ sur (aproape cărunt) umplut de un copil zdravăn cu păr balai. am mai remarcat, fără să vreau, doi sîni curioşi şi puţin cauciucaţi, o fustă scurtă de culoarea parizerului şi o bluziţă cielo azul asortată cu coperta cărţii pe care tocmai o citea. silueta ei era un scenariu de guillermo arriaga pe muzică de armand amar care i-ar fi smuls un icnet de entuziasm chiar şi sălbaticului anton chigurh. fata citea pe nerăsuflate ’dietetica lui robinson’, format: 13 x 20 cm (448 de pagini, editura curtea veche), iar copilul se delecta pe nemîncate cu ‘minima moralia’, format 13 x 20 cm, ediţia a IV-a (160 de pagini, editura humanitas).
i-am făcut cu ochiul puştiului şi am coborît, ca un boier, la staţia ienăchiţă văcărescu.
vineri, 23 iulie 2010
nolan. fucking (human) mind. inception
mi-aş dori sa scriu o cronică rea, scurtă, fucking mind, în maniera în care a fost gîndit şi filmat 'inception'. cel mai aşteptat 'memento' al lui 2010, o idee care îl obsedează pe christopher nolan de vreo 10 ani.
însă, mai intîi, trebuie să-l văd la cinema. pe ecran lat.
însă, mai intîi, trebuie să-l văd la cinema. pe ecran lat.
joi, 22 iulie 2010
miercuri, 21 iulie 2010
dar cartianu unde ar trebui internat?
'eu cred că 90% acolo sunt înmormîntaţi, dar celelalte zece procente sunt esenţiale. dacă nu sunt înmormîntaţi acolo, ion iliescu şi trupa lui 
ar face bine să ceară azil în cuba sau în coreea de nord pentru că ei ar intra cu capul în zid, ar fi finalul oricărei minciuni, nu ar mai avea ieşire din această situaţie.'
grigore cartianu
si dacă, totusi, grigore ăsta, aşa turbat şi bulbucat cum este el, are dreptate şi doar 90% din ceauşeşti se mai află la ghencea, restul de 10% fiind impraştiaţi prin lume ca sfintele moaşte?
păi, atunci, ion iliescu şi trupa lui ar face bine să ceară, naibii, un bilet la cinemateca şi să vadă 'gegen die wand' (cu capul în perete) al lui fatih akin
ar face bine să ceară azil în cuba sau în coreea de nord pentru că ei ar intra cu capul în zid, ar fi finalul oricărei minciuni, nu ar mai avea ieşire din această situaţie.'grigore cartianu
si dacă, totusi, grigore ăsta, aşa turbat şi bulbucat cum este el, are dreptate şi doar 90% din ceauşeşti se mai află la ghencea, restul de 10% fiind impraştiaţi prin lume ca sfintele moaşte?
păi, atunci, ion iliescu şi trupa lui ar face bine să ceară, naibii, un bilet la cinemateca şi să vadă 'gegen die wand' (cu capul în perete) al lui fatih akin
luni, 19 iulie 2010
gargantua, anaïs, woody
pe la pranz,
pe terasa restaurantului gargantua din gradina icoanei, am mancat un dorada la cuptor si am baut o stella rece la draft. m-a batut un pic si soarele pe obrazul stang. pieziş.
după care
am luat-o la pas, uşor, către cărtureşti. răsfoiam 'iubire 13' şi terminasem de citit (dintr-o suflare) povestirea lui răzvan petrescu cînd în librarie a intrat maria (andrieş) de medeiros de la gazeta sporturilor.
de fapt mie şi lui alş ni se pare că fata, o jurnalistă f talentată de altfel, seamănă cu anaïs nin din 'henry & june (1990)'. cum zilele trecute tocmai mă gîndisem să fac un interviu cu anaïs (mititică, agilă, cu braţe lungi şi subţiri şi îmbrăcată în negru), coincidenţa m-a amuzat într-o oarecare măsură.
în fine,
am dat o raită printre cărţi, m-am mai lovit de cîteva ori de maria, o dată chiar în faţa raftului cu anna karenina (mă tem să nu fie, naiba, vreun semn, ceva; am deja acasă o nevastă frumoasă si o mîţă drăgăstoasă)
şi ca atare mi-am cumpărat: un cristian teodorescu ('medgidia, oraşul de apoi'), un marin mălaicu-hondrari ('apropierea') şi un woody allen ('anarhie pură').
mai încolo (pe la big berceni) a început furtuna.
toate astea
după ce am văzut, aseară, nenorocirea aia de 'le concert', filmul lui radu mihaileanu, care, vorba lui andrei gorzo, 'nu e chiar cel mai ingrozitor film al lui 2009'. e şi cel mai prost al lui 2010!
pe terasa restaurantului gargantua din gradina icoanei, am mancat un dorada la cuptor si am baut o stella rece la draft. m-a batut un pic si soarele pe obrazul stang. pieziş.
după care
am luat-o la pas, uşor, către cărtureşti. răsfoiam 'iubire 13' şi terminasem de citit (dintr-o suflare) povestirea lui răzvan petrescu cînd în librarie a intrat maria (andrieş) de medeiros de la gazeta sporturilor.
de fapt mie şi lui alş ni se pare că fata, o jurnalistă f talentată de altfel, seamănă cu anaïs nin din 'henry & june (1990)'. cum zilele trecute tocmai mă gîndisem să fac un interviu cu anaïs (mititică, agilă, cu braţe lungi şi subţiri şi îmbrăcată în negru), coincidenţa m-a amuzat într-o oarecare măsură.în fine,
am dat o raită printre cărţi, m-am mai lovit de cîteva ori de maria, o dată chiar în faţa raftului cu anna karenina (mă tem să nu fie, naiba, vreun semn, ceva; am deja acasă o nevastă frumoasă si o mîţă drăgăstoasă)
şi ca atare mi-am cumpărat: un cristian teodorescu ('medgidia, oraşul de apoi'), un marin mălaicu-hondrari ('apropierea') şi un woody allen ('anarhie pură').
mai încolo (pe la big berceni) a început furtuna.
toate astea
după ce am văzut, aseară, nenorocirea aia de 'le concert', filmul lui radu mihaileanu, care, vorba lui andrei gorzo, 'nu e chiar cel mai ingrozitor film al lui 2009'. e şi cel mai prost al lui 2010!
duminică, 18 iulie 2010
cine quiz cu babe
am văzut, acum, un film prost făcut de un român de la care am oareşice pretenţii. la un moment dat, mama unuia dintre personaje îi spune fiului:
- cînţi ca un afon. cumpără mai bine un club de fotbal. psg (paris saint-germain) nu e scump. ia-l si pe messi! pune-l în atac, e cel mai bun.
- cînţi ca un afon. cumpără mai bine un club de fotbal. psg (paris saint-germain) nu e scump. ia-l si pe messi! pune-l în atac, e cel mai bun.
vineri, 16 iulie 2010
joi, 15 iulie 2010
răvăşitoarea viaţă a suporterului gică
(a.s. - dinamo, această coree de nord a ligii I, îşi începe ascensiunea în 'europa league' direct prin bălţile chişinăului. olimpia bălţi - dinamo, astăzi, ora 19.00)
********
RĂVĂŞITOAREA VIAŢĂ A SUPORTERULUI GICĂ*
14 mai 1948,
apare pe lume, în apropierea Pieţei Obor, micuţul Gică. Născut în aceeaşi zi cu legendara echipă a „alb-roşiilor”, Dinamo Bucureşti, al cărui susţinător inexorabil va fi pînă la capătul vieţii, Gicuţă era pe cît de scund şi rotofei (motiv pentru care va fi respins de 32 de ori de la preselecţiile organizate de centrele de copii şi juniori),
pe atît de pătimaş în cuget şi simţiri.
În 1951, toamna,
pe cînd avea doar 3 anişori şi se juca (în nisip) de-a doctorul şi pacienta, cu Lola, o vecină nimfetă cu 10 ani mai mare decît el, primeşte o minge de piele în moalele capului. Autorul acestui act barbar, nimeni altul decît Angelo Niculescu, viitorul selecţioner al tricolorilor, şutase cu sete peste tribunele joase, dar cochete ale stadionului din Ştefan cel Mare, inaugurat chiar în acea după-amiază de neuitat. Mînat de o profundă inspiraţie de moment, Gicuţu se hotărăşte să devină “cîine” pînă la moarte şi dincolo de ea, indiferent de vreme şi vremuri, fie ele bune, fie ele rele.
1965, Stadionul 23 August,
la doar cîteva luni după numirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu ca secretar general al PCR, îl regăsim pe adolescentul Gică în tribunele defunctei arene. Venise să aplaude cît îl ţineau bojocii formidabila victorie a „cîinilor roşii” asupra celebrei Internazionale Milano, echipă antrenată pe atunci de Helenio Herrera - părintele lui „catenaccio” („lacăt” în limba lui Don Vito Corleone). Imediat după meci, tînărul nostru a abandonat cartea, la pagina 1079 („Război şi pace”, volumul al IV-lea), din care obişnuia să citească înaintea emisiunii radiofonice „Fotbal minut cu minut”, şi a îmbrăţişat cariera de lăcătuş mecanic.
Iulie, 1969, Las Vegas,
Elvis the King înregistrează Suspicious Minds, melodie care pur şi simplu îi va lua minţile lui Gică. Acesta din urmă se îmbracă din ce în ce mai extravagant şi evazat, în ciuda faptului că regimul socialist se dovedea tot mai închistat. Avea o predilecţie pentru cămăşile albe cu guler scrobit şi ciulit (cum va purta peste ani şi francezul lui United, Eric Cantona). În plus, concepe un dans al bucuriei, bazat pe mişcări lasciv-browniene din şolduri, care-i va aduce nenumăraţi scuipaţi din înaltul peluzelor pestriţe.
1970, Guadalajara,
asistăm la prima mare decepţie din viaţa contorsionată şi vioaie a suporterului Gică, plecat cu mintea în Mexico, la Guadalajara. De fapt la a doua decepţie, din moment ce tocmai aflase că Luana, adică Raquel Welch din „One million years B.C.” - pe care el o pusese ochii încă de la „Regele ritmului fierbinte” unde juca, într-un rol secundar, ce-i drept, alături de însuşi Elvis Presley – era acum pe buzele tuturor îmbăloşaţilor.
1970, Guadalajara (bis),
deci a doua sa decepţie se produce în timpul Cupei Mondiale mexicane, întâia (şi, totodată cea dintîi ediţie transmisă la TV în culori) văzută în scunda şi minunata viaţă de microbist înfocat a Gicuţului. România, aflată în Groapa cu lei de la Guadalajara, pierde partida cu Anglia, învinge Cehoslovacia şi este înfrîntă de Brazilia lui Pele. Frustrarea nemărgintă care îl va măcina pe tînărul Gică multe nopţi la rînd era dată de inexplicabila absenţă a genialului Gicu Dobrin din echipă. Piteşteanul fusese ţinut pe tuşă de Angelo Niculescu, mai vechea cunoştinţă a suporterului, sub pretextul (frivol dealtfel) că jucătorul nu se adaptase condiţiilor climaterice.
Cu toate acestea, inimosul Gică găseşte resurse nebănuite să treacă peste nedreptul şi stînjenitorul episod din istoria fotbalului românesc reuşind să ţină piept furtunilor multiplicate şi desfătărilor împuţinate care vor urma. Peste multe dintre ele sărim cu strîngere de inimă, din cauza spaţiului restîns alocat, şi ratăm cu seninătate evenimente majore din biografia rocambolescă a fanaticului bucureştean (victoria lacrimogenă a dinamoviştilor cu Hambruger SV, eşecul cu FC Liverpool din semifinalele Cupei Campionilor, umilinţele înfricoşătoare cu „17 Nentori” şi Knattspyrnufelag, tragedia unicului căpitan, Cătălin Hîldan, suprema aroganţă a rivalei din Ghencea, cîştigătoare a C.C.E. în 1986, cupele mondiale din 1990, 1994 şi 1998 şi cele cîteva campionate europene) şi ajungem în...
iunie, 2010, (la) Mondialul african,
unde Gicanul, acum în vîrstă de 62 de ani, şi-a transferat întreg capitalul de simpatie asupra gleznelor fine ale argentinienilor conduşi de Maradona. De Diego Armando se îndrăgostise iremediabil la Mondialul din ‘86 (Gică era căsătorit, nici nu-ncape vorbă, cu o vamaioată urîtă şi cam proastă; avea şi doi copii cu ea), cînd El Pibe d’Oro adusese de unul singur titlul suprem reprezentativei „Albiceleste”.
Sîmbătă, 3 iulie, 2010,
în locuinţa sa modestă din Obor, Gică, echipat în tricoul cu numărul 10 purtat de Maradona şi Messi, este găsit înţepenit într-o poziţie nefirească de offside (clar în afara jocului), avînd o vuvuzelă întreagă în cavitatea bucală. În urma autopsiei, medicii legişti au stabilit că decesul domnului Gică s-a produs la orele 18.44, la doar cîteva secunde după ce neamţul Miroslav Klose a marcat cel de-al parulea gol în poarta „pumelor”, în sfertul de finală disputat la Cape Town
sfîrşit.
(* aparut in 'Dilema veche', nr. 335, 15-21 iulie 2010)
********
RĂVĂŞITOAREA VIAŢĂ A SUPORTERULUI GICĂ*
14 mai 1948,
apare pe lume, în apropierea Pieţei Obor, micuţul Gică. Născut în aceeaşi zi cu legendara echipă a „alb-roşiilor”, Dinamo Bucureşti, al cărui susţinător inexorabil va fi pînă la capătul vieţii, Gicuţă era pe cît de scund şi rotofei (motiv pentru care va fi respins de 32 de ori de la preselecţiile organizate de centrele de copii şi juniori),
pe atît de pătimaş în cuget şi simţiri. În 1951, toamna,
pe cînd avea doar 3 anişori şi se juca (în nisip) de-a doctorul şi pacienta, cu Lola, o vecină nimfetă cu 10 ani mai mare decît el, primeşte o minge de piele în moalele capului. Autorul acestui act barbar, nimeni altul decît Angelo Niculescu, viitorul selecţioner al tricolorilor, şutase cu sete peste tribunele joase, dar cochete ale stadionului din Ştefan cel Mare, inaugurat chiar în acea după-amiază de neuitat. Mînat de o profundă inspiraţie de moment, Gicuţu se hotărăşte să devină “cîine” pînă la moarte şi dincolo de ea, indiferent de vreme şi vremuri, fie ele bune, fie ele rele.
1965, Stadionul 23 August,
la doar cîteva luni după numirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu ca secretar general al PCR, îl regăsim pe adolescentul Gică în tribunele defunctei arene. Venise să aplaude cît îl ţineau bojocii formidabila victorie a „cîinilor roşii” asupra celebrei Internazionale Milano, echipă antrenată pe atunci de Helenio Herrera - părintele lui „catenaccio” („lacăt” în limba lui Don Vito Corleone). Imediat după meci, tînărul nostru a abandonat cartea, la pagina 1079 („Război şi pace”, volumul al IV-lea), din care obişnuia să citească înaintea emisiunii radiofonice „Fotbal minut cu minut”, şi a îmbrăţişat cariera de lăcătuş mecanic.
Iulie, 1969, Las Vegas,
Elvis the King înregistrează Suspicious Minds, melodie care pur şi simplu îi va lua minţile lui Gică. Acesta din urmă se îmbracă din ce în ce mai extravagant şi evazat, în ciuda faptului că regimul socialist se dovedea tot mai închistat. Avea o predilecţie pentru cămăşile albe cu guler scrobit şi ciulit (cum va purta peste ani şi francezul lui United, Eric Cantona). În plus, concepe un dans al bucuriei, bazat pe mişcări lasciv-browniene din şolduri, care-i va aduce nenumăraţi scuipaţi din înaltul peluzelor pestriţe.
1970, Guadalajara,
asistăm la prima mare decepţie din viaţa contorsionată şi vioaie a suporterului Gică, plecat cu mintea în Mexico, la Guadalajara. De fapt la a doua decepţie, din moment ce tocmai aflase că Luana, adică Raquel Welch din „One million years B.C.” - pe care el o pusese ochii încă de la „Regele ritmului fierbinte” unde juca, într-un rol secundar, ce-i drept, alături de însuşi Elvis Presley – era acum pe buzele tuturor îmbăloşaţilor.
1970, Guadalajara (bis),
deci a doua sa decepţie se produce în timpul Cupei Mondiale mexicane, întâia (şi, totodată cea dintîi ediţie transmisă la TV în culori) văzută în scunda şi minunata viaţă de microbist înfocat a Gicuţului. România, aflată în Groapa cu lei de la Guadalajara, pierde partida cu Anglia, învinge Cehoslovacia şi este înfrîntă de Brazilia lui Pele. Frustrarea nemărgintă care îl va măcina pe tînărul Gică multe nopţi la rînd era dată de inexplicabila absenţă a genialului Gicu Dobrin din echipă. Piteşteanul fusese ţinut pe tuşă de Angelo Niculescu, mai vechea cunoştinţă a suporterului, sub pretextul (frivol dealtfel) că jucătorul nu se adaptase condiţiilor climaterice.
Cu toate acestea, inimosul Gică găseşte resurse nebănuite să treacă peste nedreptul şi stînjenitorul episod din istoria fotbalului românesc reuşind să ţină piept furtunilor multiplicate şi desfătărilor împuţinate care vor urma. Peste multe dintre ele sărim cu strîngere de inimă, din cauza spaţiului restîns alocat, şi ratăm cu seninătate evenimente majore din biografia rocambolescă a fanaticului bucureştean (victoria lacrimogenă a dinamoviştilor cu Hambruger SV, eşecul cu FC Liverpool din semifinalele Cupei Campionilor, umilinţele înfricoşătoare cu „17 Nentori” şi Knattspyrnufelag, tragedia unicului căpitan, Cătălin Hîldan, suprema aroganţă a rivalei din Ghencea, cîştigătoare a C.C.E. în 1986, cupele mondiale din 1990, 1994 şi 1998 şi cele cîteva campionate europene) şi ajungem în...
iunie, 2010, (la) Mondialul african,
unde Gicanul, acum în vîrstă de 62 de ani, şi-a transferat întreg capitalul de simpatie asupra gleznelor fine ale argentinienilor conduşi de Maradona. De Diego Armando se îndrăgostise iremediabil la Mondialul din ‘86 (Gică era căsătorit, nici nu-ncape vorbă, cu o vamaioată urîtă şi cam proastă; avea şi doi copii cu ea), cînd El Pibe d’Oro adusese de unul singur titlul suprem reprezentativei „Albiceleste”.
Sîmbătă, 3 iulie, 2010,
în locuinţa sa modestă din Obor, Gică, echipat în tricoul cu numărul 10 purtat de Maradona şi Messi, este găsit înţepenit într-o poziţie nefirească de offside (clar în afara jocului), avînd o vuvuzelă întreagă în cavitatea bucală. În urma autopsiei, medicii legişti au stabilit că decesul domnului Gică s-a produs la orele 18.44, la doar cîteva secunde după ce neamţul Miroslav Klose a marcat cel de-al parulea gol în poarta „pumelor”, în sfertul de finală disputat la Cape Town
sfîrşit.
(* aparut in 'Dilema veche', nr. 335, 15-21 iulie 2010)
miercuri, 14 iulie 2010
vanitate
cât de ieftin & vanitos trebuie să fii ca să te sinucizi chiar în ziua ta de naştere? 
desigur, raspunsul il putem afla (vom afla totul şi chiar mai mult de atât!) stând cu ochii ca pe butelie pe televiziunile de ştiri, televiziunile de nişă, ediţiile speciale şi, mai ales, pe invincibilul şi incomparabilul dan diaconescu şou.
va fi din nou isterie naţională, va fi lacrimă şi cântec şi dor, exact aşa cum ne place noua mai mult şi mai mult.
căci toate aceste nenorociri şi tristeţuri ne... doare.
desigur, raspunsul il putem afla (vom afla totul şi chiar mai mult de atât!) stând cu ochii ca pe butelie pe televiziunile de ştiri, televiziunile de nişă, ediţiile speciale şi, mai ales, pe invincibilul şi incomparabilul dan diaconescu şou.
va fi din nou isterie naţională, va fi lacrimă şi cântec şi dor, exact aşa cum ne place noua mai mult şi mai mult.
căci toate aceste nenorociri şi tristeţuri ne... doare.
marți, 13 iulie 2010
o duminică în plus
"azi, simt că mi-ar fi de ajuns o duminică în plus ca să pot rezolva totul."
josé luís peixoto - 'cimitirul de piane'
josé luís peixoto - 'cimitirul de piane'
luni, 12 iulie 2010
Cupa Mondială din Africa (by Martin Scorsese) - fragment
Cadrul în care se desfăşoară acţiunea este Shutter Island, un sanatoriu de psihiatrie din Sudul Africii. Anul e 2010. Eroul, Arjen Robben, e un mare fotbalist aflat acolo cu un scop nobil (cel puţin aşa crede el) - să aducă Olandei prima Cupă Mondială după două finale pierdute în anii 70. Spre deosebire de microbiştii de rînd, iubitorii de Scorsese îşi vor da seama numaidecît că aceasta este doar misiunea declarată a jucătorului cu numărul 11 din echipa antrenată de Bert van Marwijk.
(...)
- Cine eşti?
- Sunt Arjen Robben, fotbalistul de geniu. Tu?
– Angela Merkel.
– Am auzit de tine, prima femeie-cancelar din istoria Germaniei. Ce mai face caractiţa aia a voastră? A stricat tot Mondialul african cu previziunile ei nenorocite.
- Nu există nici o caractiţă şi nici o Cupă Mondială organizată de Africa. La mijloc este o fantastică manipulare mass media pusă la cale de Blatter şi acoliţii lui. Iar eu nu mai sunt cancelar de pe vremea lui Franz Beckenbauer. Totul este iluzie şi dezinformare.
Am lucrat mulţi ani ca doctor pe această insulă, înainte ca ziarele să mă numească cea mai puternică femeie din lume. Crezi că sunt nebună? E ca în cărţile lui Kafka, dacă nu eşti nebun şi protestezi, din contră le confirmi că eşti. O datã ce eşti declarat nebun, atunci tot ceea ce faci e denumit ca parte a nebuniei. Protestele tale rezonabile sunt denumite dezminţiri. Temerile tale adevãrate sunt denumite paranoia.
- Instinctele de supravieţuire sunt etichetate drept mecanisme de apărare...
- Eşti mai isteţ decât pari, fotbalistule! Ai auzit de lobotomie trans orbitală? I se aplicã pacientului electroşocuri, apoi i se introduce în ochi un bisturiu. Scormonesc pe acolo şi scot nişte nervi... E un procedeu barbar, fără scrupule. Transformă pacientul într-un individ suspus, paşnic. Creierul controlează durerea, teama, empatia, somnul, furia, foamea... totul. Remodelează omul în laborator ca să nu mai simtă durerea. Recrează omul neutru, fără personalitate, fără umori şi amintiri, fără simpatii şi pasiuni.
- Nu ne vor putea lua amintirile niciodată.
- Fotbalistule genial, au făcut-o deja! Uită-te la tine, n-ai împlinit nici măcar 27 de ani şi ţi-a căzut părul. Chiar ai crezut că Olanda a ajuns vreodată în finala mondială? Nu au existat niciodată vreun Cruijff şi Van Basten, nu a existat niciun titlu european cucerit de 'Portocala mecanică' în ’88. Timp de patru ani, între 1986 şi 1990, nu s-au mai organizat turnee finale din cauza accidentului de la Cernobîl.
(...)
'filmul' complet pe dilemaveche.ro :)
(...)
- Cine eşti?
- Sunt Arjen Robben, fotbalistul de geniu. Tu?
– Angela Merkel.
– Am auzit de tine, prima femeie-cancelar din istoria Germaniei. Ce mai face caractiţa aia a voastră? A stricat tot Mondialul african cu previziunile ei nenorocite.
- Nu există nici o caractiţă şi nici o Cupă Mondială organizată de Africa. La mijloc este o fantastică manipulare mass media pusă la cale de Blatter şi acoliţii lui. Iar eu nu mai sunt cancelar de pe vremea lui Franz Beckenbauer. Totul este iluzie şi dezinformare.
Am lucrat mulţi ani ca doctor pe această insulă, înainte ca ziarele să mă numească cea mai puternică femeie din lume. Crezi că sunt nebună? E ca în cărţile lui Kafka, dacă nu eşti nebun şi protestezi, din contră le confirmi că eşti. O datã ce eşti declarat nebun, atunci tot ceea ce faci e denumit ca parte a nebuniei. Protestele tale rezonabile sunt denumite dezminţiri. Temerile tale adevãrate sunt denumite paranoia.
- Instinctele de supravieţuire sunt etichetate drept mecanisme de apărare...
- Eşti mai isteţ decât pari, fotbalistule! Ai auzit de lobotomie trans orbitală? I se aplicã pacientului electroşocuri, apoi i se introduce în ochi un bisturiu. Scormonesc pe acolo şi scot nişte nervi... E un procedeu barbar, fără scrupule. Transformă pacientul într-un individ suspus, paşnic. Creierul controlează durerea, teama, empatia, somnul, furia, foamea... totul. Remodelează omul în laborator ca să nu mai simtă durerea. Recrează omul neutru, fără personalitate, fără umori şi amintiri, fără simpatii şi pasiuni.
- Nu ne vor putea lua amintirile niciodată.
- Fotbalistule genial, au făcut-o deja! Uită-te la tine, n-ai împlinit nici măcar 27 de ani şi ţi-a căzut părul. Chiar ai crezut că Olanda a ajuns vreodată în finala mondială? Nu au existat niciodată vreun Cruijff şi Van Basten, nu a existat niciun titlu european cucerit de 'Portocala mecanică' în ’88. Timp de patru ani, între 1986 şi 1990, nu s-au mai organizat turnee finale din cauza accidentului de la Cernobîl.
(...)
'filmul' complet pe dilemaveche.ro :)
sâmbătă, 10 iulie 2010
fukú
se spune că a venit din africa, adus de vuvuzelele sclavilor; că a fost blestemul de moarte al băştinaşilor ghanezi, rostit în momentul în care demonul luis suárez a respins acea jabulani de pe linia porţii, 
în ultimul minut al celor mai prelungi prelungiri, mai întîi cu piciorul de lemn al lui sarah bernhardt, mai apoi cu mîinile iscusite ale lui leonard bernstein; că a fost blestemul scăpat din inima continentul negru în momentul în care un vis pierea – africa în semifinalele cupei mondiale, iar un altul se materializa – uruguayul, după patru decenii, din nou în careul de aşi al lumii; că a ricoşat din bara ţintită de gyan, în urma loviturii de pedeapsă şi s-a revărsat de îndată ca o ciumă bubonică, ca o moarte neagră peste pasele nucleare (de distrugere în masă) ale ‘auriverzilor’ şi driblingurile apocaliptice (de povestit nepoţilor) ale ‘albicelestilor’.
fukú sud-americanus sau, mai colocvial, fukú - în general un cuvînt de ocară sau un fel de blestem; mai exact ocara şi blestemul fotbalului spectacol.
(continuarea pe dilemaveche.ro)
în ultimul minut al celor mai prelungi prelungiri, mai întîi cu piciorul de lemn al lui sarah bernhardt, mai apoi cu mîinile iscusite ale lui leonard bernstein; că a fost blestemul scăpat din inima continentul negru în momentul în care un vis pierea – africa în semifinalele cupei mondiale, iar un altul se materializa – uruguayul, după patru decenii, din nou în careul de aşi al lumii; că a ricoşat din bara ţintită de gyan, în urma loviturii de pedeapsă şi s-a revărsat de îndată ca o ciumă bubonică, ca o moarte neagră peste pasele nucleare (de distrugere în masă) ale ‘auriverzilor’ şi driblingurile apocaliptice (de povestit nepoţilor) ale ‘albicelestilor’.fukú sud-americanus sau, mai colocvial, fukú - în general un cuvînt de ocară sau un fel de blestem; mai exact ocara şi blestemul fotbalului spectacol.
(continuarea pe dilemaveche.ro)
vineri, 9 iulie 2010
mewsette, cea cu o labuta franta
aseara am fost la o terasa, in cartier. am baut o bere, tuborg, am ascultat o melodie, 'papa americano', iar la intoarcere,
cand sa intru in bloc, am intalnit o pisicuta mititica, tigrata, cu glas subtirel - se va numi de aici inainte mewsette. se tot gudura pe langa mine (pisicile se gudura sau cainii?) si imi cersea bunavointa. din fericire pentru pisicuta, aveam bunavointa la mine.
apoi mi-am amintit de motanul lui serban tomsa, plecat definitiv pe alte meleaguri, si am hotarat sa o trec pe mewsette la intretinere. acasa am observat ca are o labuta franta, ca este tare jucausa, afectuoasa si graţioasa si ca ma iubeste ca pe un frate mai mare.
acum, pentru ca sunt fratele mai mare al lui mewsette, trebuie sa o duc la veterinar ca sa-i repare piciorusul.
cand sa intru in bloc, am intalnit o pisicuta mititica, tigrata, cu glas subtirel - se va numi de aici inainte mewsette. se tot gudura pe langa mine (pisicile se gudura sau cainii?) si imi cersea bunavointa. din fericire pentru pisicuta, aveam bunavointa la mine.
apoi mi-am amintit de motanul lui serban tomsa, plecat definitiv pe alte meleaguri, si am hotarat sa o trec pe mewsette la intretinere. acasa am observat ca are o labuta franta, ca este tare jucausa, afectuoasa si graţioasa si ca ma iubeste ca pe un frate mai mare.
acum, pentru ca sunt fratele mai mare al lui mewsette, trebuie sa o duc la veterinar ca sa-i repare piciorusul.
joi, 8 iulie 2010
'cinema' by alex leo şerban
'puşa era o fetiţă de cinci ani care tricota. învăţase de la bunica ei care era mai bună la croşetat decât la tricotat, deşi făcuse pulovere la toată familia. acestea erau lălâi şi pline de noduri, iar culorile erau amestecate pestriţ pentru că bunica se punea pe tricotat fără să socotească exact de câte gheme de-un fel avea nevoie, aşa că termina puloverele cu gheme de altă culoare.
puşa trăsese cu ochiul şi-nvăţase repede. în curând, toate puloverele şi fularele şi ciorapii din familia ei ajunseseră să fie tricotate de puşa - în culori potrivite -, în timp ce bunica se întoarse la croşetat milieuri şi macrameuri.
într-o dimineaţă, puşa deschise ochii şi se trezi în corpul bunicii. nu devenise bunica ileana (precum maşina de cusut din casă), ci intrase - nici ea nu ştia cum - în venele ei îngroşate. înăuntru, întunericul roşietic cu gâlme din loc în loc, peste care trebuia să sară, făcea înaintatul destul de greu. mirosea înecăcios a afumătură de parcă s-ar fi aflat într-un pod, printre slănine atârnate.
puşa îşi duse mâna la nas şi, cu vitează, merse mai departe. nu peste mult timp, văzu că una din gâlmele cu care deja se obişnuise era de un roşu mai deschis, aproape cristalin.
nu semăna cu celelalte şi, spre deosebire de acestea, părea să se mişte - în orice caz, dădea semne că e-o gâlmă vie. se apropie curioasă şi un pic temătoare şi privi la ea în jos. nu era mai mare decît gâlmele de dinainte (cam tot de mărimea unei mingi), dar avea o formă perfect rotundă (tot ca o minge).
puşa se aplecă s-o miroasă. nici nu mirosea ca celelalte: avea un uşor parfum de zmeură combinat cu caprifoi. fără să se gândească prea mult ce face, se puse în genunchi şi-ncepu s-o lingă (...)"
'cinema' by alex leo şerban
continuarea în 'iubire 13' (192 pag), editura art, 2010
puşa trăsese cu ochiul şi-nvăţase repede. în curând, toate puloverele şi fularele şi ciorapii din familia ei ajunseseră să fie tricotate de puşa - în culori potrivite -, în timp ce bunica se întoarse la croşetat milieuri şi macrameuri.
într-o dimineaţă, puşa deschise ochii şi se trezi în corpul bunicii. nu devenise bunica ileana (precum maşina de cusut din casă), ci intrase - nici ea nu ştia cum - în venele ei îngroşate. înăuntru, întunericul roşietic cu gâlme din loc în loc, peste care trebuia să sară, făcea înaintatul destul de greu. mirosea înecăcios a afumătură de parcă s-ar fi aflat într-un pod, printre slănine atârnate.
puşa îşi duse mâna la nas şi, cu vitează, merse mai departe. nu peste mult timp, văzu că una din gâlmele cu care deja se obişnuise era de un roşu mai deschis, aproape cristalin.
nu semăna cu celelalte şi, spre deosebire de acestea, părea să se mişte - în orice caz, dădea semne că e-o gâlmă vie. se apropie curioasă şi un pic temătoare şi privi la ea în jos. nu era mai mare decît gâlmele de dinainte (cam tot de mărimea unei mingi), dar avea o formă perfect rotundă (tot ca o minge).
puşa se aplecă s-o miroasă. nici nu mirosea ca celelalte: avea un uşor parfum de zmeură combinat cu caprifoi. fără să se gândească prea mult ce face, se puse în genunchi şi-ncepu s-o lingă (...)"
'cinema' by alex leo şerban
continuarea în 'iubire 13' (192 pag), editura art, 2010
miercuri, 7 iulie 2010
apararea uruguayana invoca nebunia maestrilor olandezi
dacă impresioniştii ar fi fost fotbalişti talentaţi
(fotbaliştii talentaţi ar fi fost tehnocraţi dezgustători, tehnocraţii dezgustători ar fi fost pălărieri nebuni, pălărierii nebuni
ar fi fost melci excepţionali, melcii excepţionali ar fi fost mongoloizi extenuaţi şi woody allen ar fi fost pantacruel atunci apărarea uruguayană ar fi putut invoca nebunia în meciul cu maeştrii olandezi, iar următoarele rînduri ar fi contat întrucîtva la impresia artistică a mondialului african)
(...)
dragă theo,
am nevoie, din nou, de parale. nu-ţi spun că am prăpădit toţi bănişorii de pe cardul lui massimo moratti, ca să nu faci infarct. a mai rămas nişte mărunţiş, nu intra în panică! îmi imaginez ce povară trebuie să fiu pentru tine, dar la cine altcineva să apelez? crede-mă, am să-mi revin peste cîteva zile.
îţi reamintesc, dacă ai uitat cumva, că trebuie să intre în contul federaţiei cel puţin 20 de milioane de dolari pentru calificarea în finală. şi, apoi, am citit pe net că manchester oferă 30 de milioane de lire sterline pentru transferul meu în anglia. deci vin vremuri bune rău.
numai trimite-mi odată niscaiva lovele, că nu mai rezist fără. lucrez şi ziua şi noaptea la capacitate maximă, iar rezultatele sunt de-a dreptul captivante! ştii că mi se spune şi acum ”lăncierul”, deşi am plecat de mulţi ani din amsterdam? astăzi a trebuit să ameţesc o gagicuţă beton de doar 19 anişori cu o sticlă de apă plată şi un poem de-ale lui cărtărescu. e jenant. ajutor!
vincent
*****
intregul pe www.dilemaveche.ro
(fotbaliştii talentaţi ar fi fost tehnocraţi dezgustători, tehnocraţii dezgustători ar fi fost pălărieri nebuni, pălărierii nebuni
ar fi fost melci excepţionali, melcii excepţionali ar fi fost mongoloizi extenuaţi şi woody allen ar fi fost pantacruel atunci apărarea uruguayană ar fi putut invoca nebunia în meciul cu maeştrii olandezi, iar următoarele rînduri ar fi contat întrucîtva la impresia artistică a mondialului african)(...)
dragă theo,
am nevoie, din nou, de parale. nu-ţi spun că am prăpădit toţi bănişorii de pe cardul lui massimo moratti, ca să nu faci infarct. a mai rămas nişte mărunţiş, nu intra în panică! îmi imaginez ce povară trebuie să fiu pentru tine, dar la cine altcineva să apelez? crede-mă, am să-mi revin peste cîteva zile.
îţi reamintesc, dacă ai uitat cumva, că trebuie să intre în contul federaţiei cel puţin 20 de milioane de dolari pentru calificarea în finală. şi, apoi, am citit pe net că manchester oferă 30 de milioane de lire sterline pentru transferul meu în anglia. deci vin vremuri bune rău.
numai trimite-mi odată niscaiva lovele, că nu mai rezist fără. lucrez şi ziua şi noaptea la capacitate maximă, iar rezultatele sunt de-a dreptul captivante! ştii că mi se spune şi acum ”lăncierul”, deşi am plecat de mulţi ani din amsterdam? astăzi a trebuit să ameţesc o gagicuţă beton de doar 19 anişori cu o sticlă de apă plată şi un poem de-ale lui cărtărescu. e jenant. ajutor!
vincent
*****
intregul pe www.dilemaveche.ro
marți, 6 iulie 2010
panta van bronckhorst, acest formidabil poseidon din berceni
explicatie foto:ca un mic poseidon, fara trident, dar cu o minge jerpelită, am iesit din (s)pumele marii, pe nisipul 'albiceleste', la o miuta in cinstea 'olandezilor zburători' de altă dată şi a portocalei mecanice, calificata pentru a treia oara in finala cupei mondiale.
(dupa cum se poate observa, cu ochiul liber de prejudecati, tricoul este aproape orange-stacojiu, iar tehnica de-a stangul (im)"pecabila")
aut / by serban foarta
'gheata, de un galben elegant şi cu crampoane antiderapante, a centrului înaintaş, mîngîia mingea, cînd şi cînd, – aceasta simţindu-se, însă, frustrată că nu o mîngîie manual. 
fie şi dacă mîngîierile sînt de diverse feluri şi nu-i obligatoriu să implice auxiliile manualităţii (păsările, bunăoară, nu par să se mîngîie cu gheara, iar peştii practică frotajul), caresantă,-n cazul speciei noastre e, îndeobşte, mîna.
iar mingea, fără a fi om, fiind, însă, umanizată, prin îndelung contact cu omul, şi-ar fi dorit şi ea, sărmana, o mîngîiere mai ca lumea. centrul înaintaş nu-i putea spune (deşi ar fi făcut-o, – dar, oare, în ce limbă?) că mîngîierile manuale ale mingii, cînd eşti jucător de cîmp, sînt prohibite, păcatul originar în football fiind chiar hands-ul. numai portarul are privilegiul să mîngîie cu mîna (sau cu mănuşa) mingea.
nu-i mai puţin adevărat că mingea, fără să fie mîngîiată gingaş, e, la rigoare, sărutată. dar nu din dragoste, ci ca să intre-n poartă, la şuturile decisive: un, mai cu seamă, 11 m. (e o cutumă şi o superstiţie, – ca şi un soi de erotism pragmatic.)
în rest, ce dragoste poate să fie între un obiect ca mingea, sferic şi, aşadar, numai tangent la lucruri, şi piciorul (sau capul) unui fotbalist (fie acesta însuşi... sfera!) neurmărind, parcă, altceva decît să se dezbare cît mai rapid de dînsa, – a „ţine“ mingea nepreafiind consult. toate acestea, centrul înaintaş al nostru i le-ar fi spus (dar cum?) iubitei neiubite, mingea.
numai că ea simţea perfect ce se întîmplă şi, cînd dorea să fie mîngîiată cu două mîini (nu numai de portar, ci şi de jucătorii de cîmp), ieşea în aut. ştia că asta-l enervează, de obicei, pe amorezul său, care, gelos, abia atunci gelos, şi, totuşi, tandru, o agrăia în versuri: „o, minge, te caut/ şi tu eşti în aut!“
fie şi dacă mîngîierile sînt de diverse feluri şi nu-i obligatoriu să implice auxiliile manualităţii (păsările, bunăoară, nu par să se mîngîie cu gheara, iar peştii practică frotajul), caresantă,-n cazul speciei noastre e, îndeobşte, mîna. iar mingea, fără a fi om, fiind, însă, umanizată, prin îndelung contact cu omul, şi-ar fi dorit şi ea, sărmana, o mîngîiere mai ca lumea. centrul înaintaş nu-i putea spune (deşi ar fi făcut-o, – dar, oare, în ce limbă?) că mîngîierile manuale ale mingii, cînd eşti jucător de cîmp, sînt prohibite, păcatul originar în football fiind chiar hands-ul. numai portarul are privilegiul să mîngîie cu mîna (sau cu mănuşa) mingea.
nu-i mai puţin adevărat că mingea, fără să fie mîngîiată gingaş, e, la rigoare, sărutată. dar nu din dragoste, ci ca să intre-n poartă, la şuturile decisive: un, mai cu seamă, 11 m. (e o cutumă şi o superstiţie, – ca şi un soi de erotism pragmatic.)
în rest, ce dragoste poate să fie între un obiect ca mingea, sferic şi, aşadar, numai tangent la lucruri, şi piciorul (sau capul) unui fotbalist (fie acesta însuşi... sfera!) neurmărind, parcă, altceva decît să se dezbare cît mai rapid de dînsa, – a „ţine“ mingea nepreafiind consult. toate acestea, centrul înaintaş al nostru i le-ar fi spus (dar cum?) iubitei neiubite, mingea.
numai că ea simţea perfect ce se întîmplă şi, cînd dorea să fie mîngîiată cu două mîini (nu numai de portar, ci şi de jucătorii de cîmp), ieşea în aut. ştia că asta-l enervează, de obicei, pe amorezul său, care, gelos, abia atunci gelos, şi, totuşi, tandru, o agrăia în versuri: „o, minge, te caut/ şi tu eşti în aut!“
duminică, 4 iulie 2010
eu fără mine
și odată cu personajele cupei mondiale, mor şi eu şi spaimele mele argentiniene care se tot repetă, o dată la patru ani, la fel cum ploile de vară se repetă peste sufletele frumoşilor învinşi, şi eu, fără toate aceste speranţe deşarte, frînte precum oscioarele uscate, fără butoiașul meu atomic, fără costumul lui elegant de argint, voi putea ieşi în piaţă sîmbăta – în sîmbetele mele turbate de după omleta cu ceapă şi caşcaval – să iau fructe proaspete şi flori galbene, iar mai spre seară să mă abandonez în voie unui borges vechi ori unui nolan nou,
pentru a mai uita de neputinţele lui lionel, de tristeţile lui carlito, de lacrimile lui diego, de aroganţa panzerelor nemiloase şi de ziua aceea de iulie în care am plîns pe săturate, umăr la umăr cu poporul argentinian, înălţînd în jurul meu un prezent fără viitor, un mondial fără maradona, un eu fără mine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)