miercuri, 10 octombrie 2007

forever suede, forever MUSE

nu stiu cu ce sa incep. darmite cum sa continui... cum sa spun atat de multe despre muzica pe care am simtit-o atunci. acolo.
cum sa exprim prin cuvinte putine, boante, uzate, goale, prin intermediul tinichelelor ruginite ce din coada au sa sune vraja de pe stadionul arcul de triumf imbibat de lume, de noapte, de frig si patima. cum as putea sa vorbesc despre ce s-a intamplat in acea noapte de octombrie.
dupa ce s-au stins ultimele ecouri ale vocii lui brett anderson, fostul solist al trupei suede,
dupa concertul muse.

voi spune doar atat. voi fi sincer.
am mers acolo chinuit de prejudecati (cat coada de un kilometru si jumatate pe care am suportat-o fara cracnire).
imi doream sa il ascult live un suede, o minune a tineretilor mele.
nu intelegeam prin ce ironie a sortii, brett anderson ajunsese sa deschida reprezentatia unei trupe (destul de bune, ma gandeam) in voga.
aveam sa ma dumiresc cateva ore mai tarziu.

ei bine, maestrul s-a intrecut pe sine.
a rascolit sufletele miilor de fani stransi ciorchine la picioarele lui.
am cantat impreuna, am trait cateva zeci de minute de neuitat.

am baut o bere, ma simteam epuizat, putin innorat, ca la capatul unui ultim revelion.

si exact atunci au aparut pe scena ei...


muse
au adus cu ei, vorba lui salieri, o muzica din ceruri.
altcineva mai inalt canta prin muzica lor.
ce patetic sunt. dar cum sa fiu altfel? am spus, cuvintele nu inseamna nimic pe langa muzica.
au facut rispia de tot ce 'alternativii' reusisera sa extraga ani si ani de zile cu truda din adancuri.

muse
cei pe care ii ignorasem atata vreme.
ce ignorant!
cei trei baieti, in frunte cu uimitorul matthew bellamy, au reusit sa ma treaca prin atatea stari, m-au purtat prin radiohead si queen, prin smashing pumpkins, nirvana si coldplay, incat...
incat orice spun acum,
cuvintele imi sunt prea colturoase si elogiile prea sterile.
atata prospetime (si deja au implinit 10 ani!), potential si splendoare...
cuvintele sunt de prisos, cum ziceam.

10 comentarii:

Unknown spunea...

Pantacruel
forever young.

piatra fara nume spunea...

fix ce voiam. multumiri multumiri

pantacruel spunea...

dedes,
din partea unui batran vesnic tanar ca matale asta este chiar un compliment.

yume,
sa inteleg ca si tie ti-au luat mintile matt bellamy & co?

Bibliotecaru spunea...

Şi eu sunt un "bătrânel", poate nu veşnic tânăr. Am trecut şi eu prin aceste senzaţii de neuitat, nu de la Muse, ci atunci când am văzut filmul The Wall. Probabil că fiecare generaţie are un Pink Floyd al lor, un Frank Zappa, un The Doors, un Jimy Hendrix, un Eric Clapton... Pentru mine nivelul maxim al intensităţii a fost filmul The Wall. De aceea îl recomand tuturor celor care sunt sensibili şi intelectuali. Subtitrarea se găseşte mai greu, dar merită fiecare secundă... este un tot unitar imagine, linie melodică, vers.

Unknown spunea...

Sunt bune melodiile Panta.Nu pot sa fluier in biserica. Dar daca mi-ai cerut parerea, pot spune ca la 5 ani dupa ce se vor desfiinta, vei fi printre putinii care isi aduc aminte de aceasta trupa. Asta e viata.

pantacruel spunea...

giconet,
the wall...
il stiu si il am pe dvd.
minunat.
dar oricat am incercat, nu ma prea regasesc in muzica acelei generatii.
chiar daca si de acolo gust cu placerea un john lennon, un beatles, doors si altii...

pantacruel spunea...

dedes, daca nu s-au desfiintat iris dupa 550 de ani, de ce s-ar grabi sa o faca niste tinerei atat de talentati?

mai au multe de spus...

dede, prezicatorule!

alexedi spunea...

eu ma regasesc in tineretea oricarei generatii post '50.

si iar fara legatura: panta, apropo de rubrica "a beautiful mind": iti sugerez (dintre cele maxim 5 lucruri pe care stiu si eu sa le fac, tehnic vorbind, la blog), sa pui linkuri la posturile resp, nu la bloguri.
ex: http://kolonelul.blogspot.com/2007/10/doi-zero-zero-apte.html

eu de alaltaieri ascult peste tot 'in raibows'. acasa, la serciciu, intre ele. a inceput iar, acuma :)

pantacruel spunea...

multumesc alexedi,
la tehnica nu ma pricep deloc.
iti voi urma sfatul chiar acum.

cat despre radiohead,
abia astept sa ascult intre albumul 'in raibows'. ieri m-am delectat cu vreo doua piese. videoptape, parca se numea una dintre ele. suna excelent (ca de obicei...).

Omul antipod spunea...

pai nici nu stiu ce sa mai zic.
si eu am ramas fermecata de concertul lor, stiind dinainte la ce sa ma astept (in ceea ce priveste muzica lor, pentru ca sunt mare fan), dar habar neavand de ce inseamna experienta live cu MUSE.
eu n-am gasit cuvinte sa povestesc ce mult mi-a placut, mai mult ca tine :)), adica eu chiar n-am putut descrie pe blogul meu (de atunci) ce am simtit. doar a trebuit neaparat sa punctez ca pe mine m-a "magificat" de tot concertul asta.
si in afara de MUSE, am vazut ca povestesti frumos si despre "The Hours" (adica filmul meu de suflet) si despre carte.
deci am ajuns la concluzia ca ne intelegem :)