lasciate mi cantare

şi pe urmă, şi pe urmă?
pe urmă s-a întâmplat asta şi pe urmă astalaltă.
dar mai înainte ca moşneagul cel cuminte, care sedea în pat
holbându-se lasciv şi lătrând la lună, să fi împlinit 80 de ani,
el, pantacruel, a avut şi momente mai bune...

a jucat rând pe rând, tânăr, bălai şi iscusit fiind, variate roluri.
a fost un ditamai tuto cutugno, un italiono vero cu o chitară în mână, un canar cântând la fereastră una canzone piano piano

era deseori confundat pe stradă cu ennio morricone,
un compozitor genial, very good, very bad and very ugly
deşi el se credea numai un pisolar neintrecut, spaima westernurilor, a spaghetelor şi mai ales a colegelor sale pupăcioase de clasa a 5-a

ca să nu mai amintesc că uneori, când îl prindea febra de sâmbătă seara, ieşea din pielea lui travolta şi chiar a lui sinatra şi, cu freza, zâmbetul ucigător şi verva lui marcello mastroianni
o cucerea iremediabil pe nimeni alta decât pe ea, pe sofia,
care se mai şi dezbrăca pentru el, pentru pantacruel :)