contemporan cu beligan şi foresta fălticeni

citind o însemnare a lui camil petrescu de prin 1944, m-am simţit pentru o zi şi-o noapte mai vechi decât faimosul colonel aureliano buendia, cel care a purtat 32 de războaie civile şi le-a pierdut pe toate.

"oricine îl priveşte fie şi o singură clipă pe radu beligan nu poate să nu observe că omul acesta este un semn de întrebare. în teatrul românesc, radu beligan este chiar un semn de întrebare. un moment permanent de nedumerire şi până la urmă de nelinişte pentru tot ceea ce este aşezat, cuminte, convenit în lumea actuală de la noi. vă strecuraţi la ieşire prin îmbulzeală aceea (la piesele la care joacă beligan e de obicei năvală de public) şi nu e imposibil să auziţi vreun «om de teatru» că beligan nu e actor. în realitate, beligan nici nu-i actor. e un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni".
camil petrescu, 1944

până s-o dibuiesc pe frumoasa remedios în spatele cortinei, am dat de o 'recomandare' prin care celebrul birlic lăuda eforturile aspirantului beligan spre... construirea socialismului

mai încolo, l-am ginit şi pe urmaşul ţiganului melchiade. un ochios destul de voinic, băgăreţ şi cu mâini agere de vrăbioi. tocmai îl interpela pe maestru:
"un ţigănuş de vreo zece ani se apropie de mine în târg la bolintin: «nu eşti dumneata artistul ăla care a jucat în filmele alea?»"
radu beligan

nu pot să neg, am fost contemporan şi cu foresta fălticeni. la acel unic şi irepetabil 4-5 cu dinamo, din groapă.
în minutul 61 câinii mei, cu răducioiu şi marius niculae în teren, dar cu procuroru’ pe banca tehnică şi fane preda între buturi, conduceau cu 4 la 0. peste 30 de minute haimanalele aveau să mă facă de râs pentru eternitate...