'umbrelele din cherbourg', nevastă-mea și constantin noica

am început anul cu o capodoperă. că dacă n-ar fi, nici nu s-ar mai povesti...
am lăsat cohenii, fincherii, van sanții și gomorrele entre les murs și m-am adăpostit sub 'umbrelele din cherbourg'. habar nu aveam că bijuteria lui jaques demy luase palme d’orul în '64 sau că cinefilul constantin noica (!) scăpase câteva lacrimi de emoție (și bucurie) pe paginile jurnalului său de idei după ce văzuse filmul. aveam sa aflu acestea pe la ora 1 noaptea, după ce rămăsesem fără suflu în fața acestei realizări fără egal.


de vină este soțioara mea, cea care s-a trezit în prima dimineață a lui 2009 cu muzica lui michel legrand sub pleoape. a dat-o în urmărire generală și ‘les parapluies de cherbourg’, filmul, a ajuns spre seară direct pe monitorul meu (nostru, de acord...).
mi-l aminteam vag, căci tocmai îl văzusem în urmă cu vreo 15 ani pe la tvr - un film muzical drăguț cu catherine deneuve.
se pare că eram cam naiv pe atunci. erau alte timpuri, e de-nțeles, cu tămbălu, mineriade, chiote, lume multă... îți venea amețeala, nu alta!
revederea acestui poem cinematografic cântat (ăsta chiar e poem cinematografic, pe onoarea mea!) mi-a revelat faptul că, la fel ca și în cazul cărților, un film revăzut la diferite vârste este din ce în ce mai bun și cu totul altul.


mi-e teamă că orice aș spune despre acest admirabil ‘umbrelele din cherbourg’ ar părea ușor deplasat, ireal, emfatic, umflat rău cu pompa.
așa că mă voi limita s-o denunț pe catherine deneuve.
o catherină la doar 20 de anișori neîmpliniți (ay, ay, ay!) inuman de frumoasă, necuviincios de grațioasă.
și neapărat să-l bârfesc pe jaques demy (fost decorator) – care, probabil, a intenționat să picteze un tablou impresionist și a eșuat într-o minunată poveste de dragoste văzută cu ochii lui van gogh și urechea tulburătoare a lui michel legrand.

desigur, ultimul cuvânt i-l las maestrului noica, lovit în plin, la rândul său, de cântul lui demy :

"de la primele imagini şi scene ale filmului ‘umbrelele din cherbourg’, ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui. parcă nu sunt oameni cei care vorbesc acolo, sunt păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc. cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? cu societatea? cu prejudecăţile? cu judecăţile?
(...)
poate că e adevărat: arta reprezintă, în fond, expresia unui regret. nu-mi e ruşine să spun că mi-au dat lacrimile de la începutul până la capătul poveştii acesteia. psyche a murit."