da' eu cu cine votez?!

chiar așa,
eu cu cine votez?! că de ani buni nu mai am strop de inspirație...

nunta mută. mai mult chioară decât surdă

poate că așteptările mele au fost prea mari. sau poate așa e la debut, când încerci să le spui pe toate odată, de-a valma, ca și cum te-ai îneca. poate îmi era mie prea somn ori mă grăbeam undeva de am căscat continuu și mi-am privit ceasul doar de 4 ori. sau cine știe? poate că e doar vina lui mălăele.

ca să nu existe dubii, o spun pe șleau - mălăele este actorul meu preferat.
un regizor de teatru excelent – râd cu lacrimi la comediile lui chiar și la a 5-a vizionare, e un caricaturist formidabil, un poet, un showman, un artist total cum altu’ nu prea mai găsești.
pe scurt, îl iubesc pe horațiul.
însă nunta mută ... a fost mută rău!

culmea, subiectul este de-a dreptul sclipitor
– locuitorii voioși ai unui sat de pe la 1953 se pregătesc de nuntă mare. lor le plac foarte mult și înmormâmtările, fanfara lui goran bregovic și filmele lui kusturica, expresionsimul, dadaismul, sexul în natură și chiuiturile. în toiul petrecerii, se găsește să moară chiar tovarășul stalin. și asta înainte de marea haleală. primarul, constrâns de autoritățile ruse, niște hahalere, anunță 7 zile de doliu și interzice cu strictețe orice paranghelie. sătenii au totuși o idee. se reunesc seara și continuă petrecerea pe mutește.
mai mult, întâmplarea este cât se poate de reală. dacă nu cumva cotescu i-o fi vândut gogoși lui mălăele.

ce face nea horațiu, hora cum îi zic prietenii, cu această perlă?
face ce știe el mai bine: o finisează cu dragoste și luni de muncă, o pupă și o convertește într-o secvență prelungă și intensă. aproximativ 10-15 minute de cinema exploziv de un comic irezistibil, neașteptat, chaplinian – spectatorii, unii dintre ei, ăia mai firavi, cad efectiv de pe scaune, lucru pe care nu l-am mai întâlnit decât la scena emisiunii despre revoluție în ‘a fost sau n-a fost?’.

pesemne regizorul debutant și-a consumat tot elanul și cheful de film în această scenă extraordinară.
nu-mi iese din minte nesfârșitul pârț fâsâit, spiralat, apăsat al socrului mare, urmărit cu încordare de toți nuntașii, într-o liniște desăvârșită. socrul mic ii oferă un dop de plută, însă cuscrul îl refuză cu un gest elocvent de... “nu-i nevoie, că e pe sfârșite”.
sau cea a telefonului fără fir între meseni.

* ca scurt metraj, nunta mută ar fi fost, poate, o reușită uimitoare. o capodoperă.
* ca lung metraj cu pretenții de festivaluri internaționale, unde am înțeles că a și fost înscris, filmul este un fiasco. după părerea mea, unul dintre cele mai slabe "românești" ale anului.
o lălăială fără sens de un patetism feroce, ceva nedefinit, nici comedie, nici tragedie, nici horor, nici teatru, dar câte puțin din fiecare, nunta mută este un ceva la limta dintre absurd și haios.

un gurmand rafinat în viața de toate zilele, horațiu mălăele ne servește de data asta o ciorbă rece și lungă. atât cât să ajungă cohortei întregi de actori de la mic la mare și în ordine alfabetică.

nu mă mai lungesc să spun și despre cele două coperte – filmul începe și se termină în zilele noastre, miezul lui fiind de fapt doar o explicație, o aducere aminte a unuia dintre personajele secundare – ori de poantele ieftine care îmbălsămează toată tărășenia: “tătucul nostru, tovarășul stalin, a murit “ - “să fie sănătos”, “ce e mare și e tare? este clasa muncitoare” , “vrem să vă luăm un interviu” - “ce să ne mai luați?”, etc.

foarte interesantă este reacția lui horațiu mălăele după premieră. după ce a aflat că nu toată lumea a leșinat de emoție la filmul său:
“niște prieteni mi-au spus că în acest film sufăr de teatralism. cu așa prieteni, nici nu mai ai nevoie de dușmani!”.

îndrăznesc să sper că artistul mălăele nu va recidiva. că a spus tot ce a avut de spus pe peliculă, în ciuda criticilor favorabile și încurajatoare aduse cu multă plecăciune de lăudătorii de serviciu.

love will tear us apart. control

‘existența... ce importanță are?
eu exist în cel mai bun mod posibil,
trecutul meu e acum parte din prezent,
iar prezentul mi-a scăpat de sub control’
așa începe control, filmul lui anton corbijn (3 premii la cannes).

filmul de debut al celebrului fotograf de origine olandeză, regizorul memorabilelor videoclipuri și concerte depeche mode, u2 sau metallica
un film alb-negru despre lumina și întunericul din mintea lui ian curtis – solistul vocal și compozitorul trupei joy division.

talentul lui corbijn de a crea povești extraordinare din doar câteva cadre este remarcabil. există în film o succesiune de secvențe, aproximativ 100 de secunde, care spune mai multe despre ian curtis decât ar fi reușit-o un roman întreg (eventual oferit joia, gratuit, de cotidianul adevărul):

- ian iese din casă, se urcă în dubița colegilor de trupă și pleacă. trece razant pe lângă debbie, soția îngrijorată care se întoarce de la magazin cu copilul. câteva străzi mai încolo oprește să o ia pe annik, femeia care i-a bulversta viața și de care s-a îndrăgostit ca un școlar. o sărută duios și se prelinge în îmbrățișarea ei. debbie e singură acasă, ține în brațe copilul și leagănă pe pleoape telefonul fix. care uită să mai sune. mașina revine în același loc, ian coboară absent, debbie îl așteaptă cuminte în pragul ușii. se îmbrățișează și intră în casă -
totul într-un minut și jumătate.

* sam riley – care interpretează toate piesele din film (ca și joaquin phoenix în walk the line) este fascinant, aproape sublim în rolul lui curtis – un ian curtis pasionat de david bowie, sex pistols și iggy pop, "sunetul muzicii", wordsworth și manchester city.
* samantha morton (debbie) – absolut sclipitoare. perfectă (ca nadia). generează alternativ emoție și camp electric de înaltă tensiune în jurul ei. la fiecare replică sau privire aruncată către spectator.
* ana maria lara (annik) – de o frumusețe mușcătoare aici. că doar e româncă. mai expresivă și răpitoare ca niciodată.

nu cred că exagerez dacă spun că de la ‘amadeus’ și ‘walk the line’ nu am mai văzut un film biografic atât de intens, atâta poezie, tristețe și disperare pe fiecare centimetru de peliculă.

într-o zi de 18 mai, la numai 23 de ani, ian se sinucide, debbie îmi sfâșie timpanul cu țipătul ei de durere, annik își reprimă un pârâiaș de lăcrimioare, iar câțiva critici bățoși cad în extaz:
“electrifying” – empire
“superb” – the guardian
“extraordinary” – the independent
“incredible” – q
“the coolest british film of 2007” – the independent

deși nu îi pot contrazice, am impresia că aceștia nu au înțeles mai nimic din filmul lui corbijn.

chateau latour. ratatouille

unul dintre motivele pentru care mă simt aproape vinovat dacă nu văd măcar un film bun săptămânal este andrei gorzo. dar nici pe maestru nu-l cred mereu pe cuvânt.
am senzația că tipul mai bravează. că uneori își pierde controul și eliberează ludicul din chingi spre deliciul cinefilor, care îi gustă cronicile de cinema mai ceva ca pe delicatesele restaurantelor de lux.

verdictul lui gorzo cum că ‘ratatouille’ este, după părerea lui, cel mai bun film al anului 2007 m-a intrigat. cinci minute mai târziu, șobolanul bucătar era deja în calculatorul meu, cu labele-n sus, pregătit pentru disecție.

„nu ştiu când am mai văzut un film hollywoodian din care să reiasă că a fi pretenţios e o calitate, că a nu fi deloc pretenţios înseamnă a te hrăni o viaţă întreagă numai cu gunoi (apropo, ce altă hrană îţi oferă hollywood-ul în cea mai mare parte a timpului?) şi, în fine, că a te hrăni o viaţă întreagă numai cu gunoi nu e o crimă, dar nu e nici ca şi cum n-ai pierde nimic”, spunea același gorzo referitor la povestea micuțului şobolan, ajuns cel mai renumit bucătar din franţa.

cum eu mă urnesc mai greu, a trebuit să treacă încă vreo 3 sau 4 luni (5?) până să-l dau gata. pe film. ca un făcut, de fiecare dată când eram convins că a sosit clipa cea mare, în momentul în care ridicam degetul arătător să apăs play, exact atunci intervenea altă tentație - un meci măreț din liga lu' mitică, un somn greu ca o halteră prăbușită, de pe buza unui pahar cu whisky, o sarcină nedorită, pentru serviciu, un gând rebel, fără cauză, o pauză, o veioză, o maseuză, o viroză.

în seara asta am făcut-o și pe asta. am văzut ’ratatouille' și confirm că amicul gorzo nu s-a înșelat. ba chiar a făcut pe modestul...
ar trebui să fii un idiot de proporții elefantine ca să nu apreciezi acest ’ratatouille’, mai rafinat decât un chateau latour ’61 - aș spune, parafrazând unul dintre personajele filmului.

*****
p.s.
dacă după ‘in vino veritas’ mi-am descoperit o nouă pasiune pentru delicatul și mătăsosul pinot noir,
am așa un presentiment că după ’ratatouille’ voi aduce îmbunătățiri nebănuite până și banalei omlete cu cașcaval.

mama rusia

vârtejuri de albastru voluptos, bucăți de cer întinse peste verdele tăcut, trunchiuri înalte de copac.
margini ruginite și crestate, păduri rubinii, tânguiri amare de chitară, zbucium de vioară, distanțe, contratimpi, stepe nesfârșite, albe.
reflexe scurte ale clipei, crâng argintiu, dâre de fum, dâre de sănii, apus pe moarte, rece, neclintit.

de ce nu m-ai făcut, mamă, rus?!
uite acușica vine gerul și mă îngrămădesc tot lângă calorifer. cu un roman nou nouț în mână, luat de la cărturești și poate cu o cană de ceai fierbinte încălzit la aragaz.
dar eu am suflet de rus, măi, mamă... eu văz enorm și simt monstruos.
păi ăsta-i ger? mie îmi trebuie d’ăla nemilos care să mă muște adânc, până la os.
ș-apoi asta-i sobă? ăsta-i samovar?

cât de bună ar fi acum o annă karenină, să mă dezmorțească puțin cu ochii ei triști și luminoși, cu bulgării ei de jăratic care ard în noapte. să-și rezeme, draga de ea, căpșorul pe umărul meu și să-mi toarne un păhărel de sfântă vodculiță și-o droaie de... povești nemaiuzite.
sau măcar o geamilie, sfioasă și înfiorată, să-mi tulbure mințile cu cântecul munților și al stepelor. să ma facă să uit totul pe lume.
să uit că m-am născut la doar câteva ulițe mai încolo de mama rusia.

love

o melodie care m-a lăsat fără

bella notte

pentru că o soție am și eu
și mi s-a făcut tare dor de ea



'astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
să scriu, de pildă: "noaptea e înstelată, iar hăt, departe, pe cer dârdâie aștrii albaștri".
vântul nopții dă roată pe cer și cântă.
astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
eu am iubit-o, și, uneori, chiar și ea m-a iubit.
în asemenea nopți am ținut-o în brațe,
și-am sărutat-o de atâtea ori sub cerul nesfârșit (...)'
(pablo neruda)

la mulți ani, dani!

carla

carla, bruneta apetisantă cu voce caldă, de calorifer înfierbântat. această lili sandu a parisului, mai tunată, mai parfumată, mai dublu rafinată. şi muzica ei cârcelată.
vive fragrance!

mame şi fii

pentru că am uitat de-a binelea unde naiba am pus telecomanda, am ajuns să îndrăgesc programele moca din subterane.
azi, bunăoară, în timp ce se închideau uşile pe la universitate, am văzut un cimpanzeu de treabă care hrănea cu biberonul doi pui de tigru. drăgălaşi, cu dinţi lungi şi tăioşi. pe care i-a înfiat.
a urmat staţia piaţa romană cu peron pe partea dreaptă şi biata mamă-surogat a dispărut. sub privirile blânde ale fiilor risipitori.

trecute vieţi de fanţi şi de birlici (viaţa şi, uneori, opera personajelor)

recunosc în faţa micii adunări block'n roll că sunt corigent la literatura română. ăl mai mare dintre ei, premiantul! că aşa era pe atunci, în vremurile apuse, când sub mucul cărunt al nasului meu cârlionţat se înşirau, ca nişte cârnaţi trandafirii puşi la afumat, maculatele gadgeturi literare ale unor domni bine frumos pieptănaţi în cărări domoale şi împachetaţi în stofe.

flacoane întregi de rebreanu, camil petrescu, creangă, eminescu, cezar petrescu, i.l. caragiale, călinescu, ionel teodoreanu, sorescu, eliade, caragiale, preda – amare rău, interminabile, administrate în doze consistente împotriva voinţei mele ieşite din comun, cu mult sifon şi uneori brifcor, pe nepusă masă, pe scaun, în pat şi la veceu.

tare m-am mai minunat printr-a 12-a, când am scăpat de acele moldamine. din nefericire la scurt timp am devenit dependent de halucinogene mai tari, aduse de afară, de fowles, nabokov, borges, llosa şi alţi demoni.

zilele trecute, acelaşi nas, mai bătrân şi versat acum, a dat peste găselniţa lui horia gârbea - ‘trecute vieţi de fanţi şi de birlici (viaţa şi, uneori, opera)’.
am citit-o pe nerasuflate. şi am redescoperit corola strivită de minuni a literaturii române. cea uitată şi îngurgitată la o vărstă la care copănaşele golaşe ale puicuţelor înfustate din liceu era tot ce conta pe lumea asta mică. şi înghesuită între atâtea pagini gălbejite.

aşa am aflat, printre altele, cum îşi pierdeau vremea interbelicii şi conaşii de prin secolul XIX (‘că joci cărţi şi râd toţi de tine ca de o mazetă’ - lache), prin ce locuri zăboveau, cum făceau amor şi cu cine, unde, cum, de ce şi cu ce se îmbătau, cum se încăierau , ciomăgeau şi o mierleau personajele literaturii române de la începuturi şi până la ora asta, când, iaca, orologiul arată treişpce trecute fix şi trebuie să o iau din loc către serviciu.

morgenkonzert

"oameni strălucitori şi fericiţi. clubul sealink. asta însemna o noapte întreagă de ţipat, râs şi flirtat. o producţie montată cu o distribuţie schimbătoare de actori fără nume, dar revenind mereu. şi mai însemna întoarcerea acasă la trei sau la patru sau chiar după cinci, când zorii se revărsau în raze prismatice peste mobila lumii, rearanjată la întâmplare de cărăuşii neîndemânatici ai narcoticelor."
will self ('măreţele maimuţe')

"să las lucrurile să se desfăşoare firesc? să mă plimb fără nici un rost prin casă, măsurând covorul, răsfoind cărţi, citind câte un fragment? în timp ce mă rad să vorbesc către oglindă până se abureşte?"
gunter grass ('anestezie locală')

"o dată la patru zile îi spală trupul înnegrit, pornind de la picioarele mistuite. înmoaie o cârpă şi, ţinându-i-o deasupra gleznelor, stoarce peste el apa, privindu-l cum murmură, zărindu-i zâmbetul. peste fluierul piciorului sunt cele mai adânci arsuri. dincolo de vineţiu. os curat"
michael ondaatje (pacientul englez)

"toamna mi se părea advecvată nemuririi. în ea cad frunzele moarte. păsărelele îşi ascund ciocul la subsoară. plouă subţire. miroase a fum, a tristeţe, a murături. aşa că m-am gândit la sinucidere. la cum vor plânge fetele de la uman, îndeosebi bruneta subţire cu ochelari şi fustă posomorâtă cu sâni cape canaveral. care i se zguduiau de lacrimi numai ce-mi imaginam înmormântarea. profesorii mă vor lăuda în cor suspinând cu batistele fleaşcă în mâna dreaptă, cea care ţinuse creta, cu stânga ţinând sicriul. sau coliva. sau ce se ţine. un destin ieşit din comun ce fusese frânt. îmi doream o cruce mai înaltă decât celelalte. minimum 12 metri înălţime, pe 5. lumea urma să vină în pelerinaj pentru a se reculege sub monumentul meu cu duzi."
răzvan petrescu ('foxtrot xx')

ultimele 3 cărţi...

o datorie mai veche. o chestie livrescă la urma urmelor. un castel de cărţi şi-o noapte stacojie. tăcută. puţină umbră murind pe-o pagină veche, neterminată.

- ce cărţi aş citi/reciti, m-a întreabat amicul dragoş c, doar 3, dacă aş mai avea de trăit vreo 3 luni.

adică ce aş mai citi înainte de marea hoinăreală de dincolo. înainte ca praful să se aleagă de toate şi comunicatorul să-mi comunice comun că, în sfârşit, a sosit şi vremea mea. că mi s-a repartizat o garsonieră personală confort 3, strâmtă, pe mărimea caracterului meu. la subsol. nemobilată, izolată şi foarte liniştită. exact cum îmi place mie.

mai întâi şi mai întâi m-ar apuca oftatul. apoi oftica,
după care m-aş afuma niţel într-un pahar de ţuică din ograda lui dedes fumând poeme de foi din adâncurile blogului lui verbiaj.

într-un final aş lua o mutră de hamlet, aş medita asupra chestiunii.
abia acum realizez că nu prea am chef să mă prindă moartea citind. mai ales că moartea citeşte ziarul, conform calculelor lui dinescu.
un câştig la loto, 6 din 6!, sau o vacanţă de vreo 5 săptămâni în balon, spre patagonia, mi-ar stârni acelaşi interes ca 'dansez pentru tine' sezonul 7.

mă tem că n-aş mai citi nici o carte în clipa în care aş primi o asemenea veste.
însă cred că m-aş duce bucuros la cinematograf. să revăd în fiecare seară câte un film vechi. singur, ca pe vremuri.