coada

cum ar fi sa te asezi la o coada, la tacamuri la pui, o coada care inconjoara un orasel ceausist de cateva ori si care dureaza 12 luni sau poate chiar o viata intreaga, timp in care, astepti sa-ti vina randul, sa se miste ceva in jurul tau, iti faci prieteni noi precum

- nea marin, magazioner la combinatul chimic, care mananca doar slanina si untura pe paine cu ceapa - transpira abundent si miroase urat, iar din cand in cand mai scapa si cate un part
- nea costel, fost sculer matriter la intreprinderea de masini grele, priceput la table si la fotbal – asculta meciurile la sfarsit de saptamana si-si noteaza in registre groase (are cel putin vreo 20) rezultatele, marcatorii si minutele
- domnul georgescu, profesor de matematica la scoala nr 10 – are ochelari ca fundul sticlei de sifon si scrie poezii si povestiri pe care apoi le face ghemotoc si le arunca pe trotuar
- tanti nuți, filatoare la fabrica de textile, o moldoveanca cu un cap cat burta lui nea marin si tanti florica, care lucreaza la fabrica de zahar si tanti zina cu țâțele ei mari care se iubeste cu baieti tineri dimineata la ora 7 langa pod
- sau domnisoara calomfirescu, profesoara de romana, care are rand mai in față, dar pana la urma va ramane mai la coada, langa domnul georgescu, care-i va dedica poezii sensibilicioase si o va lua de nevasta in asteptarea tacamurilor de pui, la coada, unde se va tine si nunta si ziua de nastere a elevului ionut, povestitorul taraseniei si inmormantarea lui nea marin?

ar fi foarte mișto, va spun eu, care am stat la coada aproape toata copilaria si am citit acum micro-romanul de mai sus.

ideea lui dragos voicu (un tanar absolvent al academiei tehnice militare) de a repovesti pe repede inainte totalitarismul printr-o nesfarsita si alegorica coada (romanul a fost distins cu premiul pt proza la concursul de debut al editurii cartea romaneasca) este apetisanta, daca nu chiar sclipitoare.

si daca dupa excelentul 'baiuteii’ ai fratilor florian din urma cu cativa ani, credeam ca nu se va mai scrie curand ceva atat de spumos despre epoca de aur, iata ca m-am ins(t)elat.
cu toate ca nu are nici pe departe talentul si farmecul lui filip florian, d.v. are mai multe amintiri (cu detalii de-a valma, aproape uitate de mine) decat cei doi celebri frati la un loc,
cu toate ca romanul pare pe alocuri un oracol de clasa a 8-a ori, si mai rau, o insiruire constiincioasa de cantecele si amintiri pionieresti.

romanul lui dragos voicu are destule slabiciuni – un ton pedant si cam didactic (lumea vazuta prin ochii unui copil silitor), zeci de pagini de umplutura intr-un roman (mai degraba nuvela prelungita cu sifon) de 170 de pagini, maniera de a povesti naiva si expeditiva, personaje schitate sumar

are insa si destule calitati – umor, dialoguri formidabile, magie, putin suprarealism (si de bun simt), lipici, ironie, delicatete. in plus nu cade deloc in patetic si capata consistenta prin cateva scene memorabile (episodul cu iepurele mort si militienii, cel in care copilul si parintii cauta formula perfecta pentru a-i plasa banii de meditatii domnului georgescu sau lectia de viata data puștiului de catre nea marin, trecut deja in lumea celor drepti)

finalul, mai exact epilogul, este superb. puternic, condensat si surprinzator. iti lasa un zambet amar pe buze (si prelung) exact in clipa in care te pregateai sa spui... 'ce vremuri faine am trait, domle!'

ultimul cartus (candidat, adjectiv)

video by pantacruel

semne si insemne (apulitice)

photo (tel mobil): pantacruel

conditia umana

‘qu’on s’imagine un nombre d’hommes dans le chaînes, et tous condamnes a la mort, dont les uns etant chaques jour egorges a la vue des autres, ceux qui restent voient leur propre condition dans celle de leur sembable, et se regardent les uns les autres avec douleur et sans esperance, attandent leur tour. c’est l’image de condition des hommes.’
blaise pascal


‘sa ne imaginam un numar de oameni in lanturi, si toti condamnati la moarte, fiecare fiind sugrumat pe rand in fața celorlalti; cei lasati la urma isi vad propria conditie in aceea a semenilor lor, privindu-se unii pe altii indurerati, fara speranta, asteptandu-si randul. aceasta este imaginea conditiei umane.’
blaise pascal

natalie

de ieri sunt mai bogat cu o nepotica. cu o natalie.
acum, că e mititică și-abia a ieșit din găoace, aduce putin cu un crin adumbrit de o geoană 'ntunecoasă sau mai degraba cu james woods bătut măr, cu un lemn, de woody allen.
cand se va face mare însă, sunt convins că va avea ceva din natalie wood.

romania alege

cristian nemescu (sfarsit)

și uit' așa mi s-a făcut dor de cristi nemescu. de povestile lui de cartier, de 'elvis prisli', de marilena de la p7, de gabriel spahiu - șoferul de troleu, de domnișoara petronela - din dedicație, de andi vasluianu - proxenetul, de troleibuzul 76 care trece pe la mine pe la bloc, de toate cele si mai ales de un sfârșit. neaoș, pătimaș, subit.

(nemescu. sfarsit)

saracia

ieri am vizualizat saracia. pulsa de entuziasm, dospea, era vie.
oameni de rand - posesori de salariu (pensie sau ajutor de somaj), de familie (restransa), de pat (de la ikea), de computer si frigider (in rate). si de biblioteca, sa nu uit, cu carti cartonate de la adevarul si jurnalul national - zeci, daca nu sute de presedinti si vicepresedinti ai sectiilor de votare din sectorul 4, desemnati, se adunasera pentru un prim instructaj la palatul copiilor.

(tramvai trist din bucuresti in timpul unei greve vesele la metrou)

m-am numarat si eu printre ei (presedinte al sectiei 801) mai mult sau mai putin intamplator - lipsa unui loc de munca, lipsa unei directii in viata si alte lipsuri. maruntisuri...

am ascultat plictisit toate prostiile debitate de organizatori (vreo doua ore) si am aflat ca aproape toti erau recidivisti. oamenii facusera o pasiune pentru aceste meschine ciubucuri binecuvantate, picate din cer de doua sau trei ori intr-un deceniu. desigur, cei mai multi se cunosteau intre ei, legasera prietenii trainice...
mai frumos ca-n romanele conferentiare ale lui david lodge, ce sa mai.

am aflat, intr-un final, si premiul pentru care toti acesti cetateni onesti accepta sa-si petreaca 24 de ore legate (de la 6 dimineata cand deschid sectia de votare pana a doua zi la ora 5 pe holurile aglomerate ale bec) - in plus raspund pentru orice neglijenta sau ilegalitate si mai risipesc cateva ore bune cu organizarea in ante-preziua si preziua alegerilor.
320 de lei.
impozabili! si care vin mai spre Craciun, incolo.
in turul 2 castigul se diminueaza, desigur

cum n-am ajuns chiar atat de disperat si n-am rate sau restante la banci/intretinere, am renuntat la ademenitorul chilipir. pentru un scurt moment (f scurt!) m-am simtit ca un miliardar printre cete compacte de saracani.

m-am tot intrebat apoi.
cat de necajiti trebuie sa fi fost toti acei oameni?
cat de impinsi de saracie pot fi toti acei tineri cu salarii mizere, pensionari acriti de viata, mame obosite, fete elegante, incat sa traga atata nadejde dintr-un ajutor atat de neinsemnat?
si nu cred ca exagerez, pe chipurile multora am citit bucuria (sincera) unui Craciun un pic mai ’imbelsugat’.

p.s.
eu, unul, prefer un Craciun auster
(poate am noroc si de vreo carte noua de paul auster)

invidia

mi-a placut foarte gandul asta al lui houellebecq: 'nu invidiezi la altii decat ceea ce iti inchipui ca vei putea obtine tu insuti candva'.

s-a lasat cu (intrin)sec

in jurul meu. ('sweeney todd: the demon barber of fleet street')

(foto pantacruel)
* sweeney todd & panta cruel in wonderland... by pantacruel - click aici

joi (la pranz)
21 de puncte la sala. aveam 21 inaintea ultimelor 3 intrebari si nici prin gand nu-mi trecea ca pic. am dat 3 rateuri monumentale, am ramas cu 21 de puncte si la final, iar inimiora, saraca, era sa-mi explodeze de rusine. nu-i venea a crede in pieptul cui se zbate ea cu 200 de batai de arama pe minut.
marti imi pot exersa din nou proverbialul ghinion

joi (seara)
'sweeney todd: the demon barber of fleet street', un poem vizual pictat in sange marca tim burton.
johnny depp (la a sasea colaborare cu t.b.) e perfect in toate aceste roluri gotic-inerte. canta, incanta si aduce aminte, pe alocuri, de tristetea barbierului evreu din dictatorul lui chaplin.
'sweeney todd...'-ul, filmul, e frumos ca o tragedie greaca, are ceva din shakespeare si ceva din byron, dar si putin 'perfume' (the story of a murderer) din 'ratatouille'.
la final toata lumea moare. se moare frumos in filmele lui tim burton. si foarte senin, aproape mioritic.

vineri (ziua)
bulgaria din nou. de data asta ruse, un oras cenusiu si saracacios (inecacios). te astepti ca frigul, foametea si cativa tovarasi bineintentionati sa-ti taie calea cu o dubita sigura (lada sau moskvich).
mai apoi ne-am abatut cateva ore pe la manastirea basarabov. chilii sapate in stanca, liniste nemaiauzita si soare albicios, timid. peisaje de wonderland...

vineri (seara)
am jucat fotbal la branesti pe sintetic. un gol, primul al meciului, un autogol si un fault grosolan, disperat.
pantacruel nu-i totuna cu banel.

sambata
lasata secului, doi cocosi decapitati, mititei, carnaciori, mustar, aripioare sau picior, bere si vin, tiramisu, scrabble si un somn bun. greu, apasat.

s-a lasat cu (intrin)sec in jurul meu.
in plus, azi e ziua nevesti-mi (din nou). la multi ani dani!

jim jarmusch. no limits, no control

observ că timpul nu trece chiar degeaba pe lângă mine și nu-mi dau seama cum devin un om mai înțelept. aș fi putut pune aici și ceva din rimbaud: ‘comme je descendais des fleuves impassibles, je ne me sentis plus guide par les haleurs’, dar zic să-l păstrez pentru un eventual film de-al meu.

căci dacă văd un jarmusch nou nouț (merci djerzinski!), ca aseară (am cam adormit de oboseală pe final, dar îl mai reiau o dată astăzi), un film așteptat de patru ani de zile, nu mai fac nazuri, fițe, socoteli. nu mai caut povești bine spuse ori ticluite și, promit, nu mai despic firul în patruzecișipatru. dimpotrivă, las tăvălugul să vină peste mine, să mă surprindă, să mă abrutizeze. îl las pe meșter - cu condiția să fie genial & vizionar, iar jarmusch intră în această breaslă pe cale de dispariție – să se desfășoare. în plus sunt dispus să-i trag în piept (ca pe țigări) și să-i sorb (ca pe cafea) toate ideile și trucurile, ca și cum acestea ar fi fost ale mele.
deja cred că sunt ale mele.

la un moment dat (in clipul de mai jos) - sunt formidabile și nelimitate 'momentele date' în ‘the limits of control’ - tilda swinton se apropie de masuța la care odihnea cu două expresso în cești separate isaach de bankole. ca să ne-țelegem, isaach de bankole ia întotdeauna two espressos in two separate cups. tilda, albă din cap până-n picioare, se pune la masă și cere chelnerului o sticlă cu apă fără pahar. între timp își mută în dreptul ei o ceașcă dintre cele două ale lui isaach. vine chelnerul cu apa, vede drăcovenia, pune cafeaua înapoi în dreptul lui isaach, lasă apa (cu pahar) în fața tildei căreia îi spune ‘for the beautiful senorita’ și pleacă. tilda schimbă din nou ceștile și-i șoptește printre dinți lui isaach ‘suspicion’. acesta (ca de obicei sau ca un demn urmaș al lui buster keaton, deși e negru la față) nu schițează nici o reacție pentru care tilda se vede obligată să completeze – ‘hitchcock’.
ei bine, dintr-o dată râsul (meu) devine surâs. jarmusch are chef de joacă, iar ‘the limits of control’, ca toate filmele bune(!), e plin de referințe cultural-cinematografice.

(apropo, cinematograful de la parterul blocului la care am vazut un milion de filme se numește 'cultural'. se numea că acum se construiește altceva în locul lui)

menuetul a plecat in patagonia

cel mai frumos articol al săptămânii se poate citi în dilema (veche), unde 'menuetul' (a.l.s.) isi ia rămas bun de la cititori, iar celelalte 'dansuri' din ograda lui pleșu fac o reverentă în fața fostului lor coleg.


‘la lansarea dilemei, în ianuarie 1993, cosaşu a spus că o revistă se face dansînd. ei bine, tot ce mai pot adăuga este că am dansat – dilematic – cît să schimb vreo zece perechi de pantofi. (...)
spun, aici, „sfîrşit“ pentru că simt că, în ce mă priveşte, am ajuns la un fel de finiş. cheful de a dansa mi-a pierit. (...)
m-aş preface că jurnalismul e ceea ce-mi place mai mult să fac, că lumea e foarte interesată de opiniile mele, că statutul pe care mi l-am dorit e la fel de prestigios ca atunci cînd mi l-am dorit, că nimic nu s-a schimbat (...)
dar, tocmai pentru că întrebările pe care mi le pun sînt mai numeroase decît răspunsurile pe care le-aş putea da, am decis să mă opresc aici. o experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare.’
a.l.ş.

'ne-a plecat menuetul. căci menuet era dansul asortat lui alex. leo serban în viziunea lui andrei pleşu de la începuturile dilemei. și nu a plecat în ţara de origine a menuetului, în franţa adică, ci mult mai departe, tocmai acolo unde domneşte tangoul şi unde, după cum spune o vorbă din redacţie, nu mai e nici extrădare, nici suspin. (...)
a luat cu el şi poza de pe birou a lui marilyn monroe pe care o iubeşte nespus (poate chiar mai tare decît pe woody allen) . dar, ce putem face dacă, după ce-a văzut toate filmele din lume, a ales lumea mare? ' (...)
redacţia (dilema veche)

intregul aici

in sfarsit (dar nu așa... cu lacrimi! ca cainii turbati!)

in sfarsit a murit maestrul... de aproape 20 de zile poporul roman asteapta cu sufletul la gura acest moment inaltator-lacrimogen. in sfarsit multimea, norodul (care l-a iubit, se intelege) poate sa-si deverse inepuizabila compasiune, apetitul ieftin pentru melodrama.
iata, an de an avem noroc si mai dispare cate unul baban si foarte popular. iar asta, cel care a sfeclit-o acum, a a fost unul dintre ei (noi), unul care, al naibii!, parca nu mai vroia sa se duca; tot mai tragea de viata 'ca un caine turbat, in nemernicia lui'...

acum, ca s-a (mai) facut (putina) dreptate, putem deschide televizoarele (si-au asigurat ratingul pentru o saptamana) si gazetele (maine toate vor epuiza intreg tiraj) si blogurile (va creste traficul) si telefoanele (se duc minutele gratuite) si usile (traiasca țațele și bocitoarele!), avem ce vedea, ce povesti, ce lacrima.
e paine de mancat pentru toata lumea. uraaaa!

(bietul dinica, turbatul) - asa, ca sa-mi mai creasca si mie traficul...

emotie (LES INDOMPTES)

găsesc tot mai puțină emoție în jurul meu și cred că unul dintre motive este estomparea frumosului.
superficialitatea galopantă, dispersia, derularea pe repede înainte, agitația, deadline-urile, rutina, rugina, toate tâmpeniile astea produc orbirea în fața frumosului.

sâmbătă seară, la gala internațională de balet, am descoperit LES INDOMPTES - ceva năucitor (cehii jiri și otto bubenicek, frați gemeni), o muzică nemaiînchipuită de urechile mele (neamțul wim mertens) și o coregrafie tulburătoare (claude brumachon). sânge dansând prin vene, vene mușcând din carne, 'carne trémula', o sală întreagă sufocată de emoție, poem magic fără cuvinte.
sunt uneori patetic, știu, dar chiar nu-mi amintesc de câtă vreme n-am mai resimțit frumusețea cu atâtă intensitate. frumusețe de-a dreptul orbitoare. inhibitoare.

(jiri & otto bubenicek - les indomptes.
din păcate doar primul minut și jumătate al reprezentației)

*****
mai mult aici (les indomptes... 'avec angelo vergari', nu la fel de expresiv ca dansul cehilor)

revederi. underground

m-am revăzut aseară cu kusturica, în ’underground’. ne-am împăcat, ne-am tras un cap în gură ca-ntre neamuri și ne-am adus aminte de vremurile bune. el era lovit de geniu și de dambla, eu spărgeam semințe și îmi oblojeam un genunchi rănit.
în locul lui m-aș fi lăsat de meserie după filmul ăsta. un grădinărit, ceva departe de lumea dezlănțuită cu un trabuc între dinți, într-o casă veche cu gramofon, trandafiri galbeni și bibliotecă de nuc... n-ar fi fost așa de rău.

venea atunci, în 95, după o serie incredibilă de trei filme, ‘tata în călătorie de serviciu’, ’vremea țiganilor’ și ’arizona dream’ - două premiate la cannes, unul la berlin - ca să-i lase fără suflare și epitete pe savanții de pe croazetă.

’underground’ mi-a părut de această dată, la a treia vizionare, o simfonie dementă despre demoni și dragoste, o farsă magistrală a vieții împotriva morții.
îmbibat de parabole,'underground' spune cu (monstruos) umor și (enormă) vigoare povestea tragi-comic-absurdă a europei de est în vremea dictaturii, a supraviețuirii omului (îngropat de viu) în beznă, sub pământ, timp de jumătate de secol.

după un film atât de dens, cu gaguri în cascadă și fanfare în spirală, cu un nelumesc tămbălău de pe lume, kusturica ar fi trebuit să realizeze că nu mai are nimic de spus. căci tocmai își dăduse, pe nerăsuflate, ultima suflare. și ce suflare...

cu ce să încep? (la valse d' amelie)

cu ce să încep? cu concertul inclasabil al lui yann tiersen de aseară?

cu scuza că am virat la stânga când instructorul gică mi-a cerut la dreapta, pentru că în acel moment tocmai îmi povestea cât de tare era dumnealui pe vremuri de le tremurau chiloții de frică lui nuțu cămătaru și fane spoitoru - că doar au copilărit și golănit împreună pe străzile dosnice ale bucureștiului -
și cum adrian păunescu a rămas mut și a ieșit val vârtej dintr-o cârciumă, cu tot cu bodyguard, când instructorul cu care m-am pricopsit i-a spus bardului ia mai du-te-n p... mea, de poet, ca aici ascult ce muzică vreau eu, iar păunescu i-a replicat eu parcă te știu de undeva și nea gică i-a ținut piept și i-a tăiat-o scurt păi și eu te știu că, pe vremuri, stăteam pe nuștiucarestradă la numărul 6 iar tu la numărul 9 și ce, crezi că mi-e frică de tine și de bodyguardul tău, mânca-mi-ai p...?

cu faptul că am vrut să fac un interviu cu doi homleși, femeie și bărbat, care au ocupat de vreo lună o bancă de lemn, unde dorm, mânâncă și vând cărți jerpelite și când am ajuns la locul faptei, pe o ploaie meschină, femeia, învelită-n pături și acoperită c-un celofan, dormea dusă și n-am mai deranjat-o cu prostiile mele?
cu cele zece cărți pe care am început să le citesc în ultimele două luni și din care n-am terminat decât vreo două?
cu regretul că mă apropii de 35 de ani, de jumătatea vieții, și n-am lansat încă pe piață nici un prunc și de aceea întrevăd niște bătrâneți boeme dar întristoșate și fără sens?

cu fasolea pe care am mâncat-o ieri, că era post, deși pofteam ca un porc la o friptură în sânge cu gogonele din borcan?
cu gândul că va mai trece un Crăciun pe lângă mine fără să bag de seamă, preocupat cu probleme mărunte și efemere?
cu frustrarea că nu m-am apucat nici acum, când am atâta timp gol la dispoziție, de proust și de război și pace și de brecht și de musset și de mai știu eu care?

habar n-am cu ce să încep.
am să termin însă cu yann tiersen (mai mult abisal & depresiv decât dezlănțuit), care a evoluat prea repede de la muzica de film la experimental și post rock. care nu mi-a displăcut, chiar dacă a transformat-o pe simpatica amelie într-o punkeriță emo.

la crâșmă la pantacruel

într-o bună zi îmi voi deschide o crâșmă exclusivistă în care clienții vor avea îndatorirea de a livra o poveste bună celorlalți meseni, ba chiar și câte un cântecel vesel sau trist, după măiestrie și umori - între al treilea și al patrulea păhărel.
iar la sfârșit, când burdihanele se vor îngreuna peste măsură, soundtrackuri ispititoare vor inunda încetișor localul și-ntr-un ungher întunecat vor rula secvențe din filmele bune de demult.

(la crâșmă la pantacruel)

bb vs mm

et Dieu crea la femme, după cum se știe. well... nobody's perfect și tocmai de aceea unii preferă ‘une parisienne’ (1957), iar altora le place jazz-ul și ‘some like it hot’ (1959),
tot așa cum primii sunt amorezați forever de bb,
ceilalți falling in love toujours with mm
și numai câțiva norocoși (printre care și pantacruel) le-ar înfia pe amândouă, mititelele, și le-ar lua acasă.

azi dimineață m-a amuzat îndrăcit un dialog fioros, bine argumentat plastic, dintre un fan al voluptoasei brigitte (cristian sârb) și unul al ațâțătoarei marilyn (als).
redau mai jos rezumatul

cristian sârb: - nu am înţeles niciodată de ce atâta tărăboi cu monroe. mai totul este artificial (patologic) la ea, timp în care bardot era senzualitatea genuină întru(chi)pată. erotismul brigittei nu era unul ‘de împrumut’, nici mecanism de apărare folosit în scopuri 'artistice' nu era.

alex leo șerban: - nu inteleg de unde această echivalare 'artificial = patologic' (!?); daca a demonstrat ceva, mm a demonstrat k, dincolo de 'artificiul' impus de stilistii hollywoodului, exista ceva profund genuin & necosmetizat care ne emotioneaza si astazi.
barbatii care nu vibreaza la mm nu sint barbati (iar femeile, se stie, sint invidioase).

c.s.: - mm? am simţit-o mereu ca pe una căreia i-a fost permis de la ospiciu să joace niscai roluri, eventual, în scop terapeutic, în absenţa efectelor scontate ale chimioterapiei.
monroe 'miaună' ca fetiţă labilă, e artificială, se screme jalnic dorind să pară o doamnă, când prin toţi porii îi transpira vocaţia de prostituată tristă.

a.l.s.: - ‘ospiciu', 'fetita labila', 'prostituata tristă’(!!!) la adresa celei care este simbolul absolut al feminității de mai bine de jumătate de secol încoace pe tot cuprinsul globului?
frumusetea lui bb s-a trecut, pe când cea a lui mm va ramine forever.

c.s.: - bardot nu emana o seducţie de femeie iremediabil dereglată, pe motivul că ar fi fost abuzată în copilărie.

a.l.s.: - bardot avea un trup perfect, de acord, dar si o gura k un fund de găină!

varianta mai puțin patetică

varianta mai puțin patetică a poveștii cu cosașu:
- pantacruel, ce-a fost prostia asta?
- mă tem ca am exagerat puțin, doamnă.
- știu că îți place să bravezi, dar de data asta ai sărit calul. vei primi nota 3 și un ultim avertisment. le-am citit tâmpenia ta și colegilor de cancelarie și...
- și...?! le-a plăcut?
- au spus că ești irecuperabil.
- nu cred că au vorbit serios, doamnă. totuși să știți că eu îl consider genial pe radu cosașu. trebuia să spun asta în teză, cu orice risc. ați citit ceva de radu cosașu?
- deja te întreci cu gluma!

atunci am înțeles că nu eram chiar singurul care îl simpatiza pe bătrân.

despre cosașu (varianta patetică)

în zori, s-a trezit și-a plecat la liceu cu autobuzul. era într-a XI-a și avea teză la literatură. s-a așezat în bancă, și-a frecat mâinile înghețate, a scos un pix, două coli de hârtie și a așteptat.
în clasă era frig, iar pantacruel era istovit după o noapte aproape albă cu radu cosașu. pe care îl adora încă de pe vremea când îl descoperise în paginile gazetelor sportive. împrumutase de la mătușă-sa, singura posesoare de bibliotecă pe care o cunoștea, una dintre cărțile maestrului, ’cap limpede’. stătuse până târziu în noapte, pierdut printre melancoliile blânde ale cosașului și hazul năvalnic, în vărtejuri, al acestuia.

‘condiția geniului neînțeles în poezia lui mihai eminescu’ se rostogoli dinspre catedră vocea colțuroasă a doamnei profesoare.
se gândi o clipă și cuvintele începură să se așeze pe foaie, ușor, în straturi, precum fulgii de zăpadă pe asfaltul înghețat.
prima propoziție era despre eminescu, pentru ca următoarele, despre caragiale, să facă trecerea de la poetul național la 'genialul' radu cosașu.
haimanaua nu se mulțumise doar să îi dedice întreaga lucrare contemporanului său, ba chiar îl decretase 'urmașul de drept și continuatorul' lui nenea iancu.

în ziua aceea, după ce ochii holbați, zeflemeaua și corul de grohăituri din cancelarie s-au mai ostoit - majoritatea celor prezenți la sfat au considerat că rebelul era nu doar sonat (și prin urmare ar putea să compună sonete) și haios, dar mai ales dăunător societății - tânărul pantacruel a primit un 3 la teză, un ultim avertisment și a fost amenințat cu deportarea la o școală de mecanici auto.

*****
p.s.
venerabilul radu cosașu a împlinit zilele trecute 79 de ani, iar de la întâmplarea relatată au trecut mai bine de 17 campionate de fotbal. și încă n-am reușit să dau ochii (sau mâna sau săru'mâna) cu marele bătrân...