sergiu costache. lordul

pe sergiu costache l-am remarcat mai intai in scurtmetrajul lui adrian sitaru, 'valuri'. era (si mai este) un tigan uratel, ceva intre o dihanie simpatica si un pişicher naravas, care mi-a lăsat o impresie deosebita. brunetelul serginho n-a lovit inca naprasnic ca un tsunami, dar continuu sa sustin ca va ajunge mare de tot mai ales dupa ce i-am vazut maiestria & potentialul urieşesc (si) in 'lord', un alt short al aceluiasi sitaru.

scriitorii. ai lor si ai nostri

uite ca de ceva vreme nu mai suntem coate goale si mate fripte. luam premii mari pentru filme minimaliste, nobeluri pentru literatura, suntem laudati, ba chiar priviti cu profunda simpatie peste tot pe unde ne infatisam artistic. cu toate acestea suntem din alta poveste...
intr-una din diminetile trecute, vorbeam cu dede's, la o cafea, despre scriitorii romani, lipsa agenţilor literari şi revistele de cultură de afară, despre cum ar fi să existe şi la noi ceva de calibrul unui the new yorker, un fel de magnum 44 spiritual, ci nu doar cateva periodice mlădioase, elitiste si uşor colbuite. discutia a ramas in coada de peste, fireste.

faimosul colt 44 a reaparut trei zile mai târziu în faţa mea, în timp ce studiam (autodidact, domle!) compozitia si urzeala excelentului ‘scurta si minunata viata a lui oscar wao’ de junot diaz. tot atunci am priceput ca vor mai trece ani buni pana cand ai nostri vor invata sa scrie simplu + tandru + acut, pana cand tinerii romancierii de la noi vor reusi sa inhaleze tot mai des fapte banale de viata pentru a expulza pe nari aliaje literar-lingvistice fermecatoare.

junot diaz

(...) ’a ajuns atat de rau incat intr-o noapte disperata, dupa ce-o ascultase pe ana suspinand la telefon in legatura cu ultimele rahaturi ale lui manny, oscar a zis: trebuie sa merg la biserica acum, si a inchis telefonul, s-a dus in camera unchiului sau (rudolf iesise la barul cu fetite) si i-a furat acestuia vechiul sau revolver colt 44, prima generatie, exterminatorul, mai greu decat ghinionul si de doua ori mai urat. i-a varat teava impresionanta in pantaloni si s-a postat in fata casei lui manny, ca sa ramana acolo aproape toata noaptea. s-a imprietenit de-a binelea cu balustrada de aluminiu. haide odata, nenorocitule, a spus calm. am pentru tine o fetita draguta, de 11 ani.

nu-i pasa ca, mai mult ca sigur, urma sa fie inchis pentru totdeauna sau ca negroteii ca el erau violati in cur si in gura la parnaie. in capul sau era un zero, un vid perfect. si-a vazut intregul viitor scriitoricesc perindandu-i-se intr-o secunda prin fata ochilor; scrisese doar un singur roman mai de Doamne-ajuta, despre spiritul unui spanzurat australian care bantuia un grup de prieteni dintr-un orasel, si nu va mai avea ocazia sa scrie altceva mai bun – s-a zis cu cariera. din fericire pentru viitorul literaturii americane, manny nu s-a intors in noaptea aceea.

am asteptat intotdeauna sa fiu indragostit, i-a scris el sora-si. de cate ori m-am gandit ca asta n-o sa mi se intample niciodata (atunci cand in desenul animat robotech macross, al doilea in ordinea preferintelor sale, rich hunter s-a cuplat in final cu lisa, oscar s-a prabusit in fata televizorului si a inceput sa planga. sa nu-mi zici ca l-au impuscat pe presedinte, a strigat unchiu-su din camera din spate, unde priza in liniste stiti-voi-ce). e ca si cand as fi inghitit o bucata de rai, a mai spus el in scrisoare. nu-ti poti imagina cum e.’ (...)

cinci luni deja ?!

am descoperit cu stupoare, pe la pranz, ca au trecut deja 5 luni de cand n-am mai fost la serviciu!
si eram atat de convins ca nu s-au scurs decat vreo 4.
iar in afara faptului ca nu mai am bani de cheltuiala (oricum urasc cheltuiala!), ca sunt nevoit sa citesc tot timpul (din placere), ca blestem politistii care nu vor sa-mi dea si mie permisul (probabil am sa-l cumpar ca m-am saturat de traseu!) si ca (re)scriu primele pagini ale romanului de care m-am apucat, as spune (sincer) ca toate sunt in regula. ba chiar a inceput sa-mi placa foarte!

femeiusti (13). jessica a

jessica a.

(pre)texte de băgat la cap

‘în anul întâi de facultate, am făcut un scurtmetraj, numit 'pretext'. în momentul în care-l scriam, aveam impresia că o să revoluţionez filmul. nu filmul de scurtmetraj, ci filmul, punct! filmul acela avea tot ce vrei, poezie, vârsta cinematografului, istoria singurătăţii, numai că era imposibil de vizionat...

nu pot să spun că mi-am învăţat lecţia atunci, dar a fost o lecţie importantă. fiindcă în momentul în care l-am văzut montat, mi-am dat seama că e un eşec absolut. mi-a fost sincer ruşine în momentul în care m-am prezentat la examen cu el, atât de ruşine pe cât de mândru eram în momentul în care am treminat scenariul şi eram convins de calitatea lui.'
(florin serban, castigatorul ursului de argint 2010)

femeiusti (12). keira

keira k.

neam prost

neam prost, ne-am invatat foarte prost. fara nici o rusine, fara nici o jena, luam mai toate trofeele si aplauzele festivalurilor de film importante. am mai vazut asta, pe vremuri, la jean valjean; ala era la fel ca noi, cu cat il omenea gazda mai abitir, cu atat el indesa mai vartos argintarie in desaga.

filmul lui florin serban, 'eu cand vreau sa fluier, fluier' (abia astept sa-l vad si eu, normal), a castigat ursul de argint - marele premiu al juriului la festivalul de la berlin,
+ (plus)
premiul alfred bauer (pentru inovatie artistica).
cu o seara inainte, scurtmetrajul romanesc 'colivia' (adrian sitaru) primise premiul daad la acelasi festival.
of...

interviu (pe bune) cu ioan, da vinci, rain man si forrest gump. patru intr-unul

cum tot nu ma va crede nimeni, nu mai e necesar sa-mi bat capul cu fel si fel de explicatii.
spun doar ca omul asta exista, i se spune ioan, sta mai mult prin bucuresti, are vreo 32 de ani, e multiplu campion modial la un sport marginal si m-a anuntat aseara, pe la ora 19.00 (eram la biserica), ca putem face interviul pe care i-l solicitasem cu doua saptamani in urma. n-a durat 30 de minute, cat imi inchipuiam, ci fix 6 ore. în tot acest timp a reusit sa-mi raspunda pe larg la vreo 7 intrebari din cele 12 pregatite, mi-a aratat doua dintre cele trei case din centru pe care le detine si m-a plimbat prin 1001 de povesti demente despre el si cei mai faimosi romani.

pare un om normal, desi are ceva din mintea intortocheata a lui leonardo da vinci si niste muschi de marmura imprumutati de la david. in rest picteaza, vinde si intermediaza opere de arta, asculta muzica preclasica, iti vorbeste cu pasiune despre plagiatele muzicienilor din secolul XVIII, compune, citeste si memoreaza carti rusesti – l-am testat cu un ilf si petrov, roman pe care l-am zarit intr-un colt de camera si despre care zicea ca e un fel de biblie pentru el; ei bine, nu ma pacalise! –, croieste haine pe care, uneori, i le copiaza razvan ciobanu; mi-a aratat o scurta de hiena tanara si o alta din piele de sarpe cu captuseala de vulpe argintie neagra - nu prea ma pricep la hiene si serpi, dar am inteles ca valorau o mica avere.

(ioan, aici cu haina de hiena)

in timpul ramas, consiliaza diversi afaceristi putred de bogati si firme din tara sau de afara - are chiar un job discret prin new york prevazut cu apartament si masina de serviciu - niste papuci (vreo 4 bucati) ca ai lui sindbad marinarul, brodati manual cu fir de aur si argint. tot de pe acolo a furat o icoana de aur dintr-o moschee (zice ca aia i-ar fi taiat mana dreapta daca il prindeau),
mai are peste 1000 de carti in biblioteca din unirii si vreo 2000 de filme in calculator (din care a vazut cam 3). despre mia (1000+) de fete discrete care i-a trecut prin asternut astern tacerea, nu care cumva sa zgudui sensibilitatea domnitelor mondene si domnilor din top 300 care le tin isonul.

sa mai spun ca mi-a vorbit despre inventiile lui fabuloase (are 5 facultati terminate), ca mi-a aratat ce si-a construit singur prin casa si mi-a explicat cum poti avea caldura pe timpul iernii fara sa detii calorifer, soba sau cine stie ce resou electric (desi el obisnuieste sa doarma pe balcon in orice anotimp), ca mi-a povestit pe indelete, cam ca maestrul jedi yoda, cum sta treaba cu forta mentala si la ce performante a ajuns el, ca m-a ciupit de brat si de picior ca sa-mi arate cum functioneaza autoconservarea – cum era aproape ora 1 noaptea, nu am inteles mai nimic, ca m-a invitat sa mananc alaturi de el, o masa simplista: ceapa si lapta batut (uneori am inteles ca mananca si carne alterata. cica are oarece proprietati...)?

ioan asta mai zice ca a calatorit prin mai toate tarile si orasele si ca cele mai frumoase i se par florenta si istanbul, ca are un bunic de 99 de ani, preot si ca poate dormi 60 de ore continuu cu f scurte intreruperi (pt caca, pipi si papa) inaintea concursurilor importante, ca isi poate controla total corpul si mintea prin vointa, ca a avut o fabrica de nu stiu ce si ca de curand si-a cumparat cateva zeci de hectare de padure (o investitie pe termen lung.) si sa nu uit, a dormit in camera lui hitler din koln si in patul lui mata hari.

dupa toate acestea, cand deja imi plesnea capul de oboseala, m-a dus cu masina lui, ceva sport tunat, nu mai tin minte ce marca, spre casa. numai ca a condus-o cu genunchii o buna bucata de drum cu aproape 100 km/h, iar eu nu aveam centura de siguranta pusa. la un moment dat s-a oprit pe o straduta pustie sa impuste cativa maidanezi cu un pistol cu amortizor si bile. aici mi s-a parut ca-i lipsea o doaga.
in rest, cum spuneam, tipul e ok si un pic cam persuasiv.

stealing beauty

daca fotbalu' s-ar numi poem diabolic înabușit de patimi,
ac milan ar fi metafora smintită rătăcită-n 'optimi'.

ac milan - man. united 2-3

capote, teoreticianul (2)

'asa cum unii tineri exerseaza la pian sau la vioara patru sau cinci ore pe zi, tot astfel ma jucam si eu cu hartiile si cu penitele mele.
cele mai interesante scrieri din acea vreme sunt observatiile simple, pe care le notam zilnic in jurnal. descrierea uniui vecin. transcrieri lungi, cuvant cu cuvant, ale unor conversatii auzite intamplator. barfe locale. (...)

in 1948 am publicat un roman: alte glasuri, alte incaperi. a fost bine primit de critica si a ajuns bestseler. unii au expediat cartea ca pe un accident aberant: "e uluitor cum cineva atat de tanar poate scrie atat de bine". uluitor? doar scriam toata ziua buna ziua de paisprezece ani! totusi romanul a fost un final multumitor pentru primul ciclu al vietii mele'

m-am cam saturat de afrim

aseara, la odeon, la noua premiera a lui afrim (‘cata speranta’), am vazut sani goi si zglobii, cocote batrane (mereu acelasi), travestiti dezmatati pe tocuri si poante ieftine, de duzina. aproape tot ce-și putea dori mai mult si mai mult un barbat normal de la spectacolul unui regizor anormal si inovator. inovator pana la un punct, caci vulpea rosie pitica incepe sa se repete si, cel mai deranjant, piesele dumneaei par atat de inegale.

afrim ne-a promis, in preludiu, ca vom asista la mult cacat si pisat, ca vom inota in fecale si urina, ca s-ar putea sa vomăm la sfarsit dupa reprize dezlantuite de râs. ok, mi-am zis, tine-te bine, nebunu’ a luat-o pe aratura. dar...

dar de unde, bre, sa scoata si omul asta atata soc si groaza? acum, cinstit: de unde atata comedie, de unde atata cacat si pisat, cand toata piesa a fost un sirag de parturi si partagi - da, exact ca numele alara din vacanta mare. si apropo de amititul grup de prost gust (si prost neam), afrim ne-a momit cu sclipiri din textele lui hanoch levin, unul dintre dramaturgii sai favoriti, dar ne-a vandut, fara jena, momente vesele, de altadata, a la mugur mihăescu, radu pietreanu si jean paler.

nu neg ca am vazut, ca de fiecare data, un amestec extravagant de eugen ionescu, almodovar si fellini + un pistol care nu impusca pe nimeni, ca muzica lui vlaicu golcea a fost din nou acaparatoare ca si scenografia iulianei vilsan, ca monologul doamnei directoare dorina lazar n-a fost chiar rau, iar jocul rodicai mandache te ridica in picioare, insa, per ansamblu,
cata speranta este, din punctul meu de vedere, o porcarie luuunga (cat un meci si un film la un loc, fara pauze) si acricioasa.

ca sa las loc, totusi, unei mici sperante, nu spun ca radu afrim este un regizor supraevaluat (pentru ca tipul are multe spectacole de-a dreptul naucitoare, are viziuni si deliruri seducatoare), ci doar ca, pentru moment, m-am cam saturat de 'exercitiile' lui.

femeiusti (11). 'nothing but the truth'

kate b.

vera f.

c'era una volta una squadra

maldini, van basten, gullit, ancelotti, rijkaard, g.galli,
baresi, donadoni, costacurta, colombo, tassotti.

eugen barbu

'(...) isi bateau nevestele, se mai taiau pentru vreo curvistină; altfel erau oameni cumsecade. (...)'
groapa, eugen barbu

mitocanii de la 1940 si de azi

am avut astazi o discutie, interesanta de altfel, cu un amic si mi-am adus aminte de ceva f simpatic (si atat de actual) citit in ultimul nr al dilematecii. mai exact, despre o scurta insemnare a lui g.m. cantacuzino de pe la 1940, vara, din revista 'simetria'...

"ce e un mitocan?
el nu reprezinta o categorie sociala, dar se regaseste abundent in toata societatea romaneasca si ia toate aspectele, exercita toate functiile, e omniscient si vesnic prezent in treburile romanesti.
mitocanul nu e nici mahalagiul zgomotos, burta verde, fericit de a trai, nici chefliul superficial.
mitocanul e ingamfatul zeflemist si sceptic, care rezolva orice problema, oricat de grava, cu un spirit vulgar. mitocanul s-a nascut suparat si contra! contra oricarei initiative, contra optimismului, contra eroismului. e patriotard, cu toate ca e antipatriot, e amoral, dar sever, e obraznic si las..."

bancnota de 10 lei

nimic nu mi se parea mai grozav in anii aceia decat sa gasesc bani pe jos, daca se putea bancnote albastre. si se putea, din cand in cand, asa cum s-a intamplat intr-o dupa-amiaza, in care cineva binevoitor (sau poate doar neatent) a scapat pe scari un teanc destul de grosolan de albastrele cu contur alb. bălcescu a fost un domn in ziua aia... a fost si parerea maica-mii, femeie iubitoare de frumos si chibzuita, care m-a pupat cu foc atunci si ne-a dus, pe mine si pe fratii mei, la cofetarie. ne tineam toti patru de maini, dar nimeni n-a banuit de ce.
erau vremuri neobrazate ca scanteile unei explozii solare.

in alte zile mai posomorate udate de ploi repezi, dibuiam pe langa bordura cate o moneda de 3 lei. o inhatam si intram apoi la un film de 2 lei. de restul imi cumparam pufuleti cu sare, pare-mi-se.
daca aveam noroc mai prindeam si o masina cu mort la pupa si imi umpleam buzunarele cu banuti. dar pe aia ii pastram pentru o eventuala minge de piele.

nu stiu cine va crede o asemenea nazbatie, dar dupa atat amar de vreme, mai exact astazi, pe la orele 17.30, in zona intersectiei 'abatorului' cu 'mihai bravu', mergeam agale catre autobuzul 313, cand tocmai am zarit pe jos o bancnota zgribulita de 10 lei. desi era parcata regulamentar langa nametii de zapada, am ridicat-o cu grija, sa nu-i frang coloana, si, de dragul vremurilor apuse, am dus-o la mine acasa langa suratele ei uscative.

acum stau si ma intreb ce sa fac cu ea: sa cumpar doua bilete de cate 5 lei la cinema ‘studio’ sau un trandafir degerat pentru nevasta-mea, de valentine day? cred ca am o dilema...

capote, teoreticianul (1)

‘m-am apucat de scris la varsta de opt ani – din senin, fara un exemplu care sa ma inspire. nu intalnisem niciodata pe cineva care sa scrie;
de fapt, putini dintre cunoscutii mei stiau sa citeasca.
dar adevarul e ca singurele patru lucruri care ma interesau erau:
sa citesc carti, sa ma duc la film, sa dansez step si sa desenez.
apoi, intr-o zi, m-am apucat sa scriu, fara sa stiu ca intrasem sluga pe viata la un stapan nobil, dar necrutator. cand Dumnezeu iti face un dar, iti pune-n mana si un bici; si biciul e destinat exclusiv autoflagelarii.

dar fireste ca eu nu stiam asta. am scris povestioare de aventuri, politiste, scheciuri, povesti pe care le stiam de la fosti sclavi si veterani ai razboiului civil. a fost foarte placut - la inceput. a incetat sa mai fie placut cand am descoperit diferenta intre a scrie bine si a scrie prost, urmata de o descoperire si mai alarmanta: diferenta dintre a scrie foarte bine si arta adevarata; e subtila, dar devastatoare. si dupa asta s-a abatut biciul. (...)’
truman capote, 1979

femeiusti (10)

julianne, jennifer, gwyneth, naomi, salma, jennifer, kirsten, diane, lucy, hilary, alison, scarlett & maggie.

filmul sau cartea? (teorema lui pantacruel)

am citit/recitit/vazut/revazut in ultimele zile breakfast at tiffany’s si the road, adica truman capote vs blake edwards & cormac mc carthy vs john hillcoat.

cu toata slabiciunea pe care o am pentru capote si hillcoat, nu cred ca acestea sa fie singurele motive pentru care breakfast at tiffany’s, nuvela, mi se pare superioara filmului, iar ecranizarea 'drumului' (un best seller interesant in definitiv, prea cautat insa, diluat si destul de facil) mult peste romanul lui mc carthy.

revazand filmul lui edwards, am ramas un pic nedumerit (si cam intristat). comediara voios-amoroasa cu audrey nu mai avea aproape nimic din subtilitatile nuvelei. de cateva ori chiar m-am intrebat de ce nu apare si peter sellers din the party in viata nostimei holly.

in schimb, the road n-a reusit sa ma dezamageasca cu nici un chip. hillcoat a eliminat dialogurile (voit anemice din carte), a relatat o poveste emotionanta si mai ales a ilustrat un sfarsit de lume decent si perfect credibil, unul care, daca va exista vreodata vreun the end, cam asa ar trebui sa arate.

in concluzie,
teorema lui pantacruel se prezinta astfel:

’fie A un roman mic (aproape Anonim), B o carte mare (poate fi si Best seller), C un film important (un fel de Capodopera), iar D o Deceptie cinematografica,
rezulta ca A/B x D/C = 1.'

cu alte litere spus,
dintr-o carte buna scoti (cam de fiecare data) un film prost
si viceversa: pelicule remarcabile (de regula) din romane mediocre.

nepotica cea frumoasa + pantacruel

plus (+)


(explicatie foto: pantacruel, un fel de james dean trecut si cazut in dizgratie dupa trei paharele cu whisky si 8 pahare (in cap) de vinișor ghiurghiuliu)

dialog cu o omleta cormac mccarthy

am citit cele 200 de pagini ale scortosului the road din scoarta-n scoarta, in sapte zile s-un pic. spre surprinderea familiei, am supravietuit calamitatii premiate cu pulitzer in 2007 (s-au tampit si astia!), caci atata plictiseala si lalaiala n-am indurat nici pe vremuri la nesfarsitele ore de chimie.

in fapt, romanul lui cormac mcc are chimie organica intr-insul! este una dintre cele mai revelatoare, emotionante si ravasitoare hidrocarburi saturate pe care le-am citit in ultima vreme. frazele si dialogurile monosilabice ale lui c.mcc sunt mai lipicioase decat mierea cea dulce. in plus au forta halucinanta (nu, nu sunt cuvinte mari!) a rahatului cleios expediat cu o ultima si patetica sfortare disperata in inaltul cerului posomorat.

dar sa revin la omleta din aceasta dimineata.
cu gandul la the road - desemnat de revista times cel mai bun roman al deceniului (am aflat aseara din adevarul si m-am crucit inainte de rugaciune) –, am intrupat o omleta din doua oua mititele, branza untoasa, mezel si rosioara. ca sa treaca timpul mai repede, am vorbit cu dansa in maniera personajelor din cartea lui c.mcc.


*****
crezi ca esti gustoasa?
da, din moment ce ma prepari chiar tu.
mai gustoasa decat un pepene?
ce-i aia pepene?
un fel de prajitura cu coaja verde si samburi negri.
si se mananca?
da. asa cum o sa te mananc si eu pe tine.
ok.
ok.
asta inseamna ca am sa mor, nu?
asa ma gandesc.
esti sigur?
da.
n-am mai murit niciodata. cred ca nu este prea placut...

pantacruel tacea. stia ca omleta mccarthy isi traia ultimele clipe. intr-un fel se simtea vinovat, insa nu avea alternative viabile. daca nu manca risca sa moara el de foame si asta era inadmisibil.

imi pare rau.
stiu, n-ai incotro.
din pacate...
ce mai astepti?
sa se faca cafeaua.
am crezut pentru o clipa ca ti-e mila.
sincer, imi pare rau pentru toata aceasta situatie ingrata. trebuie sa intelegi ca traim vremuri cumplite
nu te pot contrazice
n-ar avea nic un rost
auzi?
da.
cred ca imi este frica.
nu are de ce. sunt langa tine.
asta imi da incredere.
imi plac foarte mult omletele increzatoare.

era aproape ora noua. ti(m)pul nu mai avea rabdare... se uita la ea cu jind si isi apropie furculita boanta de trup-i firav.

nu te teme. am sa te tai bucati si am sa te mestec incet. cu grija
e-n regula.
si am sa te rog sa nu plangi.
n-am sa plang.
asta e ordinea naturala a lucrurilor.
am mai putea sta putin de vorba in timp ce ma sfarsesc?
nu stiu.
de ce nu stii?
de obicei nu vorbesc cu gura plina.
ok.
nu mai spun ca s-ar putea sa fim auziti de vecini.
asta e adevarat.
mi-e tare foame, sa stii.
stiu.
inchide ochii, am sa te tai putin.
ok.
te voi manca repede. n-are sa doara.
promiti?
promit.
ok.
ok.
mi-e atat de frica, totusi...
șșșt.

femeiuști (9). gwyneth

gwyneth

la muerte de carlos gardel

dimineată, pe la 8.30, pana sa-si bea cafeaua, sa-si mai plimbe un ochi viclean pe site-ul pișicher al lui dedes (cmts.ro) si un altul mai duios pe 'asortamentele' (milana si max) luizei din thechronicle.ro, a primit un calup cu poze noi din america de sud de la batranul fotograf als.
cu toate acestea, a iesit din casa cu mult tupeu si a infruntat pentru cateva secunde gerul crunt cu un motiv bine intemeiat. si cum nu de putine ori cei curajosi izbandesc, tot asa si pantacruel a reusit sa-si procure, fara probleme de aceasta data, suplimentul amicului dan boicea, ba chiar si revista q magazine, unde a gasit un interviu interesant cu prietenul serban tomsa.
cateva minute mai tarziu a carpit la repezeala un miniclip pe muzica lui carlos gardel din fotografiile cele inspirate sosite in zori. ceva mai incolo s-a reapucat de citit si de mancat, c-asa-si mananca el zilele toate.


(foto: alex leo serban, muzica: carlos gardel)

femeiuști (8). jeniffer

jennifer a.

scurta intamplare cu gogol si capote

(moby - wait for me)

(foto: pantacruel)

duminica, pe la pranz, pantacruel se indrepta catre piata romana, insotit doar de propriile ganduri imperturbabile. in dreptul cinematografului patria i s-a dezlegat siretul de la pantoful drept si, in timp ce se apleca sa-l innoade, s-a gandit sa dea buzna in libraria carturesti ca sa nu se-ntoarca din oras cu mana goala. in minutele urmatoare a tot cautat cu neinduplecata perseverenta un petru cimpoeșu sau macar un autor strain de inaltatoarele peroratii.

in cele din urma, dupa ce si-a lasat privirea sa alerge printre rafturi ca un armasar negru imbalosat, pantacruel gaseste simion liftnicul, ba chiar si toba de tinichea. le ia la subsuoara prin surprindere si se apropie zambind cu voiosie de iesire, cand, dintr-o data, simte o uitatura sonoră lovindu-l discret in ceafa. se intoarce si-l zareste cu coada ochiului pe batranul truman capote. invaluit intr-o ceață albastra, americanul fumeaza in nestire sprijinindu-si capul in maini. pentru cateva clipe, pantacruel este atat de nedumerit de senzatia spontană de fericire care l-a apucat de picior, incat uita pur si simplu unde se află.

căutătorul abandoneaza cimpoesul si grassul si se apuca sa citeasca (emotionat) cateva pagini din muzica pentru cameleoni. la un moment dat, da peste un pasaj in care constance collier, o profesoara faimoasa de actorie de pe la jumatatea secolului trecut, se plange de noua sa eleva, marilyn monroe, intrata sub aripa ei la sugestia lui capote. printre ceilalti cursanti ai domnisoarei collier, care - ne spune autorul cateva randuri mai jos - avusese legaturi cu oscar wilde, chaplin si garbo (in vremurile de inceput ale tacutei suedeze), se aflau katharine hepburn, audrey hepburn si vivien leigh.
pana sa ceara nota de plata, pantacruel mai inhata, in treacat, un n.v. gogol – mantaua (povestiri + nuvele), volum pe care dealtfel il cauta cu febrilitate de multă vreme, in special pentru nuvelele exemplare nasul și mantaua.

o ora mai tarziu, ajunge acasa, isi face o cafea tare buna si se apuca de citit, nu inainte de a-si spune cu mahnire ca va avea nevoie de un scurt concediu pentru a se bucura in tihna de cele doua achizitii de marcă. se mai linisteste un pic, abia dupa ce nevasta-sa ii reaminteste ca se afla in concediu de mai bine de patru luni de zile, situatie care ar putea sa mai dureze inca pe atat. cu moralul aproape ridicat, pantacruel incepe sa se invarta agale in jurul frazelor lui gogol si capote pana cand, pe inserat, la sugestia aceleiasi sotii iubarete o cotesc amandoi catre un pahar de pinot noir de cotești.