e mult prea frumoasă ca să

ca să n-o pun (un pic) și aici, la mine-n casă.

'un copilaş italian, în vîrstă de patru anişori, mergea prin sătucul lui, să se joace, să se plimbe, să-şi vadă şi el de-ale lui, ca orice om la patru ani. deodată, el văzu o groapă şi în acea groapă, el descoperi un sac, deschise sacul şi ce văzu el înăuntrul lui? înăuntrul lui erau o mulţime de lemnişoare albe. peste o sută. chiar două sute, nu contează, căci copilul nu le numără.
dar el ce făcu?
el luă sacul, îl deşertă şi cu lemnişoarele acelea frumoase, albe ca sfintele lumînări, deloc ciudate, el începu să construiască.
ce?
ce să construiască un copilaş italian, cu atîta material căzut din cer? ceea ce ar fi construit orice copilaş din lume. o căsuţă. o căsuţă de păpuşi.
de ce de păpuşi?
aşa a vrut el. și pentru că avea atît de multe beţişoare, el construi chiar două căsuţe de păpuşi. asta a fost în mintea lui. după ce înălţă pălătuţele sale, el alergă, ca orice constructor, ca orice arhitect, ca orice ioanide, ca orice corbusier, să le arate oamenilor ceva mai înalţi decît el. o chemă pe doica sa care, văzînd minunatele locuinţe pentru păpuşi, era să leşine, i se făcu rău, dar mai avu puterea să cheme poliţia.
veni poliţia şi ce să vezi?
şi poliţiei i se făcu rău, dar nu leşină (căci rareori poliţia leşină...). poliţia îngălbeni (trebuie să fi fost grozav să vezi o poliţie dîrdîind şi îngălbenind) şi chemă geniile, nu geniile din poveşti, ci geniile geniştilor, ale celor care se ocupă cu deminarea şi dezamorsarea bombelor şi a dinamitelor. fiindcă cele două căsuţe de păpuşi erau construite din 220 – numărate! – batoane de dinamită.
ce-a fost în mintea copilaşului?
ne putem întreba cu toţii, fără să greşim. spiritele cele mai lucide şi mai realiste vor răspunde calm: nimic, în mintea copilaşului nu a fost nimic. dar eu, fără să fiu poet sau nerealist, voi spune cu toată liniştea că în mintea copilaşului a fost totul. absolut totul, inclusiv ceva din lumea de azi.'
by cosașu