m-am cam saturat de afrim

aseara, la odeon, la noua premiera a lui afrim (‘cata speranta’), am vazut sani goi si zglobii, cocote batrane (mereu acelasi), travestiti dezmatati pe tocuri si poante ieftine, de duzina. aproape tot ce-și putea dori mai mult si mai mult un barbat normal de la spectacolul unui regizor anormal si inovator. inovator pana la un punct, caci vulpea rosie pitica incepe sa se repete si, cel mai deranjant, piesele dumneaei par atat de inegale.

afrim ne-a promis, in preludiu, ca vom asista la mult cacat si pisat, ca vom inota in fecale si urina, ca s-ar putea sa vomăm la sfarsit dupa reprize dezlantuite de râs. ok, mi-am zis, tine-te bine, nebunu’ a luat-o pe aratura. dar...

dar de unde, bre, sa scoata si omul asta atata soc si groaza? acum, cinstit: de unde atata comedie, de unde atata cacat si pisat, cand toata piesa a fost un sirag de parturi si partagi - da, exact ca numele alara din vacanta mare. si apropo de amititul grup de prost gust (si prost neam), afrim ne-a momit cu sclipiri din textele lui hanoch levin, unul dintre dramaturgii sai favoriti, dar ne-a vandut, fara jena, momente vesele, de altadata, a la mugur mihăescu, radu pietreanu si jean paler.

nu neg ca am vazut, ca de fiecare data, un amestec extravagant de eugen ionescu, almodovar si fellini + un pistol care nu impusca pe nimeni, ca muzica lui vlaicu golcea a fost din nou acaparatoare ca si scenografia iulianei vilsan, ca monologul doamnei directoare dorina lazar n-a fost chiar rau, iar jocul rodicai mandache te ridica in picioare, insa, per ansamblu,
cata speranta este, din punctul meu de vedere, o porcarie luuunga (cat un meci si un film la un loc, fara pauze) si acricioasa.

ca sa las loc, totusi, unei mici sperante, nu spun ca radu afrim este un regizor supraevaluat (pentru ca tipul are multe spectacole de-a dreptul naucitoare, are viziuni si deliruri seducatoare), ci doar ca, pentru moment, m-am cam saturat de 'exercitiile' lui.