(indiscutabil) romanul anului. şi meciul anului (discutabil)

desi aseara a fost infernalul barcelona – real madrid 5-0!!!, ce splendoare!!, ce mutra catranita de the bad & the ugly, de 'lee van cleef sapandu-si propria groapa' avea mârşavul si trufaşul si veneticul si scârbavnicul josé mourinho dupa al cincilea gol al catalanilor!, chiar el,
'the special one'-ul, continui cu un fragment din infernul lui ovidiu nimigean, acest nou radu aldulescu + charles baudelaire + cesária évora (diva desculţă e mai mult pentru mister josé, desculţul) + michael winterbottom al noii literaturi autohtone:

'muncea. la slujba. acasa. facea meditatii. castiga niste bani. ducea casa in spate. gatea. spala rufe. imi spala ciorapii si chilotii. calca. matura. matura inclusiv resturile de mancare si cioburile imprastiate care sareau peste tot cand dadeam cu blidele de pereti. platea chiria si intretinerea. se ducea la mama, la tara. se ducea la maica-sa. inchidea ochii cand imi alunecau ochii. doar cat ma avertiza, ca in joaca: sa nu te uiti dupa cururi mari, ca-ti iei susaua! ma tinea de frunte cand vomam. imi pregatea ceaiuri. ma oblojea. printre picaturi tragea de o teza. avea degetele umflate. i se contura o laba de gasca la coltul ochilor si o cuta pe obrazul drept. se latise. te-ai latit! am constatat neutru (nesesizand cat de grosolan) intr-o dupa-amiaza, si-a inabusit-o plansul, n-am mai reusit s-o ogoi.

o urmarea, apasand-o din ce in ce, amintirea celor doua avorturi, primul in ultimul an al lui ceaşcă, celalalt la liber, in primii ani de democratie. ma urmaresc si pe mine. luna a doua sau a treia. auzisem ca arnold si else, de la germana, au scapat. aducem vorba. suntem in camera lor de la c17. else e mica si deloc blonda. e mica si bruneta. sta ghemuita si incearca sa-si pastreze zambetul cand arnold, svab mare, gras si blond, povesteste cu lux de amanunte cum a impachetat avortonul intr-o punga, pe urma inca intr-una si inca intr-una si a sarit cu bocancii peste el, pana l-a facut terci, dupa care l-a mai bagat intr-o punga si a auncat-o la un tomberon, in partea cealalta a orasului.

zelda se schimba la faţă, ne ridicam si strabtem tacuti holul intunecat pana in camera noastra, unde se lasa moale pe pat. peste cateva zile a venit un student de la medicina cu un soi de andrele. seara am sarit cu bocancii peste pungi si am abandonat, pe intuneric, pachetul intr-un tomberon din partea cealalta a orasului. la al doilea, am asteptat-o pe zelda pe strada, plimbandu-ma prin fata cabinetului. a iesit palida, cu un zambet melancholic in coltul buzelor: gata!... (acum copiii mei ar fi fost mari... ingana, privind pe langa mine. nu spunea copiii nostri. eu nu-i voisem. de fapt, nici ea. nu ne puteam permite.)

zelda, hei, zelda, lucrul cel mai important este ca te iubesc, proasto! vaca incaltata ce esti! esti proasta, fa! esti proasta! esti proasta proastelor! ma scoti din sarite cand te vad asa de proasta! imi vine sa te iau la pumni! sa te strang de gat! nu pricepi, nu simti, nu te furnica in pizda?! ce femeie esti tu?! degeaba te duci la biserica, diavolul s-a incuibat in tine! nici nu mai esti tu! prin ochii tai se uita el! ptiu! piei, satano! tu esti aici, in celulele mele, in memoria mea si in inima mea! naroado! esti numai aici! altfel, ce ar ramane din tine?! o tanti acrita?! o emancipata frigida? nu ti-e mila macar de tine?! incotro te duci?'

2010. by 'the new yorker' & pantacruel

adica asta.

cu ochii+n 3,14zdă* (I) / o. nimigean,

unul dintre cele mai apreciate şi lăudate romane româneşti din 2010. poate chiar cel mai lăudat. eu l+am deschis a doua zi după parchet, iar el, rădăcina de bucsau, a început să mă încânte de pe la pagina 41, când autorul bistriţean, o. nimigean , important şi prolific poet contemporan + redutabil prozator, s+a apucat să croşeteze duios pe marginea labiilor p&zdoasei amante dy cu ochi mari de egipteancă, căreia, la final, chiar îi dau lacrimile:

* (această postare este, dealtfel, şi începutul unei minunate odisee spasmodice 2010/2011, cu ochii+n 3,14zdă, pe vivir para contarla)

‘(...) p$zdă. un ”zd” ca un spasm al lindicului. labiile lui dy, rotindu+mi+se peste gură. p?zda roz+vineţie, sidefată. şi, deasupra, sfârcurile clătinânde. lindicul supt cu buzele, morfolit, srtâns uşor între dinţi. ah+ul ei din ovare. geamătul şi p!zda frecându+se de gură. linge+mă! strânge+mă de cur! floci pe limbă. gustul de p#zdă, de p@zdă, de p%zdă. dulce. cărniţa. mirosul de p*zdă. dulce. bale şi spume. buricul mijlociului pe bumbul curului. bagă+ţi limba! adânc! mai adânc! limba lată peste toată p&zda. apăsată. stârnind lindicul. vocea ei, ah doamne! datul ei din cur. împinge+ţi curul! degetul învârtindu+se pe bumbul curului. întoarce+te cu curu+n sus! suge+mi+o! îţi bagi capul între picioarele ei. ea ţi+a şi luat p?la+n gură. face mmmm! şi+o linge pe cap. şi+o îndeasă pe gât. te mângâie la coaie. te opreşti din lins şi+o rogi să ţi+o sugă cu faţa.

îţi place să+i contempli ochii mari, de egipteancă, şi gropiţele din obraji cu p#la+n gură. o îndemni să+ţi atingă uşor cu buzele capul p!lii şi să te priveascsă. îi spui că ţi+e dragă şi că vrei s+o f*ţi. f%te+mă! bagă+mi+o în p[zdă! te iubesc! i-o bagi de dedesubt, urmăreşti cum îţi intră şi+ţi iese p”la, dai tare din cur, o salţi, i se zgâlţâie ţâţele, eşti fericit, o f&ţi îndârjit, tremură şi geme, strângi tare în braţe, sunteţi lipiţi de la piept până+n adâncul p>zdei, vă unduiţi, zburdaţi, f~tutul a atins o stare de graţie, ea chiar rosteşte, împingându+se+n p!lă, doamne! oh, doamne! memoria îţi aduce, de dincolo de cuvintele buruienoase şi de fiorii fornicaţiei, o senzaţie de imponderabilitate şi de puritate. ei chiar îi dau lacrimile. (...)’

rădăcina de bucsau, o. nimigean

scrisorele de weekend (2) / draga emma,

pisicutzo,

am pus parket vreo 2 zile, lemn de stejar de culoarea mucusului tomnatec, lucios, alunecos, voios & am mutat de colo colo sutele de romane din bibliotek, stiva dupa stiva. uite, n-o să fiu snob sa spun k erau sute de stive. w8 (plz).
asha... cum zicem, nevasta a fost plekta la iashi 3 zile & mai ales 3 noptzi - conferintze, chestii, nebuneli - sunt km frant, km nedormit, dar pretz de o scrisorik tot mai sunt disponibil (pm).

deci te anuntz pe scurt, pana nu ma ia somnu de tot, k nu tzi-am vazut ink nici un film (sry). ma rog, nici un episod din nemaipomenita & formidabila franciza. ma shtii, sunt om serios - nu ma cobor pana la harry potter, eu mai mult cu harry belafonte... am vazut insa distributzia ultimei serii (a 7-a deja?! scumpi, voi nu suntetzi sanatoshi la cap!) ajunsa week-ul asta shi pe la noi. btw, nu-i rea deloc la capitolu ’printre altzii’ sau ’printre voci’: helena bonham carter, robbie coltrane, ralph fiennes, alan rickman, toby jones. omg!

deci (pana la urma fac ce fac shi ma lungesc), veneam azi spre ksa shi ce crezi k vad eu la kioshc? nu, nu iphonu' 5... ink nu s-a inventat shi, oricum, ar fi fost prea scump pt mine! n-am vazut decat o revista proasta cu un titlu de-a dreptu tamp: ‘emma watson, cea mai bine platita actritza de la hollywood’. lol. itzi dai seama k m-am enervat cumplit. pai eu, kre vad filme asha cum altzii scuipa semintze, sa nu-mi amintesc de fetzishoara ta precoce? omfg. deshi nu-mi inkipuiam k bambinele sfioase sunt considerate actritze. in fine, adevarul adevarat e k pentru mine exista, wtf, o singură e. watson – adik emily & o singură emma – adik bovary.

no, te las acuma. ma duc sa-mi torn un pahar de cola pe gat & sa vad pe unde umbla blestematu de tomitza. shi ne mai auzim... simt eu k in 3, 4 ani brb cu un film k lumea.

sense & sensibility

sunt de acord cu:
sens-ul lui d. (fost cinefil, actual cinesseur) - "şi-aș mai vrea ca anul ăsta să se încheie cât mai repede. nu-l mai suport!"

şi cu sensibility-ul lui r. (fost mendeleev, van basten, motanu' , actual the cigarette-smoking man) -

(povestite) by tomşa / când scriitorii se iau la palme. şi dăi, şi luptă... (2)

episod cu cezar ivănescu şi (din nou) mircea dinescu

cezar ivănescu era cunoscut în tinereţe drept un mare bătăuş. motiv pentru care obişnuia să poarte în servietă şi o rangă - aşa, ca din întâmplare. obiectul contondent i-a fost de mare folos poetului când a sosit clipa să-l altoiască pe un critic literar mai zelos. şi, ca să fim drepţi până la capăt, cam insolent de felul său. ostilul cârtitor a fost la un pas să-şi piardă ochiul în urma incidentului, dar, din nefericire, a scăpat aproape întreg. secvenţe cu lupte corp la corp între poeţii ivănescu şi dinescu există, de altfel, şi în ultima carte a lui alex. ştefanescu, bărbat adormit în fotoliu.

lumea mai vorbeşte că, în adolescenţă, dinescu era spaima oraşului său natal, slobozia. cineva de prin acele locuri povestea, deunăzi, că tânărul mircea era atât de iute la mânie încât, dacă aveai ghinionul să-l întâlneşti, era mai sănătos să traversezi pe cealaltă parte a străzii. acelaşi dinescu a relatat la tv că într-o zi, când învăţătoarea l-a vizitat acasă, bunică-su, abţiguit ca de obicei, s-a strecurat până în spatele femeii şi a ciupit-o de părţile cele moi.
(va urma)

p.s.
foto: cezar ivanescu + marin preda

delicii literare / radu cosaşu (7 ani) îi scrie lui camil petrescu (43 de ani)

în 1937, radu cosaşu avea 7 ani şi visa să ajungă gazetar sportiv. într-o dimineaţă, puştiul îşi ia inima în dinţi şi îi scrie lui camil petrescu solicitându-i să "aibe bunătatea – deci inteligenţa – de a-l angaja redactor sau corector, fie şi pe gratis" la revista footballistică pe care autorul patului lui procust o conducea. micul cosaşu îi dă garanţii celebrului scriitor şi îi promite că, în cazul în care "va fi concediat, din motive strict profesionale, se va înhăma la o altă soartă – pădurar pe valea rucărului"...

'mult stimate domnule camil petrescu, deşi nu posed mai mult decât cei 7 ani de acasă, nu mai sunt la vârsta care să-mi permită ratarea încă unuia din visurile vieţii mele, şi anume pe cel mai important. am credinţa că nu d-voastră mi-l veţi bagateliza, mai cu seamă că întreaga d-voastră operă – pe care o iubesc şi am asimilat-o atât de bine că am fost silit să dau explicaţii, unora, pentru acest patetism, ceea ce ştiţi cât doare – mi-l hrăneşte şi mi-l justifică în toată puerilitatea lui.

sunteţi dintre acei oameni care nu vor rânji vreodată în faţa copilăriilor de spirit şi de destin, aşa cum lui don quijote nu-i va trece prin minte să batjocorească un comediant. aţi fost de atâtea ori luat în derâdere drept don quijote, iar eu am suportat nu o dată blestemul de «a rămâne la camil al tău» – adică, vezi bine, într-un fel de subdezvoltare intelectuală – ca să mai zăbovesc în prea multe ocoluri: neavând de mic decât dorinţa de a povesti lumii cum se joacă football, şi aflând că aţi înfiinţat o revistă cu acest titlu, football, dar mai ales cu acest subtitlu: «revistă săptămânală pentru deprinderea „jocului curat“ în sport, artă, literatură, viaţă socială», vă rog să aveţi bunătatea – deci inteligenţa – de a mă angaja redactor sau corector, fie şi pe gratis.

nu pot rata visul meu pueril de a-l avea pe camil petrescu redactor-şef la o revistă footballistică, fascinată de jocul curat, precum alţii de jocul ielelor. şi nu doar din sfintele superstiţii care ne animă pe toţi camilienii, dar şi din luciditate, evoc posibilitatea că dacă nu veţi fi mulţumit de mine, să mă daţi, fără menajamente, afară. de prea multe ori am fost concediat din redacţii unde redactorii-şefi fuseseră mulţumiţi de mine, pentru ca o dată să nu găsesc puterea de a îndura să fiu concediat de camil petrescu, din motive strict profesionale. vă asigur că în acest caz mă voi înhăma la o altă soartă – pădurar pe valea rucărului, tot de-a noastră! – şi nu veţi mai auzi de mine. dar până atunci, rămân al d-voastră, fidel...'

(povestite) by tomşa / când scriitorii se iau la palme. şi dăi, şi luptă... (1)

întâmplare cu fănuş neagu şi marin preda

petrecută pe la începuturile carierei lui dinescu. poetul revoluţionar era pe atunci portar la uniunea scriitorilor, unde obţinuse postul la intervenţia lui fănuş neagu. povestaşul brăilean (care era cât un urs polar) - istoriseşte şerban tomşa -, s-a supărat la un moment dat pe bietul marin preda, pe cât de mare ca scriitor, pe atât de mic şi fragil la trup.

tânărul şi nărăvaşul mircea dinescu a sărit în apărarea teleormăneanului, iar fănuș a rupt prietenia cu poetul, reproșându-i vehement lipsa de recunoștință...
de fapt, dinescu nu făcuse altceva decât să se interpună între pumnii agresorului şi preda. din acea zi, fănuş neagu şi mircea dinescu n-au mai fost prieteni.
(va urma)

trei doamne răscoapte şi un bătrân pofticios

am dat gaudeamusul de anul asta pe o plecare la munte. am renunţat la câteva cărţi mari pentru câţiva cârnăciori mici, câteva pastrame nebune, niscaiva mici de medgidia, vreo două aripioare de crevedia şi douăj' de pahare de spriţ de copou. şi nu-i fair, ştiu, nu-i drept, regret ce am facut, dar...

ş-apoi n-am venit chiar cu mâna goală. am adus trei poze natur, făcute-n pripă cu telefonul mobil. mai bine aş fi adus palincă sau nuci. n-am inima, sunt crud, mai muşc din cârnăcior, mai zgândăr jarul, paharul şi plâng. mânânc şi plâng, ce altceva să fac?

trei doamne răscoapte,
un bătrân pofticios,
şi o după-ţigară albastră

portretul luptătorului la tinereţe. by rogozanu

'esenţial e că e un film care trebuie văzut ca să te poţi certa cum trebuie dup-aia cu ăia cărora le-a plăcut. revenirea subiectului “comunismul ante-ceauşescu” e binevenită, dar mi se pare că regizorii stau încă timid departe de miză.'

iată un fragment din textul la cald, scris imediat după ce am văzut filmul (adică după ce a văzut rogozanu filmul):

'reuşite sunt intervenţiile capului comunist (apropo, mihai constantin face un rol memorabil), cel care recită metode de înfrângere a rezistenţei anticomuniste. sunt singurele care aduc un plus în toată viziunea asta cu titlu orgolios după joyce. tot aşa cum reuşită e decizia de a-l distribui pe diţă în rolul eroului: are o figură perfectă de tânăr luptător, dacă ar fi avut şi ceva replici memorabile ar fi fost ceva.

însă pînă la urmă avem de-a face cu un eşec pentru că popescu a avut o ambiţie simplă, aproape banală de a propune un brand al rezistenţei româneşti din ciclul: avem şi noi mai tari ca che. când ai ambiţii simple şi rezultatul e simpluţ. eroul nu e credibil tocmai pentru că nu e cum se anunţa în mottoul de la începutul filmului: “orice înger e înspăimîntător”, rilke. che-ul nostru e senin, bun şi cu mesaje care să nu deranjeze (ce să mai zic de înspăimîntat) pe nimeni.'

nu ştiu câte zile / nu ştiu ce să zic

stoian g. bogdan (chipurile cel mai lăudat şi cel mai premiat poet din 2009 pentru ‘chipurile’ - am glumit!) este un fel de lindsay anderson al scriiturii autohtone contemporane – una furioasă, derutantă, golănească, tranşantă. artistul băcăuan de care zic vine, acum, cu un roman: ’nu stiu câte zile’. până să scot 25 de lei fără miros din buzunarul meu mic în schimbul cărţii (deşi nu cred c-am s-o fac), aflu următoarele reclame, reclamaţii & aclamaţii:

’v-aţi săturat de literatura cu majusculă?
vreţi să citiţi un roman mişto? un roman fără cearcăne, fără riduri. cu mult haz, multă adrenalină şi multă dramă? vreţi suspans şi lacrimi, sânge şi alte fluide, limbaj viu şi o poveste incredibilă? vreţi un roman despre realitatea de lângă voi?
vreţi un roman despre românia anilor 1990-2000 cu interlopi bucureşteni şi combinaţii periculoase, şi sânge, şi bătăi, şi şpagă, şi alba-neagra-n gările din moldova, şi pumni şi gagici frumoase, şi mercedesuri, şi teancuri de euro?’

nu ştiu ce să zic, pentru că nu ştiu cât mă voi recunoaşte în aşa ceva. şi chiar nu ştiu cât mă va prinde o astfel de poveste tarantino-bacoviană, puţin mai mult o felie de viaţă de la periferia moscovei lui mamleev şi mult mai puţin de la marginea gropilor bucureştiului meu.

owen comite adulter

owen se trezeşte în pat, într-o dimineaţă de toamnă târzie, alături de julia, a doua lui soţie. el are 75, ea doar 70. sunt împreună de 25 de ani. owen începe să-şi amintească locuri (descrise a la capote), scene, amoruri şi adultere (nabokoviene) din viaţa lui. atmosfera şi compoziţia sunt parcă din houellebecq, cu un plus de umor şi melancolie şi un minus de cinism şi vulgaritate.

*****

owen o iubeşte mai întâi şi mai întâi pe elsie, într-o pădurice. dar nu chiar de tot, deşi ea, o pofticioasă fragedă, îşi oferă pe tavă trupuşorul mătăsos de adolescentă. owen este prea nevinovat chiar şi pentru inocentul deceniu cinci. mai târziu, se îndrăgosteşte nebuneşte de ruşinoasa phyllis pe care o abordează, cu tupeu!, la un curs de informatică. peste puţin timp, se căsătoresc virgini şi toarnă, nimeni nu ştie cum, când şi de ce, vreo patru copilaşi. naşterile succesive o fac mai corpolentă pe soţioară, motiv pentru care cămaşa de noapte îi căde acum în straturi dorice peste ţâţişoarele-i pline de lapte.

la o petrecere la familia morrisey, faye dunham, nevasta lui jock dunham, îl întreabă discret pe owen de ce nu vrea să se culce cu ea. el îi spune că ar vrea şi întreabă cum ar putea-o face. pun totul la cale şi bărbatul cade în păcat, pe păturică, pe la prânz, în lumina albă a unei poieniţe. owen devine astfel un soţ adulter.

cu alte cuvinte, faye îl ghidează cu blândeţe, iar el intră ferm, după ce-şi deschide fermoarul. şi-o vâră până la rădăcină şi ea geme de plăcere. owen are revelaţia că păsărica lui faye nu e la fel ca păsărica lui phyllis. e, parcă, mai fină la atingere, mai simplă şi umezeala mai puţin groasă. dacă udătura lui phyllis are consistenţa unui sos gros, a lui faye este glazurată. adâncimile noului vagin par să fie cele ale unei pubere, căci acolo, în gropa aceea umedă de carne, owen descoperă ceva minunat şi înfricoşător, precum întrebările timide şi pline de speranţă ale unui ţânc.

peste câteva luni, faye pune capăt aventurii lor, mărturisindu-i totul soţului ei, jock. lui owen îi comunică la telefon că totul s-a terminat. între timp, jock, turbat de furie, îi face o vizită soţiei lui owen şi îi povesteşte tărăşenia. când ajunge acasă, owen află că phyllis ştie care-i treaba. întrebat dacă doreşte divorţul, owen spune că nu. în paragrafele următoare ale romanului, owen se împacă cu nevastă-sa şi, mai ales, cu situaţia. familia dunham se mută în alt cartier, iar jock renunţă la gândul de a-l da în judecată pe owen pentru... alienare de afecte.

mai trec câteva săptămâni şi ed, colegul şi prietenul lui owen de la firmă, îşi găseşte (in sfârşit) o gagică, stacey, pe care o va lua de nevastă în luna mai. stacey e texană, are cu zece ani mai puţin decât cei doi şi obişnuieşte să înoate complet goală în piscină sub ochii lui owen, ed şi phyllis.

într-o seară, după o nişte joint & alcool, pentru că owen pare terminat acolo pe fotoliu, ed o conduce acasă pe phyllis, care se simte cam rău. rămas singur cu stacey, owen îşi revine spre bucuria fetei. cu un zâmbet ştrengăresc, muşcându-şi buza de jos cu dinţii ei albi, ea îşi apropie capul de prohabul lui şi-i spune să nu care cumva să se sperie, că ea vrea doar să-i vadă puţin cârnăciorul. atâta tot. el se opune puţintel din decenţă, însă dintr-o dată simte plăcuta senzaţie de căldură şi umezeala din interiorul cavităţii bucale a texanei. tipa aparţine unei alte generaţii, se gândeşte owen, şi, până la urmă, să i-o sugi unui prieten nu este un capăt de ţară, ci mai degrabă un fel de a te arăta atent cu el. nu apucă sa facă şi alte chestii livreşti, căci owen are oarecare remuşcări. iar după ce îşi trage fermoarul la loc, se trezeşte cu ed şi phyllis la uşă, care tocmai hotărâseră să se întoarcă.

dică nu-i rău până aici, pagina 237. mai sunt 150 de pagini si gata.

*****

romanul se numeşte orăşele şi e scris de john updike, care a murit de cancer pulmonar la începutul anului trecut, la vârsta de 76 de ani.

vulgaritati

un stimat coleg si prieten jobless (cin' s-aseamana, s-aduna) a trimis, astazi, o aplicatie pentru un post, ca tot a inceput postul mare. i-au raspuns in scurt timp, cinic, laconic, pantacruelic, aproape dostoievskian
- "BUNA ZIUA. DIN PACATE NU. O ZI BUNA!"

putin mai tarziu,
in zona piata sudului, o stimata masina albicioasa a trecut incet, obosita, cu farurile aprinse, pe langa troleibuzul meu cinstit. i-am descifrat pe nerasuflate obraznicatura aia de cod, criptatul mesaj davincian, aproape henrymillerian
- "B 314 ZDA"

un film şi un motănel

filmul se numeşte my own love song, scris si regizat de domnul care a făcut la môme (adică la vie en rose), e cu muzici multe din bob dylan, cu o renée zellweger în scaun cu rotile, cu un nick nolte bătrân şi mai ales cu un minunat forest whitaker cu ochiul lui stâng mic şi, aici, cam bâlbâit - cât îmi place forest whitaker bâlbâit şi cu ochiul lui stâng mic, film pe care tocmai mi l-am copiat pe desktop şi tocmai am să-l văd, la noapte, cu soţioara mea,

motănelul se numeşte tomiţă-boy, fost gabito-kid, care îmi mănâncă florile din balcon şi se ascunde în pungi şi mai mult doarme decât toarce şi, dimineaţa, îşi bagă botul în ceaşca mea de cafea

pedeapsă

dinamo fără penalty e ca pedeapsa fără crimă

medalia de onoare. by cinesseur

o însemnată însemnare despre filmul lui netzer

'ion i. ion e, în esență, un om simplu. şi onest. e flatat de gestul autorităților, însă, în sufletul lui, știe că distincția nu prea i se cuvine deoarece faptele sale de bravură ar intra mai degrabă în categoria “povești vânătorești” (...)

pe tot parcursul proiecției nu mi-a ieșit din cap titlul unui film de bertolucci, 'tragedia unui om ridicol', văzut în urmă cu mai mulți ani. o asociere bizară de genul celor pe care nu le poți reprima. (...)'

restul aici

scrisorele de weekend (1) / dragă woody,

dragă woody,

eu sunt bine sănătos, doar că pe aici nu prea se mai găseşte de lucru. ultima oară a fost cât pe ce să pun mâna pe o nebunie de job - bişniţar de invitaţii moca, la sala palatului, la documentarul ăla mut despre ceauşescu; pun pariu că l-ai ratat astă vară la cannes. tu cum te mai simţi? cum stai cu dragostea şi reumatismul? sper că nu te-ai sinucis încă. oricum, dacă era, apărea ceva pe site-uri... ai terminat filmul ăla cu parisul în care ziceai că joacă şi carla bruni? abia aştept s-o văd! mititica de soon-yi ce mai face? nevastă-mea e tot aşa cum o ştii. m-a înnebunit de-a binelea cu doctoratul ei de nu mai avem timp nici măcar să facem copii. nu-ţi mai spun că n-am mai fost împreună la mall, la o şaormă, de la zelig încoace! dacă nu mă înşel, tot atunci mi-a intrat pe card şi ultimul salariu. apropo de mall, când ai timp, poate mai vii şi pe la bucureşti cu o comedie ca lumea, să ne mai râdem şi noi ca pe vremuri.

dacă ajungi pe aici înainte de crăciun, nu uita s-aduci şi o bucată de porc. tu şi aşa nu prea mănânci spurcăciune. până atunci mă descurc eu cu ce am. la o adică îl sacrific pe gabito care s-a împlinit la trup şi mă muşcă toată ziua de degete de-mi vine să-l jupoi. şi la câte milioane am băgat în curul lui cu vacinurile, jucărelele şi bobiţele, îmi cumpăram un porc în viu. a, nu ţi-am zis c-a murit poetul? de fapt nu mai deschid subiectul că mă ceartă ăştia pe blog. vezi că ţi-am băgat în plic şi o revistă deocheată cu femei dezbrăcate. numai să ai grijă să nu dea peste ea chinezoaica şi să ne belească pe amândoi. acum te las că nu-mi văd capul de treburi. trebuie să duc gunoiul, să spăl rufele, să mă joc cu pisica, să curăţ cartofii, să dau cu aspiratorul, să compun un bileţel câştigător la pariuri şi să mai citesc puţin din cartea lui updike până nu se-ntoarce soţioara de la serviciu.

te pup,
pantacruel

updike

nu e clar de ce, mai mereu, mă simt înflăcărat & amorezat în faţa scriitorilor nord-americani.
ar trebui, poate, să pornesc de la observaţia că, de regulă, nu e vorba de faima respectivului autor, ci doar de scriitură. bunăoară, astăzi, am început un roman de john updike. auzisem că e bun, dar nu avusesem curiozitatea să-i deschid vreo carte. nici prin minte nu mi-ar fi trecut că şi el...

‘(...) owen îşi simpatiza mai mult mama. cu toate astea, tatăl îi transmisese frica lui cronică de a nu rămâne lefteri. senzaţia îi coborâse în stomac şi-l rodea încontinuu. probabil că nu întâmplător avea să migreze, de-a lungul vieţii lui, tot mai mult spre nord-est, spre regiunile stâncoase în care viaţa era destul de ieftină.

în pennsylvania, stilul de viaţă era unul rural. la amiază bătrânii moţăiau la marginea străzii. vecinii făceau comerţ stradal cu sparanghel, fasole şi tomate pe care le creşteau în spatele casei; miffllin avenue, uşor înclinată, ceea ce făcea ca apa de ploaie să se adune uşor în şanţurile de la margine, răsuna dimineaţa de copitele cailor care-şi duceau fără convingere stăpânii spre târgul fermierilor, aflat la vreo doi kilometri depărtare, în capătul arterei principale din alton, circulată de troleibuze.

owen se născu în 1933 şi, în lipsa unui alt spaţiu de locuit, fu adus în casa bunicului său din willow. roosevelt tocmai fusese ales preşedinte, iar sătucul acela, numit după o salcie uriaşă care creştea lângă han, irigată de un pârâu micuţ ce se îndrepta spre philadelphia, fu ridicat la rang de târg. (...)’

erik satie - gnossienne no.1

(erik satie - gnossienne no.1)

ani de zile, erik satie mi-a dezmierdat urechile cu măiastra melodie, iar eu n-am avut nici măcar bunul simţ să aflu care a fost treaba cu dumnealui.
am rezolvat chestiunea, dimineaţă, cînd am aflat că satie, prietenul nebun al lui debussy, ravel, mallarmé, verlaine, cocteau, picasso, tzara etc, e precursorul minimalismului, muzicii repetitive şi teatrului absurd.
cu alte cuvinte, domnul ăsta a distrus convenţia formală a tonalității prin introducerea muzicii repetitive.

iată, pe scurt, trista povestea a lui lui erik satie:

erik satie se naşte la honfleur, în 1866, din tată normand şi mamă scoţiană. rămas fără mamă la vârsta de 6 ani, este trimis împreună cu fratele său mai mic la bunici. ia primele lecții de muzică de la organistul comunei şi devine pasionat de religie. 6 ani mai târziu îşi pierde şi bunica şi este nevoit să revină la paris. noua soţie a lui taică-su, profesoară de pian, îl sfătuieşte să urmeze conservatorul. intra la conservator, dar este considerat fără talent de către profesori. dezamăgit, se înscrie într-un regiment de infanterie, se expune în mod voluntar la frig și face congestie pulmonară. scapă cu viaţă şi se stabilește la montmartre.

se pune pe compus şi se împrieteneşte cu mai mulți poeți. printre aceştia, stéphane mallarmé şi paul verlaine. taică-su reuşeşte să-i publice primele compoziții. în 1890 îl întâlnește pe claude debussy. pune bazele unei biserici al cărei singurul adept, trezorier, mare preot și redactor al buletinului parohial va rămâne chiar el. în ianuarie 1893 începe o relație carnală cu suzanne valadon, pictoriță cu fumuri în cap. el o cere în căsătorie după prima noapte, ea refuză, el îi compune 'danses gothiques', ea îi face un portret în ulei. şase luni mai târziu se despart.
sfâșiat de durere, compune (şi ca o pedeapsă!) vexations - muzică neîntreruptă, de meditație, care, conform notelor sale, trebuie să repete de 840 de ori o scurtă melodie... îşi revine câteva săptămâni mai târziu, când face cunoştinţă cu maurice ravel.

moşteneşte o mică sumă de bani, îşi tipăreşte câteva compoziţii şi îşi schimbă vestimentaţia preoţească. înainte de a-şi epuiza resursele financiare, își cumpără un costum de catifea de culoarea muștarului în șapte exemplare. îl poartă neîncetat pe străzile parisului şi astfel devine cunoscut drept ’velvet gentelman’. reia legătura cu fratele său şi renunţă la ideile religioase. la 39 de ani se înscrie la şcoala lui vincent d’indy pentru a studia contrapunctul clasic. devine socialist și își schimbă din nou înfățișarea în funcționar burghez cu melon şi umbrelă. între 1915 şi 1916 îi cunoaște pe jean cocteau, pablo picasso şi andré breton şi se împrieteneşte cu tristan tzara. moare la paris, în 1925, ca urmare a unei ciroze neîngrijte (voit).

si totuşi iubirea. by nolan & pantacruel

aici

et le prix goncourt 2010 est attribué à...

... michel houellebecq pour la carte et le territoire.

copilul teribil al literaturii franceze, cel mai cunoscut scriitor francez în străinătate, cel mai controversat scriitor fancez în propria ţară şi veşnicul favorit al goncourt-ului din ultimii zece ani ratase la mustaţă premiul în 1998, cu les particules élémentaires şi şapte ani mai târziu cu la possibilité d'une île.

goncourt-ul obţinut, cea mai prestigioasă distinctie literară din hexagon, i-a adus lui houellebecq un cec simbolic de 10 euro. în conturile scriitorului vor mai intra însă, garantat, câteva milioane, după ce pasionaţii de literatură vor da năvală în librării pentru a apuca un exemplar din faimoasa carte.
numai în prima săptămână după lansarea, în librăriile din franţa, la carte et le territoire s-a vândut în 190.000 de exemplare.

ca un pofticios des gourmandises littéraires, abia aştept să pun şi eu furculiţa pe această delicioasă la carte et le territoire:

jed, eroul romanului, se apucă să fotografieze hărţi rutiere ca şi cum ar lua imagini din avion. artistul fotograf devine celebru peste noapte, expunându-şi lucrările despre teritoriul franţei. inexplicabil, renunţă brusc la fotografie şi trece la pictură realizând o serie de portrete de indivizi din diferite medii sociale. devenit cunoscut în mediul atistic, jed provoacă din nou vâlvă, iar tablourile sale, din ce în ce mai scumpe, se vând în draci.

la un moment dat, în carte apare personajul... michel houellebecq. jed îi cere lui houellebecq să-i scrie o prezentare pentru expoziţia sa, pentru ca la pagina 273 cititorii să afle, uimiţi de-a binelea, că houellebecq este măcelărit cu sălbăticie în casa sa de la ţară. neaşteptat, restul romanului (celelalte 170 de pagini) se transformă într-o intrigă-anchetă poliţistă

para mi

la mujer mas hermosa...

au mai rămas 21.999.999 de poeţi

am deschis televizorul, din greşeală (promit să nu se mai întâmple!), exact pe realitatea tv. întâmplător, la ora aia îl îngropau pe poet "la picioarele lui eminescu" (cum tot turuiau întruna comentatorii de serviciu), în timp ce moderatorii, invitaţii şi reporterii recitau versuri emoţionante scrise de marele bard de la bârca. onoruri militare, băi de mulţimi, lacrimi curgătoare şi titluri poem - 'despărţire-n flori', 'la adio', 'cenaclul din cer' - iţi luau ochii şi piuitul. vorba amicului dede's, ceva mai greţos-libidinos nici c-am văzut în ultimii ani.
cu greu am reuşit să sting, să mă scărpin puţin în... (pardon) şi să sorb încă o gură de cafea.

m-am gândit apoi că, totuşi, am mai rămas aproximativ 21.999.999 de poeţi în ţara asta de căcat. nu atât de enormi şi geniali, dar la fel de ambiţioşi.

p.s.
uite că iaraşi nu m-am putut abţine căci, iată, trăim vremuri imemoriale...

al naibii zuckerberg!

m-am întors, în seara asta, de la 'the social network', chiar în momentul în care maria popistaşu confirmed me as a friend on facebook....
al naibii zuckerberg, ăsta!

p.s.
de acum ma pot lăuda cu 52 de prieteni virtuali (câte unul pentru fiecare săptămână din an). 52 de prieteni atât de virtuali încât abia dacă vorbesc cu vreo doi dintre ei. printre ceilalţi 50 nevorbiţi se află şi nevăsta-mea, căreia obişnuiesc să-i comunic banalităţi întregi, fraze galeşe ori şoapte de amor face to face, fără nici un book interpus.

isteria unei secunde

pentru că nu l-am apreciat mai niciodată (nu a fost să fie), nu intenţionam să scriu/postez nimic despre boala/moartea lui păunescu. şi totuşi am facut-o. m-am sucit intr-o secundă (isterică), aşa cum ni se întâmplă mai tuturor.

în urmă cu câteva minute, am citit opiniile a doi prieteni buni, una aproape reverenţioasă în grandilocveţa ei, alta aproape ostilă prin decenţa afişată
şi din nou nu m-am putut abţine:

respect

- '... "în asemenea momente ţăranii tac." – tudor gheorghe.
mâncătorilor de serviciu (din ambele tabere, lăudători şi detractori) le doresc poftă bună. un singur minut dacă ar privi lucrurile la modul personal şi-ar da seama cât de deşănţat e tot ceea ce fac. dacă nu ştim să respectăm (măcar) moartea, e clar că suntem incapabili de vreo formă de respect.
cu respect, dd!'

ar fi meritat un nobel pentru nesimțire

- 'a fost un poet talentat (vezi istoria unei secunde), dar lacom, răsfățat, paranoic și lipsit de caracter. un bătrân spunea că era făcut din două bucăți: una creatore, cealaltă coborâtoare...
la 18 ani a fost căsătorit cu constanța buzea (ea avea 16 ani) și trăiau din 5 lei pe zi. era urâțică, dar se purta ca un înger. au împreună doi copii: ioana și andrei. când a dat de bine și de alte femei, n-a știut cum să scape de ea. se spune că motivul pe care p. l-a invocat în instanță pentru ca procesul să se poată pronunța a fost că soția lui nu-l iubea pe... preşedintele statului tovarășul nicolae ceauşescu!
tot pe p. l-am văzut, după 89, făcând o emisiune în care invitații erau obligați să-i pună lui întrebări și să-l provoace la confesiuni. ar fi meritat un nobel pentru nesimțire.
dar îmi pare rău că a murit. ca de orice om, de altminteri.
Dumnezeu să-l odihnească!'

autoferparul lui adrian păunescu

"şi cum se-ntâmplă moartea să le spele / pe toate-nobilându-le fictiv / ai să te-apleci deasupra morţii mele / şi tot ai să mă ierţi definitiv"

adrian păunescu

"moartea fratelui meu adrian păunescu este o grea pierdere nu doar pentru literatura română,
ci pentru întreaga cultură naţională, având în vedere că a fost un ferment viu în numeroase domenii: literatură, presă, muzică, arte plastice, medicină, inventică."

c.v.tudor

"pentru noi, pentru rapidişti, adrian păunescu înseamnă foarte mult. a compus imnul nostru, un imn care îţi intră la suflet din primul moment în care îl asculţi, un imn care îţi face pielea de găină de fiecare dată. îi mulţumim pentru acest imn. regretăm foarte mult ceea ce s-a întâmplat"

george copos

"omul s-a dus, a rămas poetul adrian păunescu. am avut cu el nopţi de poezie, drumuri lungi împreună. a plecat dintre noi cel mai mare poet contemporan"

tudor gheorghe

"eu l-am cunoscut personal după revoluţie. este o mare durere pentru mine pierderea acestui om. asta înseamnă că ne ducem cu toţii."

sergiu nicolaescu

******

"ciudăţenia a făcut ca el să fie primul scriitor care s-a certat cu ceauşescu. era tânăr, considerat după nichita stănescu, poetul cel mai interesant. la o întâlnire a lui ceauşecu cu scriitorii, păunescu a polemizat cu acesta până l-a scos din sărite. a trebuit să intervină zaharia stancu şi marin preda să îi explice tovarăşului că e un poet mai tânăr, mai nervos. din acel scandal a ieşit o dragoste pe care nu o meritau nici unul, nici altul.

înainte să intre în spital mi-a telefonat şi mi-a spus: mircea, îţi dau telefon să îţi spun că îmi e dor de cel ce erai odinioară. am fost tulburat. mi-am dat seama că prin fraza aceea îi era lui dor de ceea ce a fost odinioară".

mircea dinescu

*****

"(...) v-am iubit, va iubesc si va voi iubi si nici nu am alta cale. tineretea mea va e daruita. alta nu voi avea. va iubesc nu demagogic, ci in intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, careia ii sinteti geniu tutelar. ati facut pentru romania si pentru lume cit n-au facut toti brejnevii, toti carterii, toti reaganii la un loc. sinteti un om binecuvintat, aveti geniu, aveti linga dumnevoastra o femeie exceptionala si la lumina grijii dumnevoastra parintesti creste un tinar patriot revolutionar, din ce in ce mai matur si mai serios, in care simt ca mi-am facut un prieten, fiul dumneavoastra, nicu.

dar tara noastra, iubite tovarase nicolae ceausescu, este o tara condusa extraordinar si administrata sinuos. stiu ca v-ar putea supara cele ce va voi spune, dar imi risc acum, aici, intrega mea cariera si savirsesc, in fond, un lucru nedrept fata de copiii mei, riscind linistea in care ar trebui sa-i cresc. dar va iubesc ca pe lumina ochilor mei, cred in misiunea intelectualului patriot-revolutionar si sint gata de orice fel de sacrificii pentru a va convinge ca trebuie sa extirpati raul din radacina.

dragul si bunul nostru presedinte, iertati-ma ca va necajesc, dar competitia valorilor nu e incurajata si risca sa-si dea duhul in multe sectoare. nu va suparati ca va spun, cu durere va spun, cu lacrimi in ochi va spun: n-aveti voie sa fiti in nici o clipa a vietii dumneavoastra mai putin maret decit va stie o lume intreaga. (...)"

adrian păunescu, cu ascuţită si tăioasă limbă (din scrisoarea adresată tovarăşului nicolae ceauşescu, 28 mai 1982)

care sunt limitele?

textului literar, cum se poate spune mai mult, mai bine, mai altfel, prin ce mijloace şi tehnici?

aseară, la bulandra, pe rândul 13 (în stânga mea era însuşi meşterul verbiaj, în stânga lui verbiaj era însuşi maestrul pintilie l care a şi adormit de câteva ori, scurt), în timp ce urmăream hey, girl-ul lui romeo castellucci - cratorul unui teatru al percepţiei totale, avangardist, modernist, electric, electrizant, visceral, mental - un spectacol vizual (aproape) înfricoşător care iti curentează/percutează simţurile: lumini, umbre, două fetişcane complet goale, una albă, subţirică, cu sânii mici ca două piersicuţe cu puf, una neagră, înaltă, cu ţâţe grele, de mamifer, atârnânde, o pastă topindu-se (clei, cocă, latex?) şi scurgându-se fără oprire, oglinzi, explozii, cioburi, abur, fum înecăcios, şoapte, zgomote, furie, proiectii, mişcare, muzica lui scott gibbons (şi ce muzică!), lasere, Fecioara Maria, flashuri, ioana d’arc, spoturi, romeo , roşu intens, julieta, negru beznă,
în timp ce urmăream, ma gândeam că filmele lui kubrick, si mai ales 2001: a space odyssey, ar putea fi transpuse, transformate in spectacole media de acest regizor italian, acest mic gaspar noe al scenei.

si apoi, dintr-o dată, în timp ce nu mai urmăream, m-am întrebat
care (si de ce) sunt limitele literaturii şi textului literar, bunăoară? până unde s-ar putea merge cu imaginaţia, cu ideile, cu textul, subtextul, metatextul, pretextul, contextul, în ce fel, prin ce combinaţii, cu ce compensaţii, prin ce confluenţe şi congruenţe şi contondenţe, pe ce tărâmuri necultivate încă, pe ce căi nebătătorite şi nebănuite, prin ce (d)efecte şi afecte, prin ce inovaţii de formă si abateri de la normă, prin ce îmbinări şi dezbinări, prin ce forţări, forţe şi contra forţe, prin ce potriviri şi împotriviri?

in rest

'cine ar fi crezut că „rebelul" cosasu, care scandaliza în 1956 o foarte conformistă adunare, cerând (auziţi ce chestie!) „adevărul integral" în gazetărie si în literatură, se va aseza cândva, cu maximă naturaleţe, în rândul clasicilor?

şi cine s-ar fi gândit că acest scriitor ascuns, care făcea literatură sub pseudonim, într-un colt de gazetă sportivă, şi jura pe isaac babel şi ilia ehrenburg, avea să-şi vadă cândva numele pe cotorul unei serii de opere ajunse, iată, la volumul al IlI-lea?

şi cui i-ar fi trecut prin minte că acest bizar gazetar-scriitor din promoţia lui labiş, fănuş neagu şi băieşu, dar debutând târziu şi mult mai puţin grăbit decât aceştia în a se impune literar şi social, va ajunge, fără să facă vreun efort anume, unul dintre numele de referinţă ale literaturii noastre contemporane?
(...)

în rest, cosaşu e o desfătare.'

răzvan voncu, românia literară

31 de lei

cu 31 de lei îţi poţi cumpăra tv mania (2,2 lei) pe coperta căreia se tolăneşte marina dina - goală de la brîu în jos acoperindu-şi ruşinea cu un dex vîrtos, poţi achiziţiona ultimul număr al dilematecii (7 lei), de unde afli ce mai fac marin mălaicu-hondrari şi filip florian.

după aceea, poţi să te tunzi la frizeria din cartier (12 lei tunsul, 3 lei bacşişul); nu e exclus să dai aici peste fostul profesor de matematică din gimnaziu (care citea şogun la cancelarie) şi, dacă ai ghinion, să asculţi fabuloasa poveste a vieţii de dj spusă de însuşi frizerul cel mic şi negricios cu tată lăutar.

cu ce ti-a mai rămas, poţi da o ultimă lovitură - un borcan mic cu miere polifloră (7 lei) ca să-ţi îndulceşti amarul cafelelor de dimineaţa. pentru toate astea ţi-ar mai trebui vreo 20 de bănuţi, dar se găsesc.

foamea şi femeiuştile şi vremurile

"never has the nobel prize been awarded to one worthier of it"
thomas mann

mărturisindu-mi că se recunoaşte în amănunt într-însa, un amic sărac - omul n-a mai văzut vreun ban la faţă (sau vreo jună apetisantă drept în ochi) de la penultima zăpadă - mi-a împrumutat cartea lui knut hamsun, distins cu premiul nobel pentru literatură.
ucenic cizmar în tinereţe, apoi băiat de prăvălie, în cele din urmă învăţător, în norvegia şi mai apoi taxator de tramvai la chicago, muncitor agricol şi pastor unitarian în texas, hamsun spune povestea unui jurnalist rămas fără slujbă, nevoit să-şi vîndă pe nimic tot ce are mai de preţ - patura, hainele ponosite de pe el, creionul-ciot si nasturii strălucitori pentru a-şi cumpăra ceva de mîncare.

liniar - aşa cum se scria pe la sfîrşitul secolului XIX - urmărind doar firul & şirul zilelor mizere şi gindurilor contradictorii ale nefericitului erou, romanul autobiografic al lui hamsun aminteşte de fetiţa cu chibriturile prin tristeţea dezarmantă şi de povestirile lui gogol prin umorul şi frămîntările interioare ale personajului. şi încă o observaţie curioasă, lumea de la 1890 pare cam aceeaşi cu lumea noastră din 2010.

*****

'sub poartă la blomqvist mai multe pisici fac dragoste mieunind de mama focului. iar eu nu aveam nici măcar două coroane! ce nenorocire, ce mizerie fără seamăn să fii atît de sărac! (...) am dat furios din umeri privind cu dispreţ la toţi cei ce treceau perechi-perechi, la acei studenţi îmbuibaţi, care mănîncă bomboane şi socotesc că se dedau unui desfrîu în "stil european" fiindcă reuşesc să să mîngîie sînii unei croitorese. la acei tineri domni, bancheri, mari comercianţi, la acei eroi ai bulevardelor care nu dispreţuiesc nici măcar pe acele iubite ale marinarilor, obişnuite să cedeze în primul gang în schimbul unui ţap de bere! ce tîrfe!

am scuipat departe, pe trotuar fără să-mi pese dacă nimeresc pe cineva; eram furios, plin de dispreţ, faţă de oamenii aceştia care se comportau atât de intim, care se împerecheau sub ochii mei. mi-am ridicat privirile în sus şi m-am simţit binecuvîntat fiindcă, în ceea ce mă priveşte, puteam merge pe căile virtuţii.
în piaţa storting-ului am întîlnit o fată care m-a fixat insistent cînd am ajuns în dreptul ei.
- bună seara, am spus eu.
- bună seara! s-a oprit.

hm! am intrebat-o dacă se plimba la ora aceea atît de tîrzie. nu era cam riscant pentru o domnişoară să se plimbe pe bulevard atât de târziu? nu? (...) s-a holbat la mine mirată, apoi deodată m-a luat de braţ, zicînd:
- să mergem!
am urmat-o, dar după câţiva paşi i-am spus că nu am nici un ban şi am dat să plec. în primul moment nu a vrut să mă creadă; dar după ce mi-a scotocit prin toate buzunarele şi nu a găsit nimic, s-a mîniat, şi-a lăsat capul pe spate şi m-a făcut dobitoc.
-noapte bună! am spus eu.

- stai puţin, a strigat ea. ochelarii sunt de aur?
- nu.
- atunci, du-te dracului
am plecat.
puţin după aceea a venit în fugă după mine, strîngîndu-mă.
- vino cu mine aşa cum eşti.
m-am simţit umilit de această ofertă din partea unei fete de stradă sărace şi am spus nu.'

ce nu se citeşte

radu cosaşu:

"nu ma reped la ceea ce-i succes notoriu de librarie si genul de literatura parabolica, supta din deget si stoarsa din biblioteci. dupa soljenitin si kertesz, cu tot respectul, nu mai mor dupa enorma melodrama a literaturii din exil sau lagar".

dan c. mihăilescu:

"nu prea citesc cartile de succes nebun ale zilei. mania lui pisser contre le vent? nu stiu. fapt e ca, la vremea lor, n-am citit, vreo doi-trei ani dupa ce se tradusesera, nici shogun, nici numele trandafirului sau conversatie la catedrala. n-am organ si nervi pentru scrieri oculte, paranormale, astrologie. nimic tehnico-stiintific. nici un sf, n-am suportat niciodata genul. in fine, e ciudat, dar nu ma prea atrag nici scrierile de calatorie, exotismul, literatura descoperirilor, evadarile in geografii paradisiace. incolo, slava domnului".

gheorghe crăciun:

"nu citesc autori mediocri, nu citesc coelho, brown, anatole france, eco sau rushdie; nu citesc carti proaste ce par a fi scrise bine. nu citesc literatura sf, carti de povesti, epopei (cu exceptia lui homer), romane in versuri, piese de teatru, istorii literare, monografii, carti politiste, carti de bucate, tratate de orice natura, poezie postmoderna versificata, benzi desenate, culegeri de jurnalistica. nu pot citi carti murdare, rufoase, mototolite sau cu litera stearsa si copertele scamosate. nu citesc carti de critica semnate de alex. stefanescu, tudorel urian, daniel cristea-enache si marin mincu".

paul cernat:

"pe fostii autori canonici dinainte de 89, ca buzura sau ivasiuc, ii citesc doar din obligatie. autorii care ma indispun/irita nu numai ca nu ma determina sa-i evit, ci chiar ma stimuleaza sa-i citesc. prefer sa-i citesc pe ei decit pe altii care ma plictisesc. o mare parte a literaturii contemporane romanesti, mai ales literatura "cool", care incearca sa socheze cu orice pret, ma plictiseste prin banalizare”.

costi rogozanu:

"nu citesc carti politiste. ma refer la genul pur, nu la genuri hibride (si paul auster scrie in stilul acesta de multe ori, dar e unul dintre preferatii mei). nu ma intereseaza cine e criminalul. am o aversiune pentru un astfel de fir epic. poate imi revin, am avut aceeasi atitudine si fata de science-fiction pina am dat de philip k. dick. exista o categorie de autori pe care acum ii evit sistematic. este vorba despre galeria "marilor romancieri" din perioada postbelica: buzura, neagu, d. r. popescu, eugen barbu si ceilalti. evident, marin preda este exceptia, poate fi citit oricind cu placere".

florin iaru:

"nu citesc cartile a caror publicitate iese pe peretii orasului. cum vad o carte cu reclama mare in statiile de autobuz, o evit. nu citesc cartile cu pretentii, care vor sa ma faca mai bun, mai destept, care vor sa dezvaluie marile secrete ale istoriei. cind nu cunosc autorul, daca nu-mi plac primele 10-20 de pagini, abandonez lectura".

filip florian:

"n-am nici destul timp, nici destula energie sa fac experiente de lectura. citesc autori pe care-i pretuiesc sau carti recomandate de prieteni pentru ale caror gusturi literare bag mina in foc. nu suport cartile la moda nici picat cu ceara. chiar si asa, mai dau peste un javier marias si amelie nothomb si ramin uluit de atita mediocritate cu pene".