o revelație

dupa o voluptuoasa nu putea urma decat o revelatie. adica o alexandrina hristov.
originara din republica moldova, 'fata care merge pe jos' canta la pian, are piese in romana, rusa si franceza, picteaza si scrie.
am vazut-o prima oara in urma cu vreo 2 ani la emisiunea lui catalin stefanescu, garantat 100%.
am uitat de aceasta tori amos a noastra pana azi, cand am ascultat piesa de mai jos. de vreo 12 ori la rand! sau de 22, nu mai ştiu.

alexandrina hristov - printre flori

voluptuoasă

despre melodia asta e vorba...

kings of medicine - placebo
inevitabil, va trebui să vă povestesc puțin, pe îndelete, despre virtuțiile ei tainice,
despre pianul (0:42 + 1:56 mai amplu și apăsat) care picură lumină albă printre cercuri cenușii de bass infelxibil,
despre adierea de trompetă (2:19) anunțând beția simțurilor, explozia autentică de culoare (2:37) și arșița smintită a maidanelor și mirosul de nimfă udă,
despre superbele cărnuri ce eșuează în dansuri surde, dezlănțuite, în cascade urlătoare, în brize obraznice, în liniști și neliniști despuiate, lente, opulente, suculente,
și apoi finalul prăbușit (4:01), frânt ca zborul unei păsări mute.

o melodie maimultcaperfectă. o voluptuoasă.

p.d.s. - johnny deppelvis. (update)

p.s. 1
jur că mi-am lăsat mustăcioară subţire a la dillinger, după public enemies. să văd unde găsesc şi o pălărie care să-mi vină.

p.s. 2
la ora 16.04 fix a trebuit să-mi rad mustața cea sexoasă din cauza nevesti-mi. zicea că nu are de gând să împartă același pat cu toți spărgătorii de bănci!
cred că nu-mi mai trebuie nici pălărie acum...

public enemies (eu & johnny)

a trebuit să-mi risipesc vreo douășcinci de ani prin cinematografe ca să înțeleg un adevăr atât de simplu.
și anume că filmul a fost inventat tocmai pentru ca un coate goale ca mine să se poată bucura până-n os de poveștile cu gangsteri și împușcături.

habar n-aveți însă cât de periculoasă este treaba asta.
căci, după ce personajul de pe ecran (de obicei înarmat până-n dinți) coboară în sală, așa cum bine a remarcat și woody allen în trandafirul roșu din cairo, banditul și criminalul naibii se bagă în sufeltul tău, îți mănâncă zilele (uneori îți bea și berea) și rămâi cu el pe cap toată viața.

miercuri seară mi s-a mai întâmplat o dată. exact când ziceam și eu că gata, e criză, îmi ajung de niro, pacino, pesci, walken, eastwood, di caprio și alte lichele d'astea, hop și johnny depp – dillinger în cârca mea. cu tot cu cotillarda și bale-purvisul pe urmele lui.

acum ce era să mai zic? mi-am făcut pomană și cu el, chit că mă epuizase pe de-a-ntregul public enemies – la care ba eram pe primul rând de nu mai știam cum să mă feresc de gloanțe, ba întins pe scări, printre floricele, din lipsă de locuri mai în spate (mărturie stă și cronicheta lui teo), ba ghemuit ca un prunc, mâncând unghii, de teamă să nu i se întâmple vreo nenorocire lui johnny.

eu & johnny - by pantacruel

la sfârșit am zis sărumâna c-am scăpat teafăr și după filmul lui mann. că nimic nu mai e sigur în vremurile astea...

cocoș anel

'coco avant chanel' e un fel de film. sălciu, dar călduț ca o vafă de kakao moale. un ceva despre o femeie cocoș, croit de o găină (anne fontaine).

mă așteptam la o ciorbă un pic mai gustoasă date fiind ingredientele, audrey tautou bătrânicioasă + poveste clasică de succes cu fată săracă, drăguță și talentată ajunsă cineva.
(gabrielle ‘coco’ chanel - mamă moartă și tată nepăsător, orfelinat și lacrimi de copil, cântăreață de doi bani în cafenea și cusătoreasă în atelier de provincie, nonconformistă și botoasă, țâfnoasă și femininstă (exagerat de), micuță curtezană și ambițioasă, dășteaptă și vizionară (așa din senin), care, băi, tată, da’ ce noroc au unii!, a revoluționat moda și a eliberat sexul slab de corsete și complexe).

veste bună:
’c.a.c’ aduce cât un vârf de cuțit cu 'la mome' (la vie en rose). în minus e așa de plictisitor că mulți îl vor abandona pe la jumătate și, drept consecință, vor pierde ca proștii minutul de glorie dinaintea genericului. ăla care-i smulge un zâmbet larg-erfeld lu' amélie poulain. lu' coco chanel no.5, pardon.

veste proastă:
filmul e atât de prost, încât regizoarea co-scenaristă, anne f, încearcă să ne convingă de multe chestii cu puține (zero) argumente. adică să divulge vulgului destupat la minte din mall vitan cât de tâmpiți erau oamenii din vremea aia și cum nu pricepeau ei o iotă din simplitatea genială și eleganța stilului (feminin-masculin) propus de țărăncuța fâșneață cu poreclă de cățel.

asta ca să mai zică careva că cârrr & că bârrr & că la naiba-n puii mei, când dă cu ochiu' de băieții-n bikini și-n bluzițe ai lu' botezatu.

în mintea lui radu afrim

într-o după-amiază, mai de mai, am primit un telefon de la amicul verbiaj. la ce spectacol zici, domnule verbiaj? la jocul de-a vacanța, al lui afrim, domnule pantacruel.

numai așa, grație unui bilet în plus, l-am descoperit pe
radu afrim - un pitic uscățiv, ager, grăbit, cu păr de vulpe și mișcări de felină.

odată intrat în sală, am avut senzația că aș fi picat în mijlocul piesei. până să mă dumiresc care-i treaba cu toată agitația de nedescris, cu soneriile, telefoanele, fluierele și tastele agasante, ironia necruțătoare a lui afrim mușcase o halcă din cărnurile martorilor oculari.
sedentarii, plătitori de bilet, îndobitociți de rutina corporatistă ca și personajele de pe scenă, veniseră buluc la odeon direct din birourile lor cu aer condiționat. veniseră să se vadă în oglindă puţin mai bine. și să se râdă/plângă de imaginea reflectată.

era un soi de teatru pe care doar mi-l imaginasem până atunci.
un spectacol total, intens, sufocant, turbat, depresiv și alert, cântat și dansat , emoționant și nebunesc.
un hi-tech & hi-senzual, străpuns de un umor exploziv.
un teatru populat de alienați, travestiți, cioturi umane. sau de ce-a mai rămas din oamenii de azi în goana disperată după ziua de mâine.

păstrând proporțiile, și știu că nu mă înșel,
radu afrim (născut ca rebreanu, dar și ca maică-mea în beclean, bistrița) îmi pare a fi pentru scenă cam ceea ce este pedro almodovar pentru marele ecran.

în mintea lui radu afrim - by pantacruel (video)


*****
update radu afrim
'sunt un om obosit. în 2011 o să iau o pauză de un an. îmi trebuie o curăţare de tot ce am făcut. îmi trebuie timp să-mi scriu ideile. voi scăpa de criticii care spun "de ce îţi verşi obsesiile pe cehov?". o să fie visele mele. caut un scenograf care să mă depăşească, să mă uluiască, să îmi spună "eşti demodat, afrim!", să facă mai mult decât i se cere'

poemul de sambata - mathias (little man)

mi-a plăcut prea mult povestea acestui pervers băiețel (mathias), pornit în căutarea complexității feminine, ca să nu o postez și aici (via djerzinski).
un scurt metraj danez delicios & very funny, premiat de 5 ori în 2 ani atât de juriile adulte cât și de cele juvenile.
şi încă un amănunt: dacă filmuleţul e de 5 stele, muzica e de 5 stele şi un pic! :) little man (the way girls are) (video)

34 şi ceva...

les feuilles mortes - iggy pop

tocmai ce am împlinit zilele trecute 34,5 ani că am și primit o carte de homer. iliada.
mi se pare prea de tot. adică mai am puțin și nu mă mai încadrez nici măcar la categoria 'boogie'(30 şi ceva...),
mă apropi încet, încet de bietul domn lăzărescu (cu medicamente cu tot) și de falnicul carol I.
hai că înțeleg (nu sunt absurd!) când au zburat 30 de ani,
15 în comunism, 15 în consumism. mai exact vreo 7 campionate mondiale și jumătate. dă-le-n mă-sa...
nu pricep însă unde au intrat ultimii 4,5 ani? ăștia nu mai ies la număr! aici am fost furat la cântar, viața m-a tras în piept ca pe-o țigară. pe ăștia 4,5 am impresia că i-am pierdut în orb.

'cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe ahil' peleianul
greaua urgie ce-aheilor mii de amaruri le-aduse
multe năvalnice duhuri lui hades zvârlindu-i în brațe
ale vitejilor, iară pe dânșii lăsatu-i-a-n pradă (...)'
iliada - homer

anca grădinariu spune că

anca grădinariu s-a plictisit de moarte la filmul lui porumboiu.
unde cei mai mulți au văzut curaj, ea a văzut sterilitate.
anca crede că ’porumboiu a fost atât de îndrăgostit de secvenţa de confruntare lingvistică, încât a construit neglijent restul scenariului’.
‘am venit la poliţist, adjectiv să văd ceva ce frizează capodopera şi am descoperit o peliculă mult prea lungă, diluată, repetitivă, nu foarte amuzantă’, spune anca grădinariu.
anca a crezut că a asistat la un ’exerciţiu cerebral forţat, supt de emoţie’.
anca n-a crezut că
- ’în vaslui, toată lumea, de la procuror, la soţie, la şef discută despre înţelesul cuvintelor. (e prea de tot!, cică)’
- ’într-un oraş mic, unde poliţiştii sunt atât de cunoscuţi, poţi fila pe cineva atât de la vedere, fără să te observe nimeni’.
- ’există cineva care îşi pune, în buclă, aceeaşi melodie fără să “asculte versurile”, pentru ca în secunda următoare să le analizeze ca la cursul de semiotică (o secvenţă hilară însă supralicitată)’.
- etc, etc
’porumboiu obişnuia să facă filme bogate despre un oraş sărac. oraşul e acelaşi, dar de data asta filmul e cam sărăcuţ’, concluzionează anca grădinariu.

sunt de acord cu tot ce spune, aici, anca grădinariu.

chiar dacă pe mine nu m-a plictisit atât de tare și am gustat 'noutatea' (sa-i zicem 'inventivitatea') lui porumboiu,
anca a spus exact ce am simțit și eu,
după ce am ieșit, mai mult derutat, decât încântat, de la 'poliţist, adjectiv'.
am simțit, însă nu am știut să exprim. sau nu am avut curajul.
am dat-o pe tenis, pe poker, pe frustrare, pe metafore, pe arătură. am ezitat să fiu sincer cu mine până la capăt.
și acum îmi pare rău. de porumboiu.
dar continui să cred în el și încerc să-i anticipez următoarea mutare. știu că de data asta joacă cu negrele.

truffaut, porumboiu, politist (nesfarsit)

de data asta fara adjective. sunt oricum prea multe si m-am saturat de ele. nu le mai suport deloc, mai ales cand le vad atasate ca niste catuse de ultimul film al lui porumboiu.
care daca nu e superb, musai e magnific, daca nu-i uluitor, ii unic, daca nici fabuos nu e, macar colosal e si daca nu e genial e ultragenial. asa cum i-au tot urat de ma-sa si criticii de la cannes si als si gorzo ba chiar si pantacruel si djerzinski si altii si etc.

n-as vrea deloc, pe cuvant, sa fiu tocmai acum in pielea unui mungiu, puiu, muntean, jude, sitaru, ca sa nu mai zic de daneliuc sau pintilie (sa zic ceva si de sergiu? mai bine nu, ca e batran si nu vreau sa-l am pe... 'constiinta').
acum pe bune, c. porumboiu e nevinovat saracu'. baiatul n-a gresit cu nimic. ce, daca si-a incercat si el norocul si a prins 6 numere o data, ba chiar de doua ori la rand - dracia dracului!, a dat cu bata in cap la oameni? n-a dat.

dar sa le luam pe rand...

1. ultimul film al lui truffaut, 'vivement dimanche!'.
am intarziat si am ratat lansarea cartii magdei mihailescu, 'francois truffaut, barbatul care iubea filmele' de la sala elvira popescu plus (sau mai degraba minus) vreo 10 minute din film. la final, i-am zarit pe alș, pe gabriel spahiu - n-am crezut vreodata ca spahiu poate da atat de bine in costum cand isi ia un aer de adrien brody!
n-am mai stat insa si la un pahar, dupa...
ce sa caut eu acolo? care am intrat fara bilet bajbaind pe intuneric (chiar, de cat timp n-am mai bajbait prin sala dupa un loc? ohooo...)

continuarea maine, ca mi-e somn...

(si o melodie care mi-a luat mintile in ultimele zile)
happy you're gone - placebo

cinefil de duzină (generalul armatei moarte)

weekend gargantuesc în care mi-am propus să citesc printre rânduri și să văd printre altele și eu, ca orice (michael) mann amărât, un johnny & depp & deeply faimos în
public anemies. după care îmi curg (christian) bale-le de când am auzit că a apărut în urbe.

când colo n-am citit nimic, iar tot ce am văzut a fost coșciugul lui michael scofield. adică ce mai rămăsese din prison break (ultimele 6 episoade la conservă = 6 ore de adrenalină și agreabilă teroare).

m.s. în audiență la generalul (krantz) armatei moarte - secvență din ultimul episod p.b.

în timp ce-mi mușcam mâinile de spaimă, ca un câine turbat și maniac p.b. ce sunt eu, mi-a venit și un gând bun. un gând frumos...
mi-am dat seama seama, în sfârșit, că sunt un cinefil de duzină care și-ar dori ca ultimul film dinaintea cazanului cu smoală să fie prison break-ul de la coadă la cap.

si totusi, ’politist, adjectiv’

am iesit mai mult decat confuz, ca sa nu zic frustrat, de la ’politist adjectiv’.
a fost ca si cum mi-as fi cumparat bilet la ‘zabriskie point-ul’ lui antonioni si as fi nimerit la ‘cenusa si diamantul’ lui wajda – mi s-a intamplat asta odata, la cinemateca.
cert este ca fusesem infestat pe nesimtite. framantarile lui cristi (dragos bucur), cinismul si didacticismul (delicios) domnului comandant anghelache (vlad ivanov), servilismul ordinar al colegului nelu si figura de toparlanca a ginei imi intrasera ca niste aschii nenorocite sub unghie.


la ‘a fost sau n-a fost’ am ras cu lacrimi (pe alocuri) si am plecat fericit acasa. la ’politist, adjectiv’ am ras amar, ca boul (pe alocuri). apoi am plecat acasa nefericit.
daca pe straini, care ne ingroapa fara mila in premii, ‘politist-ul’ i-a coplesit si i-a sedus, chit că nu au putut patrunde toate sensurile ’adjectiv-ului’, pe noi ne-a cam bulversat. si nu cred ca doar din cauza ambitiei cineastului de a lungi pana la insuportabil marginile si asteptarile, de a descompune golurile ori, invers, de a umple plinul si comprima miezul.

cu ’politist, adjectiv’, c.p. si-a confirmat maiestria perversa si capacitatea nelimitata de a surprinde si inova, de a jongla impresionant cu rasu-plansu.
artistul porumboiu a provocat filmul de arta la o partida de poker si l-a rapus tacticos cu o cacealma adorabila. drept in moalele capului si mai ales cu ajutorul 'chestiilor alea doua dintre picioare' - cum ar spune un amic.

*****
p.s.
ce poze am ratat duminica, in drum spre ’politist, adjectiv’, pentru ca nu mi-am luat aparatul foto...

1. babeta in rochie pe trotineta grabindu-se spre gradina icoanei – mi-a dat prioritate
2. mosneag pe scuter legat de un cataroi (cub de bca). cataroiul era legat la randul lui de scuter cu curele – avea viteza legala
3. homeless intre doua varste sforand de-a lungul si de-a latul filmului - n-a fost inclus in pret

politist adjectiv / tenisman epitet

subsemnatul panta cruel, angajat zilier ca uitator la cinematograf si stadion, declar pe propia raspundere ca roddick vs federer din finala de la wimbledon a fost mai profund & palpitant decat dragos bucur vs vlad ivanov din filmul lui porumboiu.
chit ca la adjectiv politist am ras neintrerupt chiar si cand pe ecran nu se intampla mare lucru. de vina a fost un semi-aurolac la vreo 50 de ani, aflat 3 randuri mai in spate, care a sforait pe mai multe voci de cand s-au stins luminile pana s-au aprins din nou. într-un final s-a trezit si a murmurat ceva aproape... incomprehensibil (gina, in 5 minute sa am dex-ul pe birou!)

mi-au placut mult, asadar, si doamna gina si nu te parasesc iubire si analiza pe textul melodiei tembele a mirabelei dauer, insa nicio replica si nicio gaselnita minimalista a lui porumboiu
nu au facut cat sirul de serve irefutabile (gina!!), seria criminala de passing shoturi si passing crossuri fara de sfarsit expediate de roddick (care are o moaca de john malkovich rebel si tanar de cand il stiu). un andy roddick caruia nici maica-sa nu-i dadea vreo sansa in fata lui federer (de nerecunoscut in acest meci).
ultimul set, decisivul, care doar el s-a intins mai mult decat un film bun (de autor) a durat 30 de ghemuri! și a durut până la ultima secundă.

tin sa mai informez opinia publica ca la meci a asistat si domnul woody, prietenul meu, caruia, am vazut cu ochii mei, i-a scapat una furtiva lacrima pe fileu, cum i s-a intamplat si la match point (2005).
a fost picatura care a facut diferenta între federer si roddick, dar si intre wimbledon si cannes.

retrovizoare

nu-mi amintesc să mă fi lovit peste noapte vreo amnezie rebelă ori vreo venerație nemărginită , însă, după aritmetica mea, este pentru a doua oară în ultimele zile cu ploaie când scriu despre alex leo șerban.

sincer să fiu, după ce duminica trecută i-am urat de bine, într-un moment în care între două festivaluri de top și o cină alături de maiștiueucare celebritate a momentului venerabilul tocmai se debarasa de vreo 3 sferturi din combustibilul care i-a fost hărăzit, mi-a venit ideea unui interviu cu dumnealui. pe care maestrul cronicar l-a acceptat cu amabilitate.
pentru că am dorit ceva mai neconvențional, că am și eu un fix, m-am pus cu burta pe google ca să aflu totul despre mama lui almodovar și mai ales despre rafinamentul alș-ului.

așa am ajuns ca în sâmbăta cu ’polițist, adjectiv’ să-mi împachetez ziua în vreo 574 de interviuri și alte însemenări plus un pahar cu vin. pentru a mă pierde iremediabil cu firea și cu gândul printre fotografiile apăsătoare ale ’retrovizoarelor’ semnate a.l.ș.

bunul meu vecin sam

de fapt sunt doi vecini de-ai mei de la etajul 3, ’poștașul’ și ’pictorul’, pe care nu-i chemă nici sam, nici sesam.
tam nesam, am dat astăzi peste această declarație de neatârnare și autonomie teritorială postată cu markerul negru direct pe perete.

na, că mi s-a făcut de un jack lemmon. cu gheață și fără sifon.