scrisorică de amor către marin

dragă marin,
mai întîi trebuie să-ţi spun că mi-ar plăcea să cred că suntem de acelaşi sînge amărui-rubiniu, dublu rafinat, cu gust de palincă, din moment ce şi eu mă trag, mai pe după mamă, de prin părţile bistriţei, unde încă mai deţin cîteva neamuri nesemnificative şi aproape uitate. mai apoi, mă tem că îţi datorez niscaiva scuze (deşi nu-mi prea place să recunosc) pentru vorbele duşmănoase & urîcioase presărate p’aici fără noimă; mi se întîmplă adesea, dacă vrei să ştii, din pricină de grăbeală şi entuziasm/idiferenţă precoce.

am zis, data trecută, după ‘plictiseala care mă cuprinsese pe la pagina 100’ , că aştept cu emoţie 'bulversantul finiş’ al ultimului tău roman, unul care să salveze ce ar mai fi fost de salvat. nu-mi imaginam nici bătut faptul că voi sesiza prea târziu că arhitectura sa curioasă dă întreaga forţă, muzicalitatate şi frumuseţe aparte a ‘apropierii’. ba chiar şi ciocnirile şi încrucişările verbale ori seminale ale personajelor aflate, toate, la limita prezumtivului şi a prezumţiei de poezie.

şi în timp ce mă încjavascript:void(0)runtam la puzderia de potriveli, forţări şi coincidenţe ca la balamuc, dar mai ales la schematismul eroilor tăi ciudaţi croiţi, aparent, după acelaşi calapod, descopeream asemănări incitante între construcţia ‘apropierii’ şi unele scenarii deştepte ale lui quentin tarantino sau guillermo arriaga.
şi, totuşi, ’în puii mei’, nu acesta din urmă este motivul pentru care ultimul tău roman s-a metamorfozat, în mintea mea găunoasă, din şoarece de bibliotecă comunală în alpaca lînoasă de buenos aires, ci, mai degrabă, simplitatea lui complicată, spiralată, turbionară de latino-jazz.

în rest, eu sunt aproape bine şi nespus de trist,
după ce pisicuţul mewsette, zglobiul şi perfidul, a plecat îmbufnat la ţară şi m-a lăsat, melancoliceşte, într-o clară şi inepuizabilă poziţie de offside.