se cauta umor si lumanari. (festivalul international de literatura bucuresti - seara 2.)

da, e adevarat. am fost aseara prin micul montparnasse, la clubul taranului roman. a lipsit iarasi ilie moromete, ceva probleme cu foncirea, dar au venit nume grele ale boemiei autohtone: razvan petrescu, radu pavel gheo, vasile ernu, fillip si matei florian, marius chivu plus cativa internationali de nadejde, lusitanul jose luis peixoto, bulgarul alek popov si irlandezul philip o ceallaigh. ratacit printre cuvinte, l-am zarit cu un ochi si pe romanul corneliu porumboiu.
or mai fi fost si alte vedete, insa, cu exceptia unei blonde din public cu ciorapi rosii si nas taios in forma de iatagan – ce-i drept ‘crucisatorul potiomkin’ o ajuta sa despice-n fasii aglomeratia –, eu n-am remarcat.

aveam un chef nebunatic sa simt in ceafa rasuflarea fierbinte a fiarelor si sange proaspat, sa vad pe viu in carne si oase (cam multe oase) cum arata un festival international de literatura.
asa ca mi-am luat o bere, becks, cat juma’ de ‘baiuteii’ (prefer jumatatea scrisa de fillip), si un scaun inalt, am primit apoi moca un ‘supliment de cultura’ (luiza era la locul ei, pe ultima pagina, m-am mai linistit) si un vin fiert rece + un covrig tare cu mac moale. de la mac donalds nu aveau nimic. in fine...

pana sa inceapa talk-ul s-au pornit kiss-aturile. razvan petrescu, uratel si longilin ca de obicei, dar cu success la dame (e doctor, stie cum sa le ia) a kissat cu foc, pe rand, o bruneta tinerica, o satena asa si asa si o doamna bine. nici una nu era sotia lui, desi afara ploua discret.
s-au citit apoi fragmente de proza, unele mai putin haioase (asa cum au fost anuntate), altele mai deloc (asa cum nu s-a dorit). insa lumea nu prea a bagat de seama si a ras (vag). ceea ce-i bine, ca rasul ingrasa. si a aplaudat (chinuit) ceea ce-i la fel de bine, ca miscarea face bine.

primul in program philip o ceallaigh, care traieste de ani buni in romania (spune ca vrea sa ajunga sarac si nelinistit. ca sa poata scrie. a nimerit la fix). irandezul a citit ceva despre doua pizze nasoale mancate la cairo si in pasaj la universitate. una dintre pizze era, banuiesc, la fel de nasoala ca fragmentul din viitorul sau roman ‘si dulce e lumina’.

a venit apoi randul lui alek popov. asta avea un umor bulgaresc, la care mai mult a ras el decat ai nostri. daca tipul nu minte, am aflat ca bulgarii, care au inventat zacusca, au adus pe lume si veceul, un lucru admirabil! popov ne-a citit in limba lui stoicikov din care am inteles 3 cuvinte, 'tigara' si 'parva etaj'. la traducere, romanii au ramas pe ganduri cand au auzit ca personajul principal din 'mission london', a cerut sa-i fie incalzita piftia! in cele din urma s-a convenit, de fapt s-a negociat, ca piftia era de fapt un fel de ciorba de potroace. eu cred ca piftia aia incalzita ar fi mers de minune cu vinul din partea casei fiert (la) rece.

sa nu uit de romani si in special de matei florian, fratele mai mic si mai pricajit al lui filip. care matei a starnit o groaza de icnete si hohote nesanatoase cu fragmente din ‘si hamsel si regretel’. cu regretel as spune ca romanul sau nu e decat un rahatel. ca sa fiu mai bland, povestea cu pitici peltici care vorbesc fara noima cu ‘l’ in loc de ‘r’ pare un fel de carte de colorat fara poze. cine stie, poate doar pare...

a mai citit si radu pavel gheo, un tip extrem de simpatic si de treaba, in ciuda lookului sau de naufragiat. de altfel a fost cel mai amuzant atat cu secventa citita, niste pusti se uitau la un film porno, la televiziunea sarbeasca, in casa lui tataie de la tara, pe vremea lui ceausescu – toate se intampla din pacate doar pe vremea lui ceusescu –, cat si cu o relatare (absolut delcioasa) si aproape (i)reala in care gheo, sarac lipit si la 4 ace, impreuna cu nevasta lui, la fel de necajita, au pornit-o pe sosea spre un interviu salvator la coca-cola. in timp ce el era respins, nevasta lui, pe tocuri si in fusta mini, s-a urcat intr-un copac!

despre razvan petrescu nu mai spun nimic, e preferatul meu.
la final, am cumparat cartea lui peixoto care scrie superb (omul gandeste in metafore si scrie fluent, vizual, in propozitii scurte).
portughezul, afabil si vorbaret, mi-a acordat si un autograf pe carte: ‘para o pantacruel, este romance de un sol que ora ilumina, ora queima’.

ca o concluzie, desi umorul a fost cautat (cu lumanarile, care nu prea se mai gasesc), seara de literatura mi-a lasat un gust placut.

houellebecq - b.h.levy. cartea anului

totul, cum s-ar spune, ducea într-un singur punct, 'inamici publici' nu putea fi decât cartea anului. criticii trâmbițau 'meciul de ping-pong intelectual al secolului: lovituri razante, lovituri tăiate, lovituri perfide, retrageri strategice, reverențe reciproce în fața fiecărui lovituri izbutite'; als și djerzinski la rândul lor, primii de la care am aflat de existența cărții, spuneau că n-au putut s-o lase din mână.
totul cu excepția unui singur amănunt, semnificativ: nu era vorba despre un roman, ci despre un uimitor schimb de epistole (28 de e-mailuri) întins pe durata a 6 luni de zile între prozatorul michel houellebecq și filozoful bernard-henry levy.

dar acest amănunt nu mai are nici o importanță. dialogul sclipitor și necruțător al celor doi gânditori francezi seduce cititorul. și-l bulversează, și-l ispitește, acaparează, contrariază, zgândăre, desfată, entuziasmează, enervează.
'inamici publici' te obligă să devii mai deștept pentru câteva ore/zile, alături de houellebecq & b.-h. levy, în această călătorie ireversibilă (fără centură de siguranță) spre infern.

*****
m.houellebecq
“Dragă Bernard-Henry Levy,
(...) Specialist în lovituri ratate și în bufonerii mediatice, dezonorați până și cămășile albe pe care le purtați. Intim al celor puternici, scăldându-vă încă din copilărie într-o bogăție obscenă, sunteți emblematic pentru ceea ce unele reviste cam ușurele continuă să numească 'stânga-caviar'. Filosof fără gândire, dar nu fără relații, sunteți, în plus, autorul celui mai rdicol film din istoria cinematografiei. (...)
Amândoi simbolizăm perfect înspăimântătoarea vlăguire a culturii și inteligenței franceze. N-am contribuit cu nimic la înnoirea scenei electro din Franța. Nici măcar nu suntem pomeniți pe genericul filmului Ratatouille.
Condițiile dezbaterii sunt întrunite”

b-h.levy
“Dezbatere?
Sunt posibile trei piste, dragă Michel Houellebecq.
(...) Arta. Filmele. Obiectele frumoase. Chiar şi cărţile, câtă vreme sunt şi nişte obiecte. Aici, situaţia e de-a dreptul intristătoare. Fiindcă adevărul adevărat, cel pe care n-am indrăznit niciodată să-l mărturisesc aşa cum o fac acum, e că nimic din toate astea nu mă intersează dacă nu este, din nou, un pretext pentru scris. Imi dau seama cu groază că n-am mai sacrificat, de ani de zile, o zi sau doar o seară straşnică de scris de dragul plăcerii de a merge la un film, de a admira un tablou sau de a asculta o operă pe care să nu trebuiască să le folosesc, mai devreme sau mai târziu, intr-un text. Şi-mi dau seama, cu o groază sporită, că, atunci când am isprăvit, atunci când mi-am predat textul ce mi-a fost comandat, când am tradus in cuvinte ceea ce am priceput din Mondrian, din Macao, dintr-un mare roman contemporan, din teatrul lui Thomas Bernhard, din colajele lui Warhol, din clişeele lui Richard Avedon, din ruinele din Lagos sau din Kabul, din America profundă, din ultimele nopţi ale lui Charles Baudelaire, din filmografia lui Coppola sau a lui Woody Allen, imi dau seama, deci, nu fără o oarecare stânjeneală, că, odată ce au fost aşezate in cuvinte, odată ce au fost depozitate intr-o carte sau descusute intr-un articol, lucrurile incetează să mă mai privească: le abandonez; ele sunt, ca să zic aşa, dezactivate; Aşa că sunt cu băgare de seamă.”

*****
totul a inceput, așadar, dintr-o joacă și a continuat apoi printr-o indiscreţie apărută in le journal de dimanche din 15 iunie anul trecut, când directoarea editurii flammarion avea să anunţe peste doar două zile, in faţa a 300 de librari, apariţia in octombrie a unei cărţi secrete, scrisă ‘la patru mâini’. era anunțat și primul tiraj: 150.000 de exemplare!
a fost cel mai mare buzz literar al ultimilor ani, iar acum, în această toamnă, deși nu are nimic putred la mijloc, este probably the most wanted book in the world.

*****
(interviu video) houellebecq - b.h.levy, aici (subtitrat)

eram defect

cand eram mic spre mărișor și puțin acrișor-ionatan mă bâlbâiam. pâna scuipam afară o propoziție beteagă, sfărâmată în dumicați, pârâiam și troseneam din țâțâni mai dihai ca un tren ruginit rusesc. îmi pierdeam controlul și deraiam la cea mai firavă emoție. la școală mi se bloca clapa pe o consoană boantă în special când mă puneau, profesori sadici!, să citesc ceva cu voce tare.
desigur, nici combinațiile periculoase cu gagicuțele tocilare (preferatele mele) nu-mi ieșeau de fiecare dată. de fapt îmi ieșeau doar coșurile pe față.

cu toate acestea râdeam cu lacrimi la scenetele și bancurile cu bâlbâiți. așa cum am râs și acum (m-am zvârcolit în chinuri) la revederea acestei secvențe incredibile cu formidabilul puiu călinescu. un umor cum din nefericire nu se mai fabrică în zilele noastre.

whatever works. ∆x∆p ≥ ħ/2

am glumit, nu pot să mă uit încontinuu la whatever works. sunt și eu aproape om. apoi... 'well, nobody's perfect'
nu înseamnă însă că nu pot bârfi necontenit filmul lui woody allen. măcar o dată pe zi, de acum înainte, până la sfârșitul lunii (nici nu mai e mult din octombrie).

prin urmare, astăzi aflăm care-i treaba cu '∆x∆p ≥ ħ/2', unde ħ/2 este constanta planck redusă.
mai pe înțelesul vostru și al amatorilor și idioților incompetenți de 58 de ani, al cretinilor, zombiilor fără creier, al copiilor imbecili, omizilor fără creier, taților tâmpiți, mamelor bețive și homsexualilor persuasivi este vorba despre principiul incertitudinii al lui heisenberg.
știu că nu știți ce-i drăcovenia asta, ar fi trebuit să fiți genii ca larry david, aproape nominalizați la premiul nobel pentru mecanică cuantică, ca să înețelegeți chestiunea.

în fine, principiul incertitudinii al lui heisenberg este ca atunci când patricia clarkson face dragoste cu unul dintre cei doi tipi cu care trăiește, într-un anumit mod în clipele în care sunt singuri, dar care o face diferit cu același când de față se află și celălalt. deci nu e chiar așa de complicat...
și whatever, omizilor dragi, veți vedea că evan rachel wood o spune mult mai bine și delicat în w.w..

nu sunt un tip simpatic (whatever works)

așa crede woody allen. despre el si personajele sale.
iarăși o să exagerez ca de fiecare dată când e vorba de woody. dar de această dată bătrânul chiar m-a omorât. de fapt m-a făcut să... evident nu-mi găsesc cuvintele. tot ce pot să spun este că m-aș uita la 'whatever works' fără oprire până când s-ar întrupe curentul.
dau o fugă la domn gică să-mi arate cum e cu condusul și revin. las însă robinetul cu replici să curgă...


whatever works
- nu sunt un tip simpatic. șarmul nu a fost niciodată o prioritate pentru mine.și ca să știți, asta nu cel mai plăcut film al anului.

- lăsați-mă în pace cu "aș fi putut" și cu "ar fi trebuit". maică-mea spunea: "dacă bunica ar fi avut roți, ar fi fost tramvai". mama nu avea roți. avea varice.

- ești un bãrbat cu care este foarte greu sã stai.
– din cauza asta ai avut o aventurã?
– nu am avut nicio aventură. a fost un scurt interludiu de infidelitate și s-a întâmplat acum mulți ani.

- în america, oricât urau negrii, îi urau pe evrei chiar mai mult. erau speriați de negri cã aveau un penis prea mare. îi urau pe evrei, chiar și cu micile lor penisuri.
- pentru Dumnezeu, mănânc aici.

- mă dau bătut. dormi pe canapea, proasto. sunt prea obosit să prelungesc acest dialog dintre un microb murdar și un gânditor de nivelul premiului nobel.

- ce fel de geniu ești?
– ce fel?
– da, la ce ești un geniu?
– mecanică cuantică.
– da, dar în ce domeniu? muzică?

- eram amândoi studenți la universitatea din chicago. avea un iq mare și o rochiță drăguță scurtă.

- ce aș putea să-ți ofer eu în afara unui temperament impulsiv, ipohondric,idei fixe despre moarte, furie și urã față de oameni? și ce ai putea sã-mi oferi tu? un personaj din faulkner, nu diferit de benjy.

- melody mi-a spus că ești un om foarte inteligent.
- dacă un iq de 200 este foarte intelligent...

- boris, unde o pot duce pe mama intr-un loc amuzant?
- ce zici de muzeul holocaustului?

- știi, trebuie sã spun, chiar dupã cele mai înalte standarde, soacra ta are niște sâni foarte frumoși. și fundul ei este frumos conturat. este în formã de pară. degas făcea distincție între fundul în formã de măr și cel în formă de parã. eu sunt un mare mâncător de fructe.

cărmăzi-i-aș célinoiu!

nu mai aveam apă plată și șervețele fine, așa că m-am dus, ieri, să dau o mică admitere la master.
pieptănați și parfumați, unii cu câte doi cercei în urechiușe, alții cu câte doi cârcei în degețele, viitorii scenariști ai lu pește prăjit, vreo 8 sau 9 bucăți, adulmecam interviul. peștele prăjit s-a dovedit a fi o scrumbie afumată – nelu cărmăzan. pe care il voi subvenționa 4 semestre la rând.

primul candidat, alexandru nuștiucum, absolvent de jurnalism, este luat la pumni de cărmăzan. meșterul dă de sare sânge (și bale) pe pereți.
știi cine a fost louis-ferdinand céline? a întrebat torționarul din poziția stând pe scaun. nu, a recunoscut, sincer, imposibilul ucenic.
nu?! dar cine a fost ernest hemingway știi?, a insistat scrumbia afumată.
nu, a rămas consecvent tânărul aspirant la o diplomă.
ok, ești admis, deși ar fi trebuit să fii respins. vom presupune că te iau de la zero și încerc sa fac ceva din tine.

al doilea candidat, eu în persoană. m-a întrebat ce facultate am terminat. și ce faci cu dreptul? nimic, ce să fac? mă așteptam la o provocare pe măsura talentului meu. de exemplu dacă am auzit vreodată de dan claudiu tănăsescu. dar ce pretenții să ai de la cărmăzan...
știi cine a fost louis-ferdinand céline? mă ia pe neașteptate.
normal, un scriitor francez. i-am răspuns. și asta a fost tot.

am ajuns acasă extenuat de efort și până să iau niște spanac în gură, cu chifteluțe rumene de vită și pui, am fost anunțat de djerzinski că am subtitrare pentru whatever works-ul lui woody allen.
am apucat să-i mulțumesc, dar n-am mai apucat să văd filmul, căci pe seară, după o nouă incursiune în lumea morbidă a instructorului auto gică, am plonjat în filmografia rudimentar-debilă a cărmăzanului: sania albastră, casa din vis (‘tu-ți lumina și închinarea mă-tii’ – gh dinică), raport despre starea națiunii (’numai pentru masochiști’ – a.l.s.), margo (’sigur că n-aş mai vrea să văd în viaţa mea un film de-al lui cărmăzan, dar l-aş lăsa să-mi filmeze înmormîntarea. și nici nu m-aş supăra dacă ulterior ar distribui produsul în săli' - gorzo) și alte căcaturi finanțate cu bani groși de cnc.

am reușit să ies din starea de depresie, după ce băieții lui dan petrescu au făcut specatcol pe ibrox park și, în cele din urmă, am adormit pe golurile lui mutu la debrecen.
adică o zi de căcat, cărmăzi-i-aș célinoiu!

looking for zakuscătă

într-o dimineață de sâmbătă, la puțin timp după ce poftise la zacuscă și murături, pantacruel, care era un om pătimaș, trist deseori și ticălos în restul anului, cu o ambiție postmodernistă și gusturi rafinate, a plecat spre Bелико Tърново. ca să pună mâna pe câteva borcane tare bune (și, bineînțeles, ca să le vină de hac).
era tulburat și cei care l-au văzut în acea zi își amintesc înfățișarea lui răvășită.
în aceeași seară s-a întors acasă, a încercat să scape de senzația de destin implacabil, a luat o lingură, a deschis capacul de tot, a rupt un codru mare de pâine, a chemat ș-un câine și, când noaptea era pe sfârșite, a fremătat sticlos.

ce s-a petrecut cu toată acea delicioasă zacuscă este încă subiectul unor discuții aprinse. unii se jură pe neveste și pe copii că individul s-a lins pe bot și pe degete înainte să spele borcanul cu axion. alții susțin însă că bunătățile au fost ascunse până la iarnă de ochii pofticioșilor.

looking for zakuscătă - by pantacruel
veliko târnovo, octombrie 2009

henry si june, harvey keitel si radu cosasu

vineri, a 1809-a pentru mine,
ploaie rece, cafea proaspătă, am început să citesc anais nin - henry și june (jurnalul necenzurat).

paris, octombrie 1931
'vărul meu eduardo a venit ieri la louvecinnes. am stat de vorbă șase ore. a ajuns la concluzia pe care o intuiam și eu'
bucurești, octombrie 2009
bătrânul cosașu a venit miercuri la șosea, la mțr. s-a stat de vorbă ore întregi, s-au spus povești, au șuierat întrebări . n-am fost de față, am ratat, ratez mult.
new york, octombrie 1991
izzy maurer, saxofonistul (harvey keitel), a venit marți în vizită la prietenii săi - în filmul lui paul auster, lulu on the bridge. au mâncat, au băut și au stat de vorbă.

paris, octombrie 1931
‘mai târziu o încăpere mică, întunecată, extreme de sărăcăcioasă, ca un alcov ascuns. imediat, bogăția vocii și gurii lui henry. senzația de scufundarte în sânge cald. și el copleșit de căldura și umezeala mea. penetrare înceată, cu pauze și răsuciri. nu am cuvinte pentru asta; totul e nou pentru mine.’

bucurești, octombrie 2009
cosaşu şi-a scos textele dintr-un plic şi s-a pus pe citit ‘despre angoase muzicale, ironie, kant, cervantes, proust, fostul director al cenzurii în faţa standului de ziare postdecembriste, tovarăşul pietricel şi parmezanul, conjuncţii şi prepoziţii, compoziţia chimică a lacrimilor etc. şi s-a râs mult, s-a oftat încet, s-au schimbat priviri încântate’ – am aflat de la luiza.

new york, octombrie 1991
au terminat de mâncat și de băut (vinul roșu) și acum vorbesc. philip scoate un trabuc și i-l oferă lui izzy (keitel). ‘no, thanks’. te deranjează dacă îți pun o întrebare? ‘a question?’ se miră puțin izzy. întreabă-mă orice vrei. philip gesticulează cu trabucul încă neaprins, pe care îl bate ușor de masă, și spune că nu trebuie să răspundă dacă nu vrea, ‘but, something happened to me a cuple weeks ago’. de atunci mă tot gândesc dacă am procedat corect sau nu.
izzy este un bun asculător și pare nerăbdător să afle despre ce este vorba. eram în avion spre londra, continuă philip. am fost s-o văd pe catherine. în timp ce avionul cobora, am simțit nevoia să merg la toaletă. am ajuns acolo, dar era ocupat. așa că am așteptat puțin, timp în care am schimbat câteva vorbe cu una dintre stewardese.
în fine, ușa se deschide… ‘and out steps this good-looking girl. maiybe 24 or 25. very pretty’. mi-a aruncat o privire scurtă. izzy ascultă cu atenție, puțin încordat. s-a strecurat pe lângă mine, iar eu am intrat în cabină. capacul wc-ului era lăsat jos. am ridicat capacul și… și ce am văzut m-a îngrozit. tot capacul era mânjit de căcat. îmi venea să vomit. nu știam ce să fac. mă gândeam că dacă m-aș plânge stewardesei ar fi putut crede că eu am făcut una ca asta. tocmai avusesem o mică conversație și nu vroiam să creadă că aș fi o astfel de persoană. ’that’s the situation’.
philipe se uită la izzy, izzy însă nu știe ce să-i zică. acum spune-mi ce ai fi făcut, dacă erai în locul meu? i d’ont know, răspunde izzy. aș fi reclamat, cred, dar nu sunt sigur. tu ce ai făcut?
am luat hârtie igienică și am curățat toată mizeria aia. / incredibil! / yeah... incredibly disgusting. / i d’ont think i’ve ever done anything that generous. ai făcut un lucru admirabil. / philip zâmbește cu buzele strânse – maybe, maybe not. poate am fost doar un laș. am încercat să evit o scenă.

my life in ruins

dacă te cheamă mike reiss (coscenarist la the simpsons si ice age 3) și scrii un scenariu bun, viața mea în ruine/my life in ruins, riști să îl vinzi cu 400.000 de dolari și să te trezești că filmul a ieșit prost.
când se întâmplă asta, spune reiss, ‘e ca și cum ți s-ar naște un copil urât’.

ma intreb câți copii frumoși (sau cai) are reiss pe acasă.

update 1
mi-am inregistrat filmul sa-l vad in noaptea asta. voi avea a night in ruins

update 2
m-am razgândit după primele minute.
e un horror cu niște turiști scălâmbăiați, femei și bărbați, care mănâncă inghețată prin atena.

glume pentru maxim 10 oameni

the arrogants - 'glume pentru maxim 10 oameni'.
așa a și inceput, pe happy fish, ca o emisiune pentru degustători. un fel de micro stand-up comedy. a avut succes, iar acum strânge săptămânal mii de vizualizări.
mi s-au parut funny și le-am lichidat. într-un montaj pantacruelic, pe muzica psycho. de hitchcock.

the arrogants by pantacruel.

lumea lui stere gulea

lumea lui stere e gulea.
de fapt nu asta am vrut să spun.
lumea lui stere gulea non est disputandum. e defectă, defectivă de bun gust, subtilă și palpabilă ca un weekend cu mama tâmpit.
am văzut și eu filmul, aseară. nu pot să mint, dar pot să spun că a fost... supercool! mi-a zdruncinat ceva în mine, nu știu ce. ceva mic și rotund. și neînsemnat.
mi-a plăcut că autoru’ lu’ moromeții a rămas bine ancorat în realitate; nu s-a lăsat dus de valul tânăr. cine știe ce chestie căznită, minimalistă, cu puțin umor, niciun omor și plictiseala dracului ar fi ieșit? mai bine așa...

mi-a plăcut mult și povestea – mamă tânără (medeea marinescu) întoarsă din spania, copilă drogată (adela popescu) care vorbește cu p și f (ca gică, instructorul auto), revedere după ani în toaletă, ‘eu sunt mama ta...!', ‘e, căcat...!’, viața la țară cu gheorghe dinică, ‘tu-i ceapa mă-sii, asta nu e ceapă de la mine’, interlopi haioși, andi vasluianu (a mai prins 4 minute într-un film), traficanți de organe, răpiri de copii, revedere la morgă după zile, final deștept și așteptat. un film neașteptat de.

mi-a mai plăcut pentru că totul pare decupat din viața obișnuită a unui bucureștean anodin. ca mine de exemplu. care, mai alaltăieri, i-am furat nevesti-mi banii din portofel ca să-mi procur o doză din adevărul literar și artstic de la un dealer din romană. nu mai spun că, ajuns la locul întâlnirii, m-am bătut cu niște țigani pe un bilet la omul pernă de radu afrim. țiganii aveau lanțuri la ei, eu eram cu mâinile goale. le-am smuls lanțurile de la gât și i-am caftit de le-au mers fulgii.
dar asta este o altă poveste...

au fost mai coioși

ne-au tras-o frumos, de 5 ori la rând.
până la urmă meritat, pentru ca sârbii au avut bull's balls (grande cojones), iar ai noștri cow boobs (tetas de puta)

explicație foto: serbia - românia 5-0

îmi țineți și mie rând aici?

sunt curios ca o babă, știu.
imediat ce-am văzut coadă lungă la ieșirea din piață, am întrebat fără jenă: ce se dă domne aici? să dea câte-un kil să ajungă la toată lumea! soțioara a izbucnit într-un surâs, iar un bărbat cu sacoșă goală m-a lămurit, struguri și mere. așa că m-am cărat. cumpărasem deja struguri și mere.
din păcate capacul fusese ridicat. răul se strecurase afară și până s-ajung acasă, un cârd de expresii de demult m-a tras cu vreo douăj de ani înapoi.

îmi țineți și mie rând? mă duc pân’ acasă să iau bani și sacoșă și faceți dom’le un cordon să nu se mai bage lumea în față! cum, nu mai aveți sifoane? atunci dați-mi doua lapte si patru iaurt! dar sticle la schimb primiți? și juma de kil de rahat, va rog frumos. mulțumesc. a, era să uit, mai aveți cumva sportul? n-au fost decât două, înțeleg...
în fine, am găsit și o minge de 35, am dat două pifuri pe un rahan, am făcut un schimb de timbre, apoi am auzit că dacă azi la CEC un leu depui, mâine el va face pui, am depus zece lei - atât mai aveam în buzunar, am jucat puțin frunza și țară țară vrem ostași și am baut un brifcor, jur pe roșu!, după care o fată mi-a cerut prietenia (am refuzat-o, sunt om însurat!),
nu vă supărați, cât aveți ceasul? ohoo, păi să mă grăbesc atunci că se termină apa caldă, și nici liftu nu merge că s-a luat curentu... hai mai repede că e sâmbătă și încep desenele animate!
uite tocmai a-nceput aia mișto cu tăurașul ferdinand

pentru ca unele lucruri nu se uita niciodata

dacă tornatore, von trier, barry levinson, fellini, leone, zemeckis, forman, spike jonze, kubrick, nolan, van sant si inarritu ar pune mana de la mana si gand peste gand
si tot n-ar iesi un scurtmetraj mai frumos ca asta.

are poveste, emotie, comotie, umor, filmari nemaivazute, flashback, muzica, forta, insolenta, tandrete. e preafrumos.

porque hay cosas que nunca se olvidan
(lucas figueroa, spain, 12 min)

nascut in buenos aires, talentatul domn lucas figueroa, compozitor, regizor, scenarist, editor si producator, are 31 de ani si peste 300 de premii castigate cu cele 3 scurtmetraje realizate. inainte de a se apuca de regie, a lucrat ca scenarist, editor producator si cameraman. a filmat in peste 20 de tari si a regizat mai multe reclame pentru televiziune.

instructoru' gică (prima şedinţă)

instructor negru, borât, cocalar bătrânicios, încă în vână, genul dulap cu bube pe față, voce blândă de învățător de provincie. 6 octombrie, 2009, școala de șoferi, ziua întâi.
eu sunt gică, eu sunt pantacruel. ăsta-i ambreiajul, asta-i frâna, asta e frâna de mână, asta e accelerația. restul mai târziu. să știți că n-am mai condus în viața mea. nu-i nimic, înveți acum.
așa mi-a fost scris, mi-am zis.
mirelo, mirelo, ce te-aș mai lua la p...
mirela e o tânără îmbrăcată în negru, aflată în altă mașină. ce, m-ai auzit? am crezut că nu mă auzi, he, he, he... dar ce, ești în doliu? s-a dus? condoleanțe. scuză-ma, nu mi-am dat seama...
ieșim în trafic. ambreiajul jos, bagi a-ntâia, ridici ușor ambreiajul, accelerezi finuț, ambreiajul jos, schimbi a doua, așa... e simplu, vezi? ține direcția că intrăm în pom.


(mă iubește femeile)

alo? da, dragă, unde ești acum? aha... poate trec puțin mai târziu pe la tine să te f... sa mi-o iei frumos in gura. cum lucrează barbat'tu azi? dar mâine? atunci o lăsăm pe mâine. am ora de condus acum. da, sigur ca da, pasarico.
asa ramane, vin maine si te f... de-ți ies ochii din cap. știi ca eu mă țin întotdeauna de cuvant, he, he, he! hai, pa.
femeile astea, ce curve sunt, mai pantacruele... mie mi-a placut mult viața si p.... am si eu un viciu. îmi place să f... nevestele altora. ambreiajul jos, frânezi încet, așa, ne asigurăm, și acum pornim. nu mă laud, dar am avut sute de femei la viața mea, așa urât cum sunt. în viață important este să ai sânge-n p... celelalte vin de la sine. bagă a doua.
uite acolo, in spatele blocului ăla, stă o gagică de-a mea. o bunăciune de-ți salivează p...; o futăcioasă, pantacruele, ca-n filme, o ia în toate găurile și în toate pozițiile, nici n-am cuvinte să-ți povestesc. dar, a dracului, e tare hoață!

accelerezi puțin acum, așa... bravo. îți dai seama imediat când o femeie vrea p...; a venit acum vreo doi ani să facă școala de șoferi. și ea și bărbat'su. aveau ore unul după altul și mergeam cu amândoi în mașină. eu nu puteam să bat nici un apropo, nimic, că eram şi cu ăla în mașină, nu sunt nesimțit. dar am simțit imediat că asta are nevoie de p... ca de aer. arată bine? ce vârstă are? are vreo 46, dar arată de 30, jur! femeie întreținută, cu gărgăuni în cap. bărbat'su nu o mai f... cum trebuie și femeia, moartă după ciocan, se descurcă și ea cum poate. așa, semnalizeaza dreapta...

într-o zi mă sună și-mi zice: gicuțule - mă lua cu gicuțule, mânca-i-aș eu p... ei frumoasă - gicuţule trebuie să vorbim, cică. eu imediat am lltiut ce vrea. n-ai putea să ne iei pe rând?, zice, că nu pot să conduc bine cu ăsta călare în spatele meu. mă jenează, mă-nţelegi... a doua zi am făcut eu în așa fel încât să se enerveze ăla pe ea în trafic și i-am zis – nelule, nu te supăra pe mine, dar așa nu învățați niciunul să conduceți. trebuie să vă iau pe rând. i-am aburit, că mă ptricep la din astea. baga a treia, așa...
pusesem laba pe ea. mă suna apoi din trei în trei zile să urc câteva minute la o cafea. nici nu apucam să sorb din cafea că era dezbrăcată și îmi spunea, gicuțule f...-mă bine de tot! fă ce vrei cu mine. și acum mai dau la ea ca un nebun! o dulceață de femeie!

alo? ce să fac, cu școala... sunt cu un elev nou, tu ce faci? nu pot acum, am oră, ți-am zis că nu potacum, în p... mea! da, dragă, vorbim mai încolo. te sun, da. da. paaa!
oprim încet, ambreiaj, a-ntâia, așa...
alo, flori? ce faci fă?! hai zi, ți-e dor de mine sau de p... mea? he, he, he! și mie de p... ta grasă! ia zi, trec mai târziu să ti-o vir un pic la găurica? doar vărful nu mai mult, hi, hi... of, deja mi s-a sculat rău de tot. mă şi aude băiatu ăsta şi râde de mine, nu zău. mama, da' ce te-aș mai f... acum. pe loc! ți-aș băga-o până-n inimă! abia aștepți? păi atunci nu-l trimiți și tu pe ăla micu pe undeva? spune-i să dea o fugă până-n pantelimon să vadă ce s-a mai construit p-acolo! he, he... bagă a doua, așa... vorbeam cu pantacruel. nu zice nimic, râde ;i el ce s[ facă, să plângă! cum nu poți făi? abia s-a întors? găsești tu ceva că ești fată deșteaptă. mă apucă tremuriciu dacă nu ți-o înfig acum acum între buci! hai că nu mai am mult, aproape am ajuns. îl gonești o oră la plimbare, da?

cum? n-ai chiloți pe tine? mama ce p... în gură meriți. te rup! așteaptă-mă. pa. a doua, lasă accelerația liberă, așa... ce p... și asta, pantacruele. nu, nici aia nu era nevasta. nevasta nu sună decât dacă ia casa foc. băi sper că nu te-am șocat prea rău, dar așa sunt eu, mai vorbăreț. pantacruele, viața e scurtă și trebuie trăită din plin. am ajuns. oprește ușor, așa... mâine avem de la ora 13.00. ne vedem tot în faţa şcolii. noroc! noroc!

aruncati c-o piatra-n istodor!

ca sa nu ma plictisesc prea tare, m-am gandit sa fac un interviu cu eugen istodor, cunoscut pentru interviurile sale dadaiste, aproape ireale.
temutul col. hans landa (abia acum imi dau seama cat seamana la moaca astia doi!) al presei romanesti a acceptat.
daca intrebarile istodorului sunt imposibil de anticipat, sunt curios sa aflu cum va riposta maestrul in fata unui chestionar bizar-malitios.

prin urmare,
am sa cer cu imprumut de la vizitatorii acestui blog cate o intrebare, doua, rea si nastrusnica.
nu va jenati. aruncati piatra in capul lui istodor. o va primi cu o placere masochista!

e clar, e supraevaluat

toate relatiile umane sunt inutile.
desigur, prietenia si dragostea sunt utile atata vreme cat aduc beneficii. realitatea e insa mult mai viciata. iti iubesti mama pentru ca te hraneste si astfel supravietuiesti. pe prieteni pentru ca te ajuta sa-ti iei slujba si astfel sa supravietuiesti. pe nevasta pentru ca iti gateste si te goleste de samanata si-ti face copii care sa aiba grija de tine atunci cand esti batran si speriat de moarte. dar pedepseste-i o data si sa vezi razbunare la batranete. pedeapsa de atunci va fi unealta lor. cand te vor baga la azil. va fi scuza lor ca sa-si ascunda lipsa de interes pe care o avem cu totii pentru cei care ne aduc pe lume.
e clar, futaiul e supraevaluat. si e al dracu de costisitor.
te nasti fara sa vrei, mananci, iti fluturi scula peste tot, creezi viata noua, mori.
viata e un vid urias. a fost si va fi intotdeauna. un vid imens care poate trai bine merci si fara mine.
nu mai vreau sa joc acest joc, nu in aceasta viata. vreau sa simt ceva personal, ceva intens. nu vreau sa fiu doar o piesa de inlocuit intr-un imens mecanism. in ziua in care voi muri vreau sa fi facut altceva decat rahaturile pe care le fac milioane de alti idioti deodata.
nu stiu, trebuie sa gasesc un motiv, o scuza sau orice care sa ma motiveze sa mai traiesc 20 de ani. pana mor.

nu, nu sunt deprimat.
de ce as fi? e abia inceput de toamna, e frig si umed, in pantofi. asta daca nu-ti fierbi o oala de cartofi. iar textul asta misto nici macar nu este al meu, din pacate. sau din fericire. mi-ar fi placut sa fi citit fragmentul de mai sus (si sa-mi imaginez scena) inainte de a vedea filmul. s-a intamplat exact invers.

GLORIOUS BARDS (scenariu)

personaje:
woody allen, gunter grass, virginia woolf, truman capote, gabriel garcia marquez, quentin tarantino
& pantacruel (as narrator).

muzica:
tudor gheorghe – valtul rozelor,
maria tanase – bun e vinul ghiurghiuliu

*********

o cârciumă la șosea, prăfuită. se aude, ușor, o melodie românească (tudor gheorghe – valtul rozelor). la o masă zac șase personaje măncăcioase. vorbesc, gesticulează, mănâncă și râd în hohote.

(povestitorul, pantacruel, cu o palarie de soare pe cap, sade, pe verdea margine de șanț, si ne spune care-i treaba cu acesti oameni de treaba...)

“a fost odată ca niciodata, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. era undeva, cândva - să tot fi fost pe la începutul lui octombrie - o cârciumă veche, dărăpănată, uitată de lume. pe la amiază, pe nepusă masă, câțiva moși și o babă, dar și-n meșter mare, posesori de nobel sau de oscar, care mai de care mai celebri și mai cerebrali, au pus de un chef.
se adunaseră mai mult să-l bârfească pe un prietenaș de-al lor, roman polanski, căzut în mâinile ticăloase ale elvețienilor pentru o faptă mârșavă comisă în urmă cu mai bine de 30 de ani.
dar pentru că erau din carne și oase, unii chiar din oale și ulcele, aveau și ei methenele și idiosincrasiile lor.

GUNTER GRASS
da, dar aici e vorba de opinii diferite. eu accept aprecierea entuziastă a lui woody față de polanski. afirm însă că dacă acesta ar fi eliberat acum, iar fapta ar fi prescrisă, cu excepția americii puritane, polanski ar fi intampinat peste tot cu aplauze, ceea ce nu mi se pare normal.

VIRGINIA WOOLF
o spune unul care a devenit voluntar ss din naivitate... sunt rautacioasă, știu.
(tarantino si capote, aflați în stanga virginiei, își dau coate și zâmbesc)

GUNTER GRASS
o spune unul care la targul de carte de la leipzig s-a trezit cu spionii dupa el. reprobabile sunt faptele, ci nu opiniile sau anumite convingeri politice adolescentine. care dintre noi poate spune că a fost întreaga viață onest?

TRUMAN CAPOTE
eu sunt onest. sunt onest în ceea ce scriu. întotdeauna spun adevărul, indiferent dacă este vorba de mine sau nu.
am luat prânzul cu roman astă primăvară. nu eram în camera lui jack nicholson și nici n-am vrut să aud de vreo ședință foto...
(comesenii râd în hohote)
până și eu am anumite standarde!
(alte hohote, aceleași glasuri, aceeași încăpere)

VIRGINIA WOOLF
și cum ți s-a părut polanski?

TRUMAN CAPOTE
mi s-a părut un tip cam straniu și minunat în același timp. mi-a vorbit vreme de două ceasuri despre puștoaicele din viața lui. vă dați seama cât de beat trebuia să fie dacă îmi povestea mie despre ultima lui cucerire? o elevă obraznică pe care o servește regulat cu înghețată pe băț... de vanilie! și mi-a spus următoarele: truman, aș vrea să cred că tu mă poți înțelege. tu știi ce înseamnă perversitatea, ești un maestru în domeniu... eu i-am răspuns: roman, dragă, ești un boșorog pedofil urmărit de autoritățile americane de 3 decenii și încă-ți mai arde de babardeală cu minore? nu ți se pare că ai o problemă?
s-a uitat la mine și a început să râdă pntru că știa că am dreptate. n-am mai apucat decât să îi dau un sfat amical – să se ducă să-și odihnească oasele în elveția, la poalele alpilor.
(râsete, chiote, tămbălău)
vă dați seama ce față am făcut când am auzit unde a fost săltat prostovanul...
(alte râsete la care se adaugă și hohotele pițigăiate ale lui capote)

WOODY ALLEN
ăsta este exact genul de poveste care îmi înfierbântă imaginația. are și sex și umor, merge cu jazz și în cele din urmă binele și poliția trimfă. cu tot respectul pentru polanski, pe care îl susțin în continuare, deși mi se pare un tip cam psihopat, aș face un film despre drama lui.
oricum, nu sunt de acord cu cei care spun că individul ar trebui închis în celulă și cheia aruncată în ocean. nu cred că un artist de valoarea lui merită un astfel de tratament. se înțelege că sunt ultima persoană care ar proceda așa cum a procedat polanski. însă dacă mie mi s-ar fi întâmplat așa ceva, fiți siguri că aș fi luat-o pe fetiță de nevastă. neprevăzutul nu mă înspăimântă, ba dimpotrivă.
dar altceva vreau să spun... polanski a avut ghinion fantastic. exact acum, când a atins și el maturitatea artistică, haț, l-au prins!

GABRIEL GARCIA MARQUEZ
woody, dar despre ce trăncănim noi aici?
ospătar, ia mai toarnă un păhărel, să ne veselim nițel...
(ospătarul aduce un muscat ottonel și le toarnă mesenilor în pahare)

WOODY ALLEN
despre următorul meu film, despre ce altceva? simt că dau lovitura cu povestea asta. este... este... pot face scenariul să cânte. or să vină să-l vadă mungiu, puiu, muntean, porumboiu.
poate chiar și caranfil!

QUENTIN TARANTINO
nu vor veni, crede-mă!
(tarantino pune un pistol pe masa si se scobeste cu o scobitoare printre dinti.)
vrei să te calmezi, woody?

WOODY ALLEN
înainte să ajung aici am luat o pilulă albastră. ei bine, aia a fost ca să-mi stăpânesc furia. dar avea viteză în ea. am luat o altă pilulă după aceea ca să-mi liniștească viteza. așa... iar asta mă aduce înapoi în viteză. și cealaltă pilulă pe care am luat-o mă ține uscat când plouă.

GABRIEL GARCIA MARQUEZ
când plouă, zici...
(gabito trage dintr-o țigară groasă de foi și suflă fumul direct în ochelarii lui woody)

WOODY ALLEN
mda, când plouă.
(woody își scoate ochelarii pe care și-i șterge cu un șervețel)
când plouă cu o ploicică mică, nu când se rup norii ca la voi în macondo. e mai bine așa?
(woody zâmbește tâmp)

GABRIEL GARCIA MARQUEZ
aproape că mă speriasem...
referitor la pățania lui polanski, ca să fiu sincer, eu mă așteptam să-l aresteze abia după 51 de ani, 9 luni și 4 zile de la comiterea infracțiunii. omul ar f avut vreo 95 de ani, iar onorabila doamnă doar 64. sunt convins că el s-ar fi întors la ea, ar fi căzut în genunchi și, cu un patetism disimulat, i-ar fi spus: ”fidelitatea mea va fi eternă ca și dragostea mea pentru tine, samantha”.
femeia l-ar fi alungat pe moment: “pleacă de aici, jigodie împuțită! ieși! să nu îmi mai calci pragul casei cât vei trăi!” și ar fi adăugat, ca numai pentru ea, ”și sper să nu mai ai mult”.

WOODY ALLEN
în ce mă privește, eu am avut fler. mi-am vândut memoriile despre viața sexuală unui editor. cred că o să le transforme într-un joc pentru copii.

GABRIEL GARCIA MARQUEZ
cu toate acestea, samantha ar fi continuat să-l viseze noapte de noapte, așa cum o făcuse necontenit din acea fabuloasă zi în care se simți ușoară și foarte umedă, ca o șopârliță, în brațele vânjoase ale lui roman.
își amintea că amețeala îi luase mințile când se trezi umblând goală printre degetele dese de pianist ale bărbatului. lumina blândă a veiozei îi despica în două pulpițele zvelte, iar bietul artist, desfrunzit tot, nu mai putu să se abțină. copila, pofticioasă, îi examina cu un fel de fervoare magnificul animal în repaus. un cutremur puternic de pământ avusese loc atunci, iar mititica, cu ultimele suflări exclamă “văleuuu, nene!”. înainte ca oasele ei moi, dezarticulate, să trosnească înspăimântător, ochii i se umplură cu lacrimi de fericire și din tot trupul ei țâșni un miros înțepător de trandafiri.
“de acum ești cu adevărat femeie” au fost ultimele cuvinte pe care le-a mai auzit din gura binefăcătorului ei.
(cu excepția virginiei, bărbații aflați la masă au oftat prelung și au golit paharele)

VIRGINIA WOOLF
incorigibilul gabito... de ce nu-i scrii tu scenariul lui woody? ar ieși o minunăție de comedie porno
(tarantino hăhăie)

WOODY ALLEN
n-are talent la scenarii, nu-i prea ies dialogurile. a recunoscut-o public de altfel.

GABRIEL GARCIA MARQUEZ
woody, ești beat.
băiete, ia mai toarnă un păhărel, să ne dezmorțim nițel...
(ospătarul aduce o fetească regală și le toarnă mesenilor în pahare)

VIRGINIA WOOLF
sunteți niște porci, știați asta?

QUENTIN TARANTINO
de acord cu doamna.
(tarantino hăhăie)

VIRGINIA WOOLF
și nu aveți nici un strop de umanitate

MARQUEZ, ALLEN, CAPOTE, TARANTINO
(toți deodată)
păi dacă suntem porci!
(hăhăială generală)

GUNTER GRASS
asta îmi aduce aminte de cursul de gătit din lagăr pe care ni-l ținea bucătarul nostru șef. “astăzi, rog frumos, ne ocupăm de porcul”, zicea maestrul în chip de introducere și desena pe tablă cu creta scârțâitoare și linii sigure contururile unei scroafe zdravene.

QUENTIN TARANTINO
insinuezi că dumneaei, tânăra pângărită, avea alură de scrofiță?
(tarantino se joaca cu pistolul)

GUNTER GRASS
nu insinuez absolut nimic. între timp, auzeam adevăruri de nezdruncinat: “ceafă e mai zemos decât cotlet de porc...”. împachetat în aluat, fileul trebuia introdus în cuptor. și alte indicații, pe care le urmez și astăzi. pe noi, care aveam zilnic dreptul la numai câte un polonic de zeamă lungă de varză sau de arpacaș, el ne sfătuia să crestăm învelișul de slănină al fripturii de porc în lung și-n lat cu un cuțit ascuțit “no, și atunci, iasă o crustă delicios!”

QUENTIN TARANTINO
(tarantino își scoate și cuțitul. unul lat și lung pe care se poate observa inscripția – ”inglourious basterds”)
tot nu înțeleg unde bați

TRUMAN CAPOTE
la cuțitul în apă, 1962, primul film al lui polanski. de acolo i se trag toate
(capote își dă ochii peste cap)

GUNTER GRASS
după care urmează piftia...

QUENTIN TARANTINO
(tarantino pare deja plictisit)
cred că ne-am apropiat prea tare de piftie și ne-am îndepărtat de subiect. să vă spun eu despre ce este vorba de fapt. vorbim despre o nesătulă care dă peste unul cu o sculă mare și primește ceea ce merită. desigur avem de-a face cu o fată foarte tânără și foarte sensibilă, se înțelege. este posibil să fi avut câteva decepții până să-l întâlnească pe tipul ăsta ”cumsecade”...

VIRGINIA WOOLF
quentin, dă-mi voie. ascultând toată această discuție, am realizat că există patru dimensiuni...

WOODY ALLEN
... groasă, grosolană, grosieră și digitală. de grosimea degetului mijlociu. apropo, dacă există reîncarnare aș vrea să mă transform în vârful degetelor lui warren beatty
(hăhăială generală)

VIRGINIA WOOLF
toate cele patru dimensiuni sunt reproduse de existența umană, iar aceasta conduce la grupări și proporții mult mai bogate. cu alte cuvinte: eul, ceea ce nu este eu – noneul, exteriorul și interiorul. pot spune că îl înțeleg foarte bine pe polanski. încerc să mă pun în locul lui și simt o teamă puternică. partea proastă când ți-e teamă este că mintea își pierde voiciunea. evident, poate fi începutul invaziei. senzația de sufocare. nenumărate bârfe, zvonuri, știri controversate care circulă în jurul tău. știu, nu-mi slujește la nimic să mă gândesc acum la așa ceva...

QUENTIN TARANTINO
să revenim... cum ziceam, fătuca sensibilicioasă întâlnește un tip faimos, nu prea urâțel, cu bani, cu aparat foto, mai un pic de wisky, mai un pic de cocaină. life is wonderful!
normal, omul o violează puțin, pe ici pe colo. ce altceva putea să facă un bărbat serios de 43 de ani, văduv, total dezarmat în fața unei fete zglobii care tânjește dimineața, la prânz și seara după un singur lucru: sculă, sculă, sculă, sculă, sculă, sculă, sculă, sculă!

WOODY ALLEN
câte scule au fost acolo?

QUENTIN TARANTINO
multe. foarte multe.
(hăhăială generală)
omul nostru și-a făcut datoria de bărbat. nimic mai mult. pentru asta trebuie să plătească cu 50 de ani din viață? nu vi se pare cam mult? dacă facea vreun credit la prima casă, mai înțelegeam, dar așa... doar pentru că a pus un dop la o gaură? e strigător la cer!
dar ia mai dă-l în măsa pe polanski! ajunge! gata, s-a făcut târziu. hai să ne cărăm. plătesc eu nota... și voi bacșișul.
scoateți paraii! hai, scuipați fiecare câte un verzișor pentru domnul ospătar și câte doi pentru taraf. ce ne mai cânți frățioare? pe aia o știi? bun îi vinul ghiurghiuliu, cules toamna prin târziu...


(taraful începe să cânte cu foc, mesenii se ridică de la masă clătinându-se. la rândul său, povestitorul se ridică în picioare de pe verdea margine de șanț, se scutură de praf și își isprăvește istorisirea...)

“cei șase tovarăși au plecat apoi pe la casele lor și au trăit ani mulți și fericiți. și, dacă n-au murit între timp, atunci cu siguranță mai trăiesc și astăzi”