doctorul jivago

nu înțeleg ce tot au cu mine. e ianuarie, mâhnire, buget restrâns (aproape intim). mai și plouă mărunt și lung. mi-e că sunt confundat cu altcineva. mereu primesc câte un ceva de la câte un cineva. bine măcar că nu trebuie să dau la schimb altceva. că n-am.

aseară, tocmai ce l-am omorât cu o ultimă suflare pe ’oscar wao’, cu perna, că m-am și trezit la ușă cu unu’ boris pasternak.
avea moacă de rus și mult tupeu. de bolșevic. tipul mi-a adus factura la gaze și un fel de ceaslov cu gabarit depășit, doctor jivago.

cărțoiu' începe mișto...
“mergeau, și mergeau, și cântau veșnica pomenire și, când se opreau, se părea că, din inerție, continuau să o cânte picioarele, caii, palele de vânt”

mai târziu, pe la miezul nopți, a venit în sfârșit și tramvaiul lui tennessee williams. îl așteptam de ore bune și încă ploua, pieziș și des.
o așteptam mai mult pe jessica lange să coboare.
a coborât sublim. nu singură, ci împreună cu diane lane, alec baldwin și john goodman.
dar despre 'a streetcar named desire' poate data viitoare.

lelouch. la salle de cinéma (vol 5.)

(3 minute pentru o poveste cinematografică pe o temă dată - la salle de cinema. pe scurt, chacun son cinéma, o serie de scurtmetraje realizate cu ocazia celei de-a 60-a ediții a festivalului de la cannes. proiectul a adunat 35 de regizori premiați de-a lungul timpului la cannes.)

preferata mea, compoziția lui lelouch, poate cea mai emoționantă din întregul grupaj.
claude lelouch – 'cinéma de boulevard'

și filmulețul lui egoyan (până la urmă am făcut rost de el!)
atom egoyan – 'artaud double bill'

wong kar wai. la salle de cinéma (vol 4.)

wong kar wai, adică un peu d'erotisme...
wong kar wai - 'i traveled 9000 km to give it to you'

abbas kiarostami (persia) – ‘where is my romeo?’

și un lynch straniu, lugubru, comme d’habitude.
david lynch - ’absurda’

lewis caroll, pantacruel, carl lewis, levi’s, elvis și carol al II-lea

cândva, înainte de răscoala țărănească de la 1907, să tot fi fost pe vremea marii flămânzeli, pe când puricii se potcoveau cu 99 de ocale de fier forjat, lewis caroll – unul din cei 11 copii stângaci și cu defect de vorbire ai lu tac'su și mă'sa – era încă îngrijorat de soarta micuței alice în țara minunilor.
ca să-și mai abată gândul, dumnealui s-a apucat să scrie pe blog (unde altundeva?) despre ’rabbit holle day’ – temă pentru acasă strănutată de o anume luiza.

un ’post’ în care lewis caroll susținea că peste mai bine de un veac, într-un cartier obscur din budapesta (parcă), berchenny, va apărea o figură marcantă în lumea virtuală. un oarecare pantacruel.

acest pantacruel trăiește printre noi și este un personaj fabulos, dacă e să dăm crezare legendelor. are defecte, ca orice om, dar mai ales calități – puțin mai inteligent decât atletul carl lewis, mai chipeș ca levi’s echipat din cap până-n picioare în salopetă de ginși originală, mai adânc decât carol al II-lea și înțelept & discret precum elvis – pe scurt, o creatură din altă lume.

mi-ar fi plăcut să fi citit însemnarea respectivă (știu că și verbiaj, luiza sau innunenda și-ar fi dorit), dar, vai, aceasta s-a pierdut prin tramvai (linia 41?) - dragă dedes, dacă o găsești din întâmplare ai grijă de ea!
din nefericire, nici o altă copie nu a mai supraviețuit până-n zilele marii crize economice.

egoyan. la salle de cinéma (vol 3.)

atom egoyan – 'artaud double bill'
(atom egoyan spune povestea a două femei, aflate în săli de cinematograf diferite, care își trimit sms-uri. una dintre ele plictisită în timp ce urmărea chiar un film de-al lui egoyan, ’the adjuster’, află de la cealaltă cât de frumos este artaud în filmul (mut) lui carl dreyer, ’ioana d’arc’. oricum, este o o secvență de viață pe cât de frumoasă și expresivă, pe atât de confuză - film în film în film... - merci als)

zhang yimou – ’movie night’

nanni moretti – 'diaro di uno spettatore'

von trier. la salle de cinéma (vol 1.)

lars von trier – ’occupations’

alejandro gonzalez inarritu – 'anna'


tsai ming-liang – ‘it's a dream’

entre les murs de gomorra

‘sodoma’ lui laurent cantet și ‘gomorra’ lui matteo garrone au fost cele mai rele.

imaginați-vă: cannes 2008 – croazeta înecată în briză, decor opulent, coasta de azur, tapis rouge, glamour, caviar, champagne, une penelope enchanteresse, et son époux, haute couture, madona, maradona, beaucoup argent, lux, strălucire, folie, angelina jolie, puhoaie de ziariști, fripturiști, chiar și câteva filme – totul era aici.

poate că ecranizarea romanului lui francois begaudeau despre dresajul generației autiste&antagonsite nu-și prea avea locul între les murs de cannes, lucru valabil și pentru dezvăluirile lui roberto saviani despre camorra napoletană - pentru care scriitorul a ajuns pe lista neagră (varianta f scurtă) a temutei grupări mafiote.
odată însă ce au intrat în scenă, odată ce aceste două filme s-au dezlănțuit în întunericul sălii, spectatorii, jurnaliștii și juriul au înghițit în sec, cu zgomot de coastă frântă, și au decis:
palme d’or - ‘entre les murs’, marele premiu - ‘gomorra’.

două drame mai mult sau mai puțin minimaliste, în stil european, două filme despre război și demoni, despre o lume morbidă, sociopată, intrată în putrefacție, în care indivizii se împușcă din orice poziție și pentru orice poziție. cu verbe sau gloanțe, după posibilități.

‘entre les murs’, francois marin, prof de franceză, își ia elevii la dans. vlăstare de periferie, naționalități mixte, turbate. îi ia de copite și uneori de grumaz pentru a le susura la urechi ’sous le ciel de paris’.
merde, și cât îi mai dănțuiește! până la uitarea de sine, până la lovitura lui materazzi, până când cherifii și souleymanii și khoumbele scuipă sânge din arcadă.
și, în sfârșit, iată-le zâmbetul amar, de final de an, iată zâmbetul și lacrima sugrumată a spectatorilor după ce, timp de două ore, au fost prizonieri în clasa lui francois.

într-o altă încăpere și alte ziduri, curg poveștile din ’gomorra’. cinci sau șase la număr – cine mai stă să le socotească înafară de don ciro, poștașul mafiei – separate, dar legate mănunchi.
nimic despre il padrino și rat pack, nimic nou despre corado catani sau fosta echipă a lui el pibe d’oro, ci totul despre camorra, despre afacerile murdare și crima organizată din neapole – spus direct și tăios ca un cuțit în vintre, fără perdea și cu riscuri enorme.
jumătate documentar (frescă în miniatură), jumătate reportaj (cu camera-n mână) – scris de un fost ziarist și interpretat de mafioți adevărați (!) – ’gomorra’ sângerează urât și zdruncină. nu-ți stârnește frustrări melancolice și pofte dubioase a la scorsese, leone sau coppola, ci mai degrabă îți livrează pe nări angoase și depresii marca lars von trier.

’entre les murs de gomorra’, un film nerecomandat unchiașului oscar :)

la sfârșit de săptămână

televiziunea liberă pantacruel tv s.r.l. vă invită să vă petreceți weekendul dvs sărăcăcios alături de programele variate ale postului nostru.

teatru tv

reflector

gala desenului animat

moment publicitar (1)

teleenciclopedia

telejurnal

moment publicitar (2)

telecinemateca

închiderea programului
vă dorim noapte bună!

obama

am deschis televizorul întâmplător pe hbo când u2, trupa mea favorită (ever), îi cânta noului președinte american. pricepusem până și eu că obama are magnet, deși nu mi-am irosit nici măcar un minut cu electoralele lor.

tocmai se consumau ultimele secvențe ale spectacolului, cu acordurile finale ale irlandezilor și discursul restrâns al negrului de la casa albă – un speech impecabil & pătrunzător, sclipitor & cristalin, lipsit de orice umbră de emfază – când două bănuieli vertiginoase m-au înfiorat:

1. în curând mult visatul concert live u2 va sosi și pe ulița mea, acum că bono & comi s-au rablagit definitiv
2. obama este prea deștept pentru america. prea au trecut brusc de la agamiță dandanache la g.d. ladima.

un oarecare

candidatura unui oarecare n.m. (cel mai important critic literar al momentului) la statutul de membru titular al academiei române a fost respinsă prin vot secret de un pumn de scriitori academicieni de mare valută - eugen simion, augustin buzura, d. r. popescu, fănuş neagu.

eu socotesc că n.m. își merită soarta! să zică săru’mâna că nu și-a luat-o peste bot.
păi dacă unul ca ăsta ar fi scris așa ceva (vezi mai jos) despre o singură însemnare de pe blogul meu mi-aș fi făcut seppuku cu ‘istoria critică a literaturii române’.

n.m. în ‘istoria...’ despre...
...eugen simion - „lipsa preferinţelor e vădită: criticul scrie la fel despre oricine (...) un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self-control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă“.

... augustin buzura - “romancierul scrie şi rescrie de câteva ori, chinuit şi chinuitor, nu-şi găseşte totdeauna cuvintele, nici tonul, se exprimă greoi, gâfâit (…) care-i solicită mai mult transpiraţia decât inspiraţia...”.

... d. r. popescu - “piesele sale de teatru sunt ilizibile. cele comice sunt lipsite de haz, iar cele tragice, de seriozitate, în timp ce publicistica abundă în generalităţi, citate, referinţe, fără cheagul vreunei idei personale. romanul «viaţa şi opera lui tiron b» este de necitit, prolix, confuz, dezlânat, ca şi aproape toate cele care i-au urmat”.

... fănuş neagu - “niciunul dintre romanele care urmează după «frumoşii nebuni ai marilor oraşe» nu mai prezintă interes literar”.

clint vs sergiu

aseară am crezut că are vreo 70 de ani fix, cu toate că scârțâie din toți țâțânii când mai troznește câte un vlăjgan cu juma de secol mai tânăr ca el. m-am înșelat amarnic, omul are 79!

dar nu că necruțătorul clint eastwood ar fi prea bătrân vreau pentru ca să spun. la urma urmei, tipul e născut în același an cu mihai viteazul și mircea cel bătrân. adică cu sergiu nicolaescu al nostru. deci, din această perspectivă, americanul mai are mult de muncă.
nici nu îmi permit să insinuez că fostul pistolar s-a ramolit peste noapte, căci tocmai a luat, acum vreo 5 ani, o căruță de oscaruri cu o fată de milioane și misterele fluviului (excelente) și i-a dat cu cracii în sus pe (unii ) critici după duplexul scrisorele lacrimogene & steaguri americane.
intenționam doar să-mi exprim dezamăgirea grandioasă și somnolența neasemuită ce m-au cuprins în spatele acestui gran torino (un titlu genial, de altfel. și încasări record în state, desigur), un film care mi-a părut, chiar nu înțeleg de ce, un karate kid încruntat și fără karate.

să fie doar din cauza firului epic? cică ar fi existat și așa ceva – undeva bine pitulat între medalia veteranului de război, portiera stângă a gran torino-ului model ’76, mitraliera chinezoilor și fleacul din final (l-au ciruit). nu știu...

nu povestesc subiectul – asta ar însemna să-l mai văd încă o dată și să-mi notez niște idei cu creionul; și nu am creion -, dar revin la subiecți. la inspectorul harry și la comisarul moldovan , că în alt fel nu pot ca să le mai zic.

carevasăzică, am numărat și am tras linie -
- nicolaescu are 43 de filme ca actor și 42 ca regizor. se putea și mai rău. al 43-lea, carol I, vine anul asta. sergiu îl va juca pe carol I, pentru cine mai avea unele dubii. să sperăm că vom apuca să vedem și carol al II-lea (noi, că talentatul cineast de la buftea nu își face griji)
- eastwood, în schimb, are 46 de roluri în film și doar 29 de regii proprii.

sincer, chiar îmi place concurența asta între clint și sergiu și abia aștept să văd care va cădea primul la datorie. care va fi supraviețuitorul și care va changeling tărâmul.

despre lăutărism

de ziua mea am primit câteva cărți. pe una dintre ele (cu pagini puține), 'despre lăutărism' – constantin noica, am citit-o astăzi între un drum cu metroul, câteva ore la serviciu, o însemnare pe blog, un meci al lui united, trei vorbe și două vinuri (o aniversare în familie).
cam asta tratează și scrierea de față. și anume cultura diletanților. a celor care le fac pe toate deodată și care se pricep (câte puțin) la orișice. pe scurt, cultivarea după ureche.

noica pornește de la observațiile necruțătoare făcute de dimitrie cantemir, în urmă cu 300 de ani, în 'descriptio moldaviae' și ajunge la spiritul multilateral dezvoltat al românului (născut poet & more). ba chiar încearcă să explice gândirea sinuos-analitică a compatrioților săi...

..."noi peticim gândirea tot timpul: spunem ceva cu sens încă de la început și, pe urmă, dacă vrem (și vrem adesea, căci ne place să vorbim) mai peticim gândul cu un atribut, cu un complement, cu încă o propoziție și încă alta, oricâte. gândul nostru nu ne iese întreg din minte, și parcă nu e niciodată întreg nici în cugetul nostru. apucăm, așadar, să spunem ceva, și ne mai vine pe drum o idee, mai introducem o circumstanță, uneori mai subînțelegem câte ceva, pentru ca să ne oprim doar când vrea vorba, nu și gândul"

și pentru cei care mai sperau că țărișoara aiasta se va schimba vreodată, c.n. (via d.c. - 'descriptio moldaviae') are o mică surpriză...

...despre năravurile moldovenilor
"îngâmfarea le este mamă și trufia, soră; dacă un moldovean are un cal de soi și arme mai de fală, crede că nimeni nu-l întrece. în general, sunt îndrăzneți și gata de ceartă, totuși repede se potolesc și se împacă cu adversarul. vorba ‘duel’ nu le este cunoscută. închid gurile mai slobode ale semenilor lor cu ciomegele, cu vergile și cu pumnii. sunt glumeți și veseli, iar inima nu o au prea departe de gură, dar așa cum uită lesne dușmăniile, tot astfel nu păstrează prea mult prieteniile. de la beție nici nu se dau în lături, nici nu se prăpădesc după ea. plăcerea lor cea mai mare este totuși să întindă mese de la a șasea oră din zi până la trei noaptea și să se îndoape cu vin. totuși nu fac asta în fiecare zi, ci numai în zilele de sărbătoare sau pe timp urât de iarnă, când își încălzesc mădularele cu vin.
nu cunosc nic un fel de măsură: când le merge bine, se îngâmfă; când le merge rău, se descurajează. la prima vedere nimic nu le pare greu; dacă se ivește cea mai mică greutate, se tulbură și nu mai știu ce să facă (...)"

între timp parcă ne-am mai schimbat nițel! :)

despre comedie

m-am contrat cu doi amici virtuali pe tema comediei.
eu le-am zis că n-am mai râs de mult la un film,
ei susțineau că trebuie doar sa 'eyes wide shut'.
cred că dreptatea era de partea lor...

frații k.o.en

le mai dau o șansă brotherșilor ăstora care păcălesc filmul.
probabil le-a secat de tot umorul după the big lebowski, intolerable cruelty și o brother, where art thou. iar eu stau și aștept aiurea tramvaiul. de parcă nu ar fi suficient că nu prea suport comediile...

brad pitt, george clooney & john malkovich nu au nici o vină. sunt delicioși în rolurile absolut idioate pe care le-au primit în burn after reading. umor negru ce-i drept, pe alocuri ușor amuzant, dar parcă aceeași poveste fără de sfârșit, una care ține de ani și ani de zile.
ce e și mai tragic (sau mai comic) la frații k.o.en, e faptul că dramele lor au început să semene cu comedioarele lor și viceversa. nu mai au inspirație, nu mai au haz, vervă, chef, idei, nu mai nimic.

ia că nu le mai dau eu nici o șansă pe criza asta...
what the fuck! îi disponibilizez!
să-și caute de lucru la alți spectatori.

slumdog millionaire

un danny boyle plăcut și interesant. același d.b. alert din ’trainspotting’.
’slumdog millionaire’ nu-și propune să impresioneze. nu aleargă după premii și critici favorabile, deși le obține cu o ușurință dezarmantă, trimițându-și contracandidații la culcare înainte de vreme. sau de meteo.
pare cârpit cu petice din ’suspecți de serviciu’ dar și din modestul ’kite runer’, este injectat cu botex a la ’cidade de deus’ și ’the constant gardener’, și lustruit bine cu tristețea, umorul și chiar personajele lui kusturica (ăla tânăr, până să se tâmpească de tot) și totuși nu se aseamnă deloc cu acestea.

filmul redă cursiv și convingător povestea emoționantă (ușor patetică) a unui tânăr de la periferia mumbaiului care, deși lipsit de educație, ‘ghicește’ toate răspunsurile la ”vrei să fii miliardar?”

ca să nu-i supere pe indieni, ‘s.n’. are happy end, întrebarea de 20 de milioane de rupii e de nivelul clasei a 3-a la gherghești dâmbovița, iar actorii dansează ca raj kapoor pe generic.
nu te lasă mască și nu are răsturnări nemaivăzute de situație. nici măcar nu te dă cu capul de pereți, n-are ifose, înflorituri și piste false.

e doar un film simplu și direct în inimă ca o săgeată (cred că exagerez!). o lecție de cinema (așa pare dupa primele 20 de minute...).
construcția sa este (aproape) admirabilă, povestea celor doi frați, jamal și salim, iese la lumină și atinge punctul culminat odată cu apropierea întrebării finale.
un alt punct forte al peliculei lui d.b. este polivalența sa vizuală. un film cameleon care spune multe povești în același timp, câte una pentru fiecare spectator în parte.

nu mă prea omor după filmele împodobite cu globulețe și statuete ca un brad de crăciun. însă ‘slumdog...’ are lipici. și asta fără să trișeze (a), fără noroc (b), fără să fie genial (c), ci doar pentru că așa a fost scris (d).

*****

UPDATE

cam așa mi-a parut imediat după vizionare. o 'lecție de cinema'. acum, după ce m-am mai liniștit, mi-am dat seama că filmul, deși memorabil, e puțin umflat. și totuși cred că își merită premiul. măcar pâna la gala oscarurilor.

noi să fim sănătoși!

- ce moace vom avea când poștașul ne va aduce penultima pensie?
- cât de mică va fi ea? pensia.
- cât de mică va fi chestia aialaltă? știți voi...
- cât de tare ne vom ofili?


sunt întrebări pe care mi le-am pus încă de pe vremea când, ca să nu-mi pierd nădragii, mă înconjuram cu cureaua de două ori și jumătate, îndrăgostit fiind de de cea mai frumoasă fată de clasa a 6-a.
mi-au dat din nou târcoale, după acest ‘the curious case of benjamin button’ în care am văzut un brad pitt upgradat cu niște silviu brucan și un strop de mihai constantiniu.

unii mai norocoși ca marilyn, adolf sau bruce lee - idolul tovarășilor mei din copilărie - au scăpat de griji înainte de termen. nu însă și de malițiozitatea fotografului polonez andrzej dragan.


noi să fim sănătoși! și să ne bucurăm de toată pensioara...

the curious film of david fincher

ce poate fi mai romantic decât o seară de vineri în care să-ți iei consoarta de un copănaș, să-i săruți deasupriul genunchiului și să-i desfaci ușurel o poveste de dragoste cu brad pitt și cate blanchett, nouă nouță (nu vechitura aia de ’babel’), dulce și lungă, de vreo două ore și jumătate?

asta i-am făcut eu nevasti-mi. și i-a plăcut. ce mi-au făcut mie david fincher și f scott fitzgerald este ceva mai greu de explicat.

desigur, nu oricine ar putea răbda o drăgălășenie catifelată din partea unuia care a bulversat minți luminoase în întunecimea cinematografelor cu electroșocuri ca ‘seven’ sau ‘fight club’. pentru asta trebuie să fii sensibil și inteligent ca verbiaj, înțelept ca dedes sau sclipitor ca mine. altfel degeaba...
să-l pui pe fincher să tragă de un fir epic melancolic, fantastic și atât de previzibil este ca și cum l-ai amenința pe tarkovski cu gulagul dacă nu ar continua seria rambo.

însă cum unora le place jazzul, mie îmi plac poveștile fascinante, iar aceasta, imaginată de fitzgerald (de care am prins drag în vară, după minunata carte a lui gilles lerroy, ‘alabama song’) este de-a dreptul trăznită și irezistibilă:

- la scurt timp după ce domnul prăjitură (orb, dar foarte apreciat în breaslă) a construit și a montat în gară ceasornicul care mergea înapoi, hainul și vanitosul domn nasture (button) își ia odrasla abia ieșită din găoace și o abandonează departe de vederile sale înguste. în fața casei unei negrese. era sfârșitul primului război mondial și tipul nu prea-i avea la inimă pe pensionari. căci mititelul benjamin avea un defect din fabricație – creștea pe dos, mai precis întinerea. în plus (sau minus), era urât ca noaptea și mai ofilit ca străbunicul lui sergiu nicolaescu.
5-6 ani mai târziu ăsta micu de 75 de ani cade (cu tot cu baston) în amor nebun cu o vecinică în etate de numai 5 anișori. minte de copii... (gospodinele lasă deja oalele la foc mic și anticipează că cei doi vor deveni amanți peste vreo 30 de ani. ceea ce se și întâmplă).
până atunci, spectatorii români jubilează la câteva deja vu-uri ghidușe pe filiera moni - irinel, metamorfozate pe nesimțite și pe depravate în finețuri a la răduleasca - dani oțil.
mai încolo, dacă între timp s-a consumat și o cafea tare, se poate observa cum brad pitt devine moale - un pici senil și alintat -, iar interesanta cate blanchett, balerină apetisantă pe vremuri, este acum o băbuță așa de...
în fine.

per total, ‘the curious case of benjamin button’ – un film grațios, încheiat până la ultimul nasture în imagini de-o rară frumusețe – are mai multe stele decât nori. una dintre străluciri este aceea despre destinul implacabil.
secvență pe care nu știu cum aș putea să o cataloghez - ironie fină scăpată viclean de fincher pe manșeta multpremiatului babel sau doar delicatesă pentru fanii acestui 'caz curios'?

de ce vedem filme, domn mitică?

întrebarea titlu (de carte și de conferință) îmi amintește de secvența din finalul filmului lui pintilie, care își amintea de ‘momentele’ lui caragiale, care, la rândul său, parodiază soțietatea, care, iaca, poa’ să afle la mai bine de un secol după - căci nimic nu se pierde, cică, ci totul se transformă - de ce ne place să vedem ceea ce vedem, adică filme.

acolo, atoateștiutorul mitică, pare-mi-se ștefan iordache în carne și oase, avea răspunsul în mânecă - 'de frânghie'.
aici, rolul domnului mitică este jucat de amicul alex leo șerban , aciuit iarna asta grea taman la mine pe blog (și tare bine-mi pare),
iar răspunsul la întrebarea ‘și totuşi, de ce vedem filme?’ (și nu numai) va veni duminică, 18 ianuarie, ora 11.00 , la sala atelier a tnb.

publicat alături de sinopsisul conferinței cinefile pe site-ul tnb, cv-ul atoateștiutorului filmului de la noi și mai ales de aiurea m-a indispus.

îl redau mai jos, în întregime, pt ca frustrarea să fie redistribuită democratic. să se dea câte puțin, domn’e, să ajungă la toți... (juriile, bursele și cărțile mai treacă meargă, dar chestia cu faimosul bernard pivot chiar m-a băgat în boală!)

*****

(cv a.l.s.)
- debut 1976 cu un poem în Chicago Review, SUA
- fost bursier al Ministerului Culturii francez, „International Visitor" în SUA, bursier GE/NEC
- a predat la Facultatea de limbi străine din Bucureşti şi la UATC, iar în prezent ţine un curs pentru masteranzi la Centrul de excelenţă pentru studiul imaginii
- membru în juriile a umeroase festivaluri de film, româneşti şi internaţionale
- publicat în diverse reviste străine (Cahiers du cinema, Franţa, Carta di cinema, Italia, Cover Magazine, SUA)
- colaborează la Elle, Idei în dialog, Libertatea, LiterNet, Observator cultural, Suplimentul de cultură
- expoziţii de fotografie (în ţară şi SUA)
- a scris (în colaborare cu Mihai Chirilov şi Ştefan Bălan) volumul Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele (Editura Idea), Premiul Asociaţiei criticilor de film din România şi (în colaborare cu Şerban Foarţă) Jeu de paume (LiterNet, schimb de epistole versificate în limba franceză).
- alte cărţi publicate: Dietetica lui Robinson (Editura Curtea Veche, nominalizată la Premiile României literare şi la cele ale Uniunii Scriitorilor) şi De ce vedem filme (Editura Polirom, Premiul de critică cinematografică al Uniunii Cineaştilor). În curînd îi va apărea un al doilea volum despre film (românesc) la Editura Polirom
- îngrijeşte colecţia „Biblioteca de film" a Editurii Humanitas
- singurul critic român invitat în emisiunea „Double Je" a lui Bernard Pivot şi intervievat de „The New York Times"
- desemnat în ianuarie 2008 "Criticul de film preferat al cinefililor români".

înainte și după

înainte de ducă în timp ce eu lipseam

'umbrelele din cherbourg', nevastă-mea și constantin noica

am început anul cu o capodoperă. că dacă n-ar fi, nici nu s-ar mai povesti...
am lăsat cohenii, fincherii, van sanții și gomorrele entre les murs și m-am adăpostit sub 'umbrelele din cherbourg'. habar nu aveam că bijuteria lui jaques demy luase palme d’orul în '64 sau că cinefilul constantin noica (!) scăpase câteva lacrimi de emoție (și bucurie) pe paginile jurnalului său de idei după ce văzuse filmul. aveam sa aflu acestea pe la ora 1 noaptea, după ce rămăsesem fără suflu în fața acestei realizări fără egal.


de vină este soțioara mea, cea care s-a trezit în prima dimineață a lui 2009 cu muzica lui michel legrand sub pleoape. a dat-o în urmărire generală și ‘les parapluies de cherbourg’, filmul, a ajuns spre seară direct pe monitorul meu (nostru, de acord...).
mi-l aminteam vag, căci tocmai îl văzusem în urmă cu vreo 15 ani pe la tvr - un film muzical drăguț cu catherine deneuve.
se pare că eram cam naiv pe atunci. erau alte timpuri, e de-nțeles, cu tămbălu, mineriade, chiote, lume multă... îți venea amețeala, nu alta!
revederea acestui poem cinematografic cântat (ăsta chiar e poem cinematografic, pe onoarea mea!) mi-a revelat faptul că, la fel ca și în cazul cărților, un film revăzut la diferite vârste este din ce în ce mai bun și cu totul altul.


mi-e teamă că orice aș spune despre acest admirabil ‘umbrelele din cherbourg’ ar părea ușor deplasat, ireal, emfatic, umflat rău cu pompa.
așa că mă voi limita s-o denunț pe catherine deneuve.
o catherină la doar 20 de anișori neîmpliniți (ay, ay, ay!) inuman de frumoasă, necuviincios de grațioasă.
și neapărat să-l bârfesc pe jaques demy (fost decorator) – care, probabil, a intenționat să picteze un tablou impresionist și a eșuat într-o minunată poveste de dragoste văzută cu ochii lui van gogh și urechea tulburătoare a lui michel legrand.

desigur, ultimul cuvânt i-l las maestrului noica, lovit în plin, la rândul său, de cântul lui demy :

"de la primele imagini şi scene ale filmului ‘umbrelele din cherbourg’, ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui. parcă nu sunt oameni cei care vorbesc acolo, sunt păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc. cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? cu societatea? cu prejudecăţile? cu judecăţile?
(...)
poate că e adevărat: arta reprezintă, în fond, expresia unui regret. nu-mi e ruşine să spun că mi-au dat lacrimile de la începutul până la capătul poveştii acesteia. psyche a murit."