vicky, cristina, fc barcelona

sunt un bolovan sfărâmicios. cum dau cu nasul de vreun woody allen reușit, cum mă entuziasmez ca un ţânc în fața unui trup de fecioară despletită. chiar și așa, am ratat vreo 20 de filme ale maestrului newyorkez. 20 de comedii frenetice despre sex rafinat, vorbe, împreunări remarcabile, discuții, amoruri cumplite și conversații.
le-am văzut însă pe celelalte 19. de la fabulosul ’take money and run’ și sublimul ’trandafir roșu din cairo’ (la care deși nu aveam încă buletin, parcă, şi nici abonament, am intrat de vreo 3 ori la rând), până la ultimele 4 obsesii ale libidinosului de 73 de anișori - ’match point’, ‘scoop’, ‘visul casandrei’ și ‘vicky, cristina, barcelona’ - toate 4 turnate în europa...

trec peste sporovăielile plicticoase despre genialul tataie roșcat, evreu, destrăbălat, sfrijit, ateu, saxofonist și miop și de aceea adept zelos al lui onan. aș risca altfel nu doar să mă prindă sfântul ion (fără ‘entre les murs’ și ’gomorra’ bifate.

adevărul gol goluţ este că după tulburarea pricinuită de excelentul ’match point’, pentru care i-am iertat bătrânului toate păcatele din ultima vreme, nebunul woody mi-a dat șah-mat cu un poem cinematografic.

‘vicky, cristina, barcelona’ m-a cucerit încă de la generic odată cu muzica celor de la ‘giulia y los tellarini’. m-a lovit bine în simţiri și cu povestea din off, alertă, fluidă, previzibilă, ușor prăfuită, dar convingătoare, în cel mai pur still w.a.
nu mai amintesc de jocul rebeccăi hall, al javierului macho-vorbă-lungă (fost florentino ariza și anton chigurh), sau al preafrumoasei mele (și a lui bardem) penelopa, răscolitoarea, țața, vampa, ţâţoasa. o dulceaţă de fată.

se mai găsește pe acolo o secvență simpatică rău. o gâlceavă à trois (sexy balamuc), electric, în două limbi, la turație maximă între masculul viguros, băgăcios, lipicios și femelele lui - intrusa blondă, electrică (fără beculeţe), pofticioasă și bruneta, electrizantă (fosta soție), focoasă.

cu toate acestea și cu multe altele, ‘vicky, cristina...’ nu este un film mare, nici bun, nici măcar în top 3 woody allen.
‘vicky, cristina, barcelona’ este ca un meci al fc barcelonei. combinativ, în viteză, direct pe poartă, cu vedete și multe goluri.
o lucrătură care pe mine m-a dezarmat instantaneu și la finalul căreia m-am trezit mărturisindu-i nevesti-mi un mic secret: ‘dragă, uite un film pe care mi-ar fi plăcut să-l fi făcut eu. eu cu penelope.’.

*****

update
m-am grăbit și am uitat de subiect. îl dau pe repede înainte.

două puicuțe bune trag după ele niște bagaje. la barcelona, în vacanță. niște bagaje minime de cultură generală despre orașul lui gaudi, despre chitările și bărbații năbădăioși ai locului.

numaidecât vicky (bruneta) și cristina (blonda) sunt adulmecate de jose antonio, pictor modest și amant mortales în cămașă roșie. cristina spumegă ca o iapă în călduri și dă din copită, pe când vicky, cu logodnic acasă și minte limpede, îl înfruntă pe toreador. cam ca apolodor, pinguinul călător.
fiara îmblânzește puicuțele și le iubește cu multe vorbe, cum numai el și poetul ovidiu de la pontul euxin mai știu pe lumea asta.

cand era sa ma resemnez fără nici o penelopă (că o doar o văzusem pe afiș) apare și maria elena direct de la bălăceanca. aproape sinucisă, dar focoasă foc, sexoasă, isterică, ironică și iubăreață.

și uite așa, ca la otv și la 'trădați din dragoste', nimeni nu mai înțelege cine cu cine și pentru ce, până când un pocnet de pistol ne trezește și pe noi și pe ei la realitate și toată lumea se întoarce fericită acasă.

this is the end...

this is the end beautiful friend,
this is the end my only friend,
the end
of our elaborate plans

sfârșitul lui 2008, capătul unui an extenuant, imperceptibil, voluptos, afurisit, tumultos, scorțos, buimac,
în care am năzuit enorm și am înfăptuit monstruos de puțin,
în care am citit firav, am privit vârtos, am aflat țări, mări, bloguri, oameni, versuri, muzici noi și, așa cum se cuvine, am întocmit un vârf de... top (personal) al anului ce tocmai se mistuie...

* film: boogie – radu muntean

* carte: ragtime – e.l.doctorow

* album: a snowflake fell - glasvegas

"astăzi, rog frumos, ne ocupăm de porcul"

astăzi, când omul serios (l-am numit pe dedes) și-a luat liberul arbitru într-o mână și lama tăioasă în cealaltă dând năvală nebărbierit, ca un barbar, în cocina porcilor,
iar tătucul metaforar (l-am numit pe verbiaj), cu un ochi pe bebelușa lui cea drăgălașă (să-i trăiască!) și cu un altul pe strofele lungi de cârnaţi şirond de grăsime,

astăzi, de ignat, de crăciunul țiganilor, în ziua pomenilor scurmătorului,
eu, bucureșteanul crescut la blog, călit în posturi lungi, creștine, mă ling pe bot. tot așa cum o făcea, cu mațele chiorăindu-i de foame, adolescentul gunter grass în armată, la cursul abstract de gătit.
o lecție de ’magie pe hârtie albă’, spunea scriitorul german. o lecție savuroasă de literatură, spun eu, una dintre cele mai suculente, intense şi ingenioase pe care le-am gustat vreodată cu papilele minţii:

’noi, cei care sufeream de foame, scriam. pagini întregi pline de mâzgăleli. se ia... se adaugă... se lasă amestecul două ore și jumătate...
(...)
era un maestru al evocării. cu o singură mână doar apuca visele îndopate și le mâna în abator și sub cuțit. din nimic reușea să scoată gust. aerul îl amesteca în supe consistente. cu trei vorbe nazalizate muia pietrele.
(...)

”astăzi, rog frumos, ne ocupăm de porcul”, zicea maestrul în chip de introducere și desena pe tablă cu creta scârțâietoare și linii sigure contururile unei scroafe zdravene. apoi, împărțea animalul ce domina suprafața neagră în părți ce purtau fiecare câte un nume și pe care le numerota cu cifre romane.
“numărul una este codiţa îmbârligată şi dumneaei ar putea să ne placă fiartă în supă obișnuită de linte...”(...)
între timp, auzeam adevăruri de nezdruncinat: “ceafă e mai zemos decât cotlet la porc...”

împachetat în aluat, fileul trebuia introdus în cuptor. și alte indicații, pe care le mai urmez și astăzi.
pe noi, care aveam zilnic dreptul la numai câte un polonic de zeamă lungă de varză sau de arpacaş, el ne sfătuia să crestăm învelişul de slănină al fripturii de porc în lung și-n lat cu un cuţit ascuţit. “no, și atunci lasă o crustă delicios!”
apoi își oprea privirea pe fiecare dintre noi, pe rând, nu sărea pe nimeni, nici pe mine, și spunea: “mă rog frumos, domnii mei, știu, cum să nu știu, că acu’ gura lasă apă la noi”, pentru ca după o pauză binecumpănită, în care fiecare se auzea pe sine și pe ceilalți înghițind în sec , din compasiune și din cunoașterea suferinței noastre comune, să anunțe: “nu mai vorbeam de grăsime, ziceam acum în ce fel înjunghiem la porcul”... '

*****

p.s.
din păcate, însemnarea a devenit prea lungă exact acum, când începea spectacolul, când ucenicii șezând pe scăunele, pe lăzi, pe gresia podelei, amestecau în jgheaburi imaginare “sângele de la porcul”, care țâșnea aburind din tăietura închipuită,
iar lor li se părea că aud scroafa guițând tot mai stins, că simt căldura sângelui și inspiră mirosul de sânge,
până când erau întrerupți din visare, din sfârâitul cârnaților cu maghiran aromat și stafide, “dar rog frumos, domnii mei, încă mai avem posibilități, încă nu e gata cu porc”...

scrisoare către emir

dragul meu emir,

aproape că am îmbătrânit tot sperând să prind un film cu diego al meu. mulțumesc că mi-ai îndeplinit visul, mai ales că îl am, aici, și ca fotbalist și ca revoluționar și ca cântăreț și ca dansator. mai ceva ca bruce willis adică.
îmi place mult că i se văd și ceasurile de la mâini, câte un exemplar la fiecare membru.

de când îl aștept, mi-au căzut vreo două măsele. pe una am pus-o la loc în preajma ultimului mondial. mi s-a mai rărit și părul, dar nu asta contează.
bine că suntem toți sănătoși și c-ai reușit să scoți la lumină drăcovenia asta cu fragmente din viața lui
el pibe d’oro. să se bucure și suflețelul meu amărât.

nu m-a deranjat foarte tare că ăștia cu penița ascuțită te-au înțepat în cur cu amfetamină și au spus despre tine că ești praf. și maradona e praf și pulbere acum, deși pentru mine a rămas pulbere de stele.
cronicari după ureche... habar n-au de fotbal. sunt varză cu toții – ia întreabă-i ceva de batistuta să vezi cum dau buzna la revoluția cubaneză.
ei, cu literele mai mult. stau în fotolii, molfăie popcorn și scot bazaconii pe bandă rulantă. așa cum băgai tu în sacoșă, pe vremuri, trofeele de la cannnes.
e și puțină pizmă la mijloc, clar!

cică ești filozof de duzină, plicticos, anarhist ratat și regizor terminat (aproape), un tip jalnic, obosit și previzibil. și au dreptate în mare.
dar pe mine mă interesează în mic.
să știi că eu am apreciat enorm faptul că le-ai dat șansa lui borges și marquez, preferații mei, să contribuie cu câte două-trei citate minore la documentarul tău grandios.

dragul meu emir, filmul tău nu m-a lăsat rece. n-avea cum! caloriferul ardea și aveam la îndemână o pătură groasă. deci nu-ți face griji pentru mine, am rezistat pâna la capăt. ba chiar m-a tulburat pe alocuri, că am fost prevăzător și mi-am luat un tulburel. asta după ce am revăzut câteva goluri marcate de diego și secvențe din filmele tale vechi, care au marcat bine în adolescența mea.

dar, uite, cum trecut-au anii și destinul a fost necruțător cu toți trei... maradona a ajuns selecționer, tu chitarist, iar eu bloger. vai de capu' nostru!
dar asta e, emir, nu toată ziua life is a miracle. mergem înainte, n-avem ce face.

ofertă specială

kusturica by gorzo

vă mai spun o dată, dacă n-ați priceput până acum. gorzo e dat dracului!
un natural born killer de care e preferabil să te ferești – ucide din condei, până s-apuci să iei un loc în sala de cinema.
eu, unul, am ajuns să gust mai mult inspiratele piruete stilistice și ironiile caustice ale maestrului, picurate deopotrivă asupra cineaștilor mediocri și monștrilor sacri, decât filmele în sine. nimicite din două-trei rafale năucitoare.

cum era de așteptat, gorzo a furat startul și a văzut înaintea mea ultimul film al lui kusturica. numaidecât pușlamaua l-a trosnit bine pe sârb. și bine i-a făcut.
căci la ultimele măreții ale celui care pe vremuri mă îmbolnăvea cu vremea țiganilor sau underground m-am simțit ca la o nuntă veselă, dar fără de ospăț.

iată, doar, cum le spune dumnealui, talentatul domn gorzo, să tot stai s-asculți nu alta...

‘filmul-portret maradona by kusturica ne dezvăluie un om cândva talentat și acum aparent terminat. e vorba despre portretist.
(...)
e greu să-l antipatizezi pe maradona: după toate aparențele, a ajuns la 48 de ani fără să se cunoască deloc, dar ignoranța asta pare să-i fi conservat capacitatea de a se bucura – zambește ușor și sincer.
în schimb, kusturica - cu look-ul lui studiat de barbar-sexy-și-tragic-din-europa-de-est, cu compunerile lui ridicole despre semnificația tangoului și cu ideea lui ciudată de a-și folosi propriile filme ca să ilustreze viața lui diego - e jalnic.’

*****

p.s.
chiar acum l-am descărcat de pe net și mă pregătesc sî îl sacrific.
apropo, am auzit că maradona by kusturica începe cu un citat din baudelaire! iar mai încolo intervin cu talpa-nainte freud, jung și chiar borges - vârf împins.
gata, îl atac frontal cu furculița! pe grăsunul și deliciosul argentinian.

eu, tristan

da, da, nu de tristețe, ci de tristan tzara, e vorba.
chiar așa. mi s-a năzărit să intru pentru o seară în pielea poetului suprarealist.
n-am mai găsit pălăria aia cumpărată pe o nimica toată de la măgeanu, însă mi-a sărit în ajutor computerul. care a extras de capul lui o mână de cuvinte aleatorii numai bune să-i trag o poezie cu vers albicios.

poem...

dezvolt câini uniformi pentru membre presate
animat de estimări folositoare,
ca pokemon în ema mă consum sâmbătă seara,
curentul plus excepţia de pleonasm.

susţin că vârsta-n gura morţii are un fish,
am declarat-o la arhivă.
adeseori e creierul deschis în luna mai,
un grup menţine preşedintele la londra.

deci costă despărţirea de femeie.
pe site-ul comuniştilor egali,
vedea-voi cataclisme ciobăneşti
şi primii purtători de bani, profesionişti.

intelectuali fără blog

cărturari licențioși
și cinefili troglodiți

parapapapapapapapapa

că tot am căzut într-o ureche,
în cazanul cu muzici de film, și n-am zis eu nimic despre refrenul drăcesc pe care l-am căpătat după o noapte petrecută în favele,
între țâțele unei brazilience cambrate și bine crescute la foc mic (Doamne, iartă-mă!).

la lumina controversatului ‘tropa de elite’ - filmul lui jose padilha, nebăgat mai de nimeni în seamă la berlin și care a plecat pe furiș cu ursul de aur acasă; nu atât de tulburător sau memorabil ca ‘cidade de deus’-ul lui meirelles, dar cam la fel de intens.

o melodie, cum spuneam, care-mi lălăie gândurile și obsesiile de vreo 16 zile, 7 ore și 34 de miunte, fără pauza de masă sau de țigară,
din clipa în care m-am lovit cu căpătâiul de ea. scârba...

tropa de elite - rap das armas


acest tembel...
'...parapapapapapapapapa... valeu... paparapaparapapara clack bum...'
pe care mă tem că-l voi lua cu mine în mormânt. chiar sub fag, să-mi cânte cu drag
și să mă trezească din somnul de veci, vinerea pe la prânz, când viii intră în weekend.

a long time ago in a galaxy far, far away.....

neașteptări

o emoție stranie, furnicăcioasă, mi-a curmat somnul dis de dimineață.
găsesc sau nu găsesc?

ghetuțele, goale, încă așteptau acolo. curate, cuminți, răbdătoare, așa cum tot așteaptă de mulți ani încoace.
între timp, au devenit ditamai ghetoaiele.

domnul dobrin

douăzeci și unu de ani mai târziu, adică ieri, l-am reîntâlnit cu coada ochiului.
apoi, pentru o secundă, privirile ni s-au ciocnit cu zgomot de tunet. ca atunci când, printr-a cincea fiind, cele două palme grele ale domnului dobrin mi-au stâlcit fălcile. temutul ‘sandwich’, procedeu inventat de acest domn stâncos, profesorul nostru de matematică, era pedeapsa maximă și cea mai dureroasă imaginată în școala nr.189.
așa m-am trezit la viață, îndrăgostindu-mă de matematică. accidental și cu blazonul șifonat.

omul despre care vorbesc avea un mare defect. nu putea face distincție între matematică și poezie, între o teoremă complicată și o metaforă cărnoasă, nici măcar între o tangentă la cerc și o hiperbolă la verb.
de fiecare dată exercițiile dificle erau ambalate în fabule sau povești, iar problemele de geometrie se transformau în călătorii astrale prin timp și spațiu.

rămăsese neschimbat, douăzeci și unu de ani mai târziu.
aceeași mustăcioară răsucită, gânditor, cu ochi ageri, cu pălăria lui ușoară pe cap, nici mai vesel, nici mai trist, la fel de solid și înalt, acceiași pantaloni negri de stofă, același personaj imperturbabil.

m-am gândit să-l salut pe omul în fața căruia niciodată nimeni nu sufla vreo vorba. să-l invit la o bere, deși gestul îmi părea cam deplasat. mi-am închipuit un scurt dialog savuros. și am auzit din nou râsul acela sănătos dintr-o zi de demult, când, impresionându-l cu o soluție inedită la un oarecare exercițiu, m-a întrebat zâmbitor ce meserie mi-aș dori să practic.
i-am înșirat un cârnat lunguieț și afumat. aș vrea să mă fac, i-am răspuns... om de știință, astronom, inventator, pictor, bucătăr-șef, regizor de film, grădinar, compozitor, etc. etc.

am coborât la aceeași stație. nu am suflat nici o vorbă în spatele lui, dar m-am oprit puțin și l-am urmărit cu privirea până s-a pierdut în mulțime.

megatron - palm d'o 200...

aproap că mi-a plăcu megatronu lu maria crișa. f scur & f adân. atâ de scur că i se ved curu pla și ditama premiu căzu. mi-a plăcu că n-a ma avu la mecdonal megatro.

și cam atât.

de când eram eu pricăjit, m-au enervat filmele despre revoluție și alea cu copii mici. haley joel osmont și dakota fanning nu se pun, că ăștia sunt un fel de oameni mari.
am supraviețuit povestilor repovestite cu evenimente calde din decembrie pentru a mă sufoca, mai nou, între fabule scurte cu copilași - toate premiate. 'alexandra' și 'lampa cu căciulă' - jude, 'lecția de box' - mavrodineanu, 'o zi bună de plajă' - mustață, 'valuri' - sitaru, unele dintre ele de-a dreptul geniale, recunosc. de parcă am fi o nație de asistenți sociali, belgieni și maicăli gecșăni.

'megatronul', marele câștigător al palme d'or-ului, m-a năucit însă. și aici, desigur, am dat peste un copil răsfățat și cam bou (cu o mama 'vacă și rea', că-l duce de ziua lui cu trenul la mc donald's).
acum, 'dacă aș spune că n-am înțeles nimic din felia de viață decupată cu talent de cel care mai are în farfurie un excelent 'amatorul' și interesant 'portret de familie', m-aș face de râs.
așa că mai bine tac mâlc și mă bucur pe ascuns de frumusețea lui 'joi' (hadrian marcu), livrat la pachet de ziua neamului.

da' eu cu cine votez?!

chiar așa,
eu cu cine votez?! că de ani buni nu mai am strop de inspirație...

nunta mută. mai mult chioară decât surdă

poate că așteptările mele au fost prea mari. sau poate așa e la debut, când încerci să le spui pe toate odată, de-a valma, ca și cum te-ai îneca. poate îmi era mie prea somn ori mă grăbeam undeva de am căscat continuu și mi-am privit ceasul doar de 4 ori. sau cine știe? poate că e doar vina lui mălăele.

ca să nu existe dubii, o spun pe șleau - mălăele este actorul meu preferat.
un regizor de teatru excelent – râd cu lacrimi la comediile lui chiar și la a 5-a vizionare, e un caricaturist formidabil, un poet, un showman, un artist total cum altu’ nu prea mai găsești.
pe scurt, îl iubesc pe horațiul.
însă nunta mută ... a fost mută rău!

culmea, subiectul este de-a dreptul sclipitor
– locuitorii voioși ai unui sat de pe la 1953 se pregătesc de nuntă mare. lor le plac foarte mult și înmormâmtările, fanfara lui goran bregovic și filmele lui kusturica, expresionsimul, dadaismul, sexul în natură și chiuiturile. în toiul petrecerii, se găsește să moară chiar tovarășul stalin. și asta înainte de marea haleală. primarul, constrâns de autoritățile ruse, niște hahalere, anunță 7 zile de doliu și interzice cu strictețe orice paranghelie. sătenii au totuși o idee. se reunesc seara și continuă petrecerea pe mutește.
mai mult, întâmplarea este cât se poate de reală. dacă nu cumva cotescu i-o fi vândut gogoși lui mălăele.

ce face nea horațiu, hora cum îi zic prietenii, cu această perlă?
face ce știe el mai bine: o finisează cu dragoste și luni de muncă, o pupă și o convertește într-o secvență prelungă și intensă. aproximativ 10-15 minute de cinema exploziv de un comic irezistibil, neașteptat, chaplinian – spectatorii, unii dintre ei, ăia mai firavi, cad efectiv de pe scaune, lucru pe care nu l-am mai întâlnit decât la scena emisiunii despre revoluție în ‘a fost sau n-a fost?’.

pesemne regizorul debutant și-a consumat tot elanul și cheful de film în această scenă extraordinară.
nu-mi iese din minte nesfârșitul pârț fâsâit, spiralat, apăsat al socrului mare, urmărit cu încordare de toți nuntașii, într-o liniște desăvârșită. socrul mic ii oferă un dop de plută, însă cuscrul îl refuză cu un gest elocvent de... “nu-i nevoie, că e pe sfârșite”.
sau cea a telefonului fără fir între meseni.

* ca scurt metraj, nunta mută ar fi fost, poate, o reușită uimitoare. o capodoperă.
* ca lung metraj cu pretenții de festivaluri internaționale, unde am înțeles că a și fost înscris, filmul este un fiasco. după părerea mea, unul dintre cele mai slabe "românești" ale anului.
o lălăială fără sens de un patetism feroce, ceva nedefinit, nici comedie, nici tragedie, nici horor, nici teatru, dar câte puțin din fiecare, nunta mută este un ceva la limta dintre absurd și haios.

un gurmand rafinat în viața de toate zilele, horațiu mălăele ne servește de data asta o ciorbă rece și lungă. atât cât să ajungă cohortei întregi de actori de la mic la mare și în ordine alfabetică.

nu mă mai lungesc să spun și despre cele două coperte – filmul începe și se termină în zilele noastre, miezul lui fiind de fapt doar o explicație, o aducere aminte a unuia dintre personajele secundare – ori de poantele ieftine care îmbălsămează toată tărășenia: “tătucul nostru, tovarășul stalin, a murit “ - “să fie sănătos”, “ce e mare și e tare? este clasa muncitoare” , “vrem să vă luăm un interviu” - “ce să ne mai luați?”, etc.

foarte interesantă este reacția lui horațiu mălăele după premieră. după ce a aflat că nu toată lumea a leșinat de emoție la filmul său:
“niște prieteni mi-au spus că în acest film sufăr de teatralism. cu așa prieteni, nici nu mai ai nevoie de dușmani!”.

îndrăznesc să sper că artistul mălăele nu va recidiva. că a spus tot ce a avut de spus pe peliculă, în ciuda criticilor favorabile și încurajatoare aduse cu multă plecăciune de lăudătorii de serviciu.

love will tear us apart. control

‘existența... ce importanță are?
eu exist în cel mai bun mod posibil,
trecutul meu e acum parte din prezent,
iar prezentul mi-a scăpat de sub control’
așa începe control, filmul lui anton corbijn (3 premii la cannes).

filmul de debut al celebrului fotograf de origine olandeză, regizorul memorabilelor videoclipuri și concerte depeche mode, u2 sau metallica
un film alb-negru despre lumina și întunericul din mintea lui ian curtis – solistul vocal și compozitorul trupei joy division.

talentul lui corbijn de a crea povești extraordinare din doar câteva cadre este remarcabil. există în film o succesiune de secvențe, aproximativ 100 de secunde, care spune mai multe despre ian curtis decât ar fi reușit-o un roman întreg (eventual oferit joia, gratuit, de cotidianul adevărul):

- ian iese din casă, se urcă în dubița colegilor de trupă și pleacă. trece razant pe lângă debbie, soția îngrijorată care se întoarce de la magazin cu copilul. câteva străzi mai încolo oprește să o ia pe annik, femeia care i-a bulversta viața și de care s-a îndrăgostit ca un școlar. o sărută duios și se prelinge în îmbrățișarea ei. debbie e singură acasă, ține în brațe copilul și leagănă pe pleoape telefonul fix. care uită să mai sune. mașina revine în același loc, ian coboară absent, debbie îl așteaptă cuminte în pragul ușii. se îmbrățișează și intră în casă -
totul într-un minut și jumătate.

* sam riley – care interpretează toate piesele din film (ca și joaquin phoenix în walk the line) este fascinant, aproape sublim în rolul lui curtis – un ian curtis pasionat de david bowie, sex pistols și iggy pop, "sunetul muzicii", wordsworth și manchester city.
* samantha morton (debbie) – absolut sclipitoare. perfectă (ca nadia). generează alternativ emoție și camp electric de înaltă tensiune în jurul ei. la fiecare replică sau privire aruncată către spectator.
* ana maria lara (annik) – de o frumusețe mușcătoare aici. că doar e româncă. mai expresivă și răpitoare ca niciodată.

nu cred că exagerez dacă spun că de la ‘amadeus’ și ‘walk the line’ nu am mai văzut un film biografic atât de intens, atâta poezie, tristețe și disperare pe fiecare centimetru de peliculă.

într-o zi de 18 mai, la numai 23 de ani, ian se sinucide, debbie îmi sfâșie timpanul cu țipătul ei de durere, annik își reprimă un pârâiaș de lăcrimioare, iar câțiva critici bățoși cad în extaz:
“electrifying” – empire
“superb” – the guardian
“extraordinary” – the independent
“incredible” – q
“the coolest british film of 2007” – the independent

deși nu îi pot contrazice, am impresia că aceștia nu au înțeles mai nimic din filmul lui corbijn.

chateau latour. ratatouille

unul dintre motivele pentru care mă simt aproape vinovat dacă nu văd măcar un film bun săptămânal este andrei gorzo. dar nici pe maestru nu-l cred mereu pe cuvânt.
am senzația că tipul mai bravează. că uneori își pierde controul și eliberează ludicul din chingi spre deliciul cinefilor, care îi gustă cronicile de cinema mai ceva ca pe delicatesele restaurantelor de lux.

verdictul lui gorzo cum că ‘ratatouille’ este, după părerea lui, cel mai bun film al anului 2007 m-a intrigat. cinci minute mai târziu, șobolanul bucătar era deja în calculatorul meu, cu labele-n sus, pregătit pentru disecție.

„nu ştiu când am mai văzut un film hollywoodian din care să reiasă că a fi pretenţios e o calitate, că a nu fi deloc pretenţios înseamnă a te hrăni o viaţă întreagă numai cu gunoi (apropo, ce altă hrană îţi oferă hollywood-ul în cea mai mare parte a timpului?) şi, în fine, că a te hrăni o viaţă întreagă numai cu gunoi nu e o crimă, dar nu e nici ca şi cum n-ai pierde nimic”, spunea același gorzo referitor la povestea micuțului şobolan, ajuns cel mai renumit bucătar din franţa.

cum eu mă urnesc mai greu, a trebuit să treacă încă vreo 3 sau 4 luni (5?) până să-l dau gata. pe film. ca un făcut, de fiecare dată când eram convins că a sosit clipa cea mare, în momentul în care ridicam degetul arătător să apăs play, exact atunci intervenea altă tentație - un meci măreț din liga lu' mitică, un somn greu ca o halteră prăbușită, de pe buza unui pahar cu whisky, o sarcină nedorită, pentru serviciu, un gând rebel, fără cauză, o pauză, o veioză, o maseuză, o viroză.

în seara asta am făcut-o și pe asta. am văzut ’ratatouille' și confirm că amicul gorzo nu s-a înșelat. ba chiar a făcut pe modestul...
ar trebui să fii un idiot de proporții elefantine ca să nu apreciezi acest ’ratatouille’, mai rafinat decât un chateau latour ’61 - aș spune, parafrazând unul dintre personajele filmului.

*****
p.s.
dacă după ‘in vino veritas’ mi-am descoperit o nouă pasiune pentru delicatul și mătăsosul pinot noir,
am așa un presentiment că după ’ratatouille’ voi aduce îmbunătățiri nebănuite până și banalei omlete cu cașcaval.

mama rusia

vârtejuri de albastru voluptos, bucăți de cer întinse peste verdele tăcut, trunchiuri înalte de copac.
margini ruginite și crestate, păduri rubinii, tânguiri amare de chitară, zbucium de vioară, distanțe, contratimpi, stepe nesfârșite, albe.
reflexe scurte ale clipei, crâng argintiu, dâre de fum, dâre de sănii, apus pe moarte, rece, neclintit.

de ce nu m-ai făcut, mamă, rus?!
uite acușica vine gerul și mă îngrămădesc tot lângă calorifer. cu un roman nou nouț în mână, luat de la cărturești și poate cu o cană de ceai fierbinte încălzit la aragaz.
dar eu am suflet de rus, măi, mamă... eu văz enorm și simt monstruos.
păi ăsta-i ger? mie îmi trebuie d’ăla nemilos care să mă muște adânc, până la os.
ș-apoi asta-i sobă? ăsta-i samovar?

cât de bună ar fi acum o annă karenină, să mă dezmorțească puțin cu ochii ei triști și luminoși, cu bulgării ei de jăratic care ard în noapte. să-și rezeme, draga de ea, căpșorul pe umărul meu și să-mi toarne un păhărel de sfântă vodculiță și-o droaie de... povești nemaiuzite.
sau măcar o geamilie, sfioasă și înfiorată, să-mi tulbure mințile cu cântecul munților și al stepelor. să ma facă să uit totul pe lume.
să uit că m-am născut la doar câteva ulițe mai încolo de mama rusia.

love

o melodie care m-a lăsat fără

bella notte

pentru că o soție am și eu
și mi s-a făcut tare dor de ea



'astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
să scriu, de pildă: "noaptea e înstelată, iar hăt, departe, pe cer dârdâie aștrii albaștri".
vântul nopții dă roată pe cer și cântă.
astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
eu am iubit-o, și, uneori, chiar și ea m-a iubit.
în asemenea nopți am ținut-o în brațe,
și-am sărutat-o de atâtea ori sub cerul nesfârșit (...)'
(pablo neruda)

la mulți ani, dani!

carla

carla, bruneta apetisantă cu voce caldă, de calorifer înfierbântat. această lili sandu a parisului, mai tunată, mai parfumată, mai dublu rafinată. şi muzica ei cârcelată.
vive fragrance!

mame şi fii

pentru că am uitat de-a binelea unde naiba am pus telecomanda, am ajuns să îndrăgesc programele moca din subterane.
azi, bunăoară, în timp ce se închideau uşile pe la universitate, am văzut un cimpanzeu de treabă care hrănea cu biberonul doi pui de tigru. drăgălaşi, cu dinţi lungi şi tăioşi. pe care i-a înfiat.
a urmat staţia piaţa romană cu peron pe partea dreaptă şi biata mamă-surogat a dispărut. sub privirile blânde ale fiilor risipitori.

trecute vieţi de fanţi şi de birlici (viaţa şi, uneori, opera personajelor)

recunosc în faţa micii adunări block'n roll că sunt corigent la literatura română. ăl mai mare dintre ei, premiantul! că aşa era pe atunci, în vremurile apuse, când sub mucul cărunt al nasului meu cârlionţat se înşirau, ca nişte cârnaţi trandafirii puşi la afumat, maculatele gadgeturi literare ale unor domni bine frumos pieptănaţi în cărări domoale şi împachetaţi în stofe.

flacoane întregi de rebreanu, camil petrescu, creangă, eminescu, cezar petrescu, i.l. caragiale, călinescu, ionel teodoreanu, sorescu, eliade, caragiale, preda – amare rău, interminabile, administrate în doze consistente împotriva voinţei mele ieşite din comun, cu mult sifon şi uneori brifcor, pe nepusă masă, pe scaun, în pat şi la veceu.

tare m-am mai minunat printr-a 12-a, când am scăpat de acele moldamine. din nefericire la scurt timp am devenit dependent de halucinogene mai tari, aduse de afară, de fowles, nabokov, borges, llosa şi alţi demoni.

zilele trecute, acelaşi nas, mai bătrân şi versat acum, a dat peste găselniţa lui horia gârbea - ‘trecute vieţi de fanţi şi de birlici (viaţa şi, uneori, opera)’.
am citit-o pe nerasuflate. şi am redescoperit corola strivită de minuni a literaturii române. cea uitată şi îngurgitată la o vărstă la care copănaşele golaşe ale puicuţelor înfustate din liceu era tot ce conta pe lumea asta mică. şi înghesuită între atâtea pagini gălbejite.

aşa am aflat, printre altele, cum îşi pierdeau vremea interbelicii şi conaşii de prin secolul XIX (‘că joci cărţi şi râd toţi de tine ca de o mazetă’ - lache), prin ce locuri zăboveau, cum făceau amor şi cu cine, unde, cum, de ce şi cu ce se îmbătau, cum se încăierau , ciomăgeau şi o mierleau personajele literaturii române de la începuturi şi până la ora asta, când, iaca, orologiul arată treişpce trecute fix şi trebuie să o iau din loc către serviciu.

morgenkonzert

"oameni strălucitori şi fericiţi. clubul sealink. asta însemna o noapte întreagă de ţipat, râs şi flirtat. o producţie montată cu o distribuţie schimbătoare de actori fără nume, dar revenind mereu. şi mai însemna întoarcerea acasă la trei sau la patru sau chiar după cinci, când zorii se revărsau în raze prismatice peste mobila lumii, rearanjată la întâmplare de cărăuşii neîndemânatici ai narcoticelor."
will self ('măreţele maimuţe')

"să las lucrurile să se desfăşoare firesc? să mă plimb fără nici un rost prin casă, măsurând covorul, răsfoind cărţi, citind câte un fragment? în timp ce mă rad să vorbesc către oglindă până se abureşte?"
gunter grass ('anestezie locală')

"o dată la patru zile îi spală trupul înnegrit, pornind de la picioarele mistuite. înmoaie o cârpă şi, ţinându-i-o deasupra gleznelor, stoarce peste el apa, privindu-l cum murmură, zărindu-i zâmbetul. peste fluierul piciorului sunt cele mai adânci arsuri. dincolo de vineţiu. os curat"
michael ondaatje (pacientul englez)

"toamna mi se părea advecvată nemuririi. în ea cad frunzele moarte. păsărelele îşi ascund ciocul la subsoară. plouă subţire. miroase a fum, a tristeţe, a murături. aşa că m-am gândit la sinucidere. la cum vor plânge fetele de la uman, îndeosebi bruneta subţire cu ochelari şi fustă posomorâtă cu sâni cape canaveral. care i se zguduiau de lacrimi numai ce-mi imaginam înmormântarea. profesorii mă vor lăuda în cor suspinând cu batistele fleaşcă în mâna dreaptă, cea care ţinuse creta, cu stânga ţinând sicriul. sau coliva. sau ce se ţine. un destin ieşit din comun ce fusese frânt. îmi doream o cruce mai înaltă decât celelalte. minimum 12 metri înălţime, pe 5. lumea urma să vină în pelerinaj pentru a se reculege sub monumentul meu cu duzi."
răzvan petrescu ('foxtrot xx')

ultimele 3 cărţi...

o datorie mai veche. o chestie livrescă la urma urmelor. un castel de cărţi şi-o noapte stacojie. tăcută. puţină umbră murind pe-o pagină veche, neterminată.

- ce cărţi aş citi/reciti, m-a întreabat amicul dragoş c, doar 3, dacă aş mai avea de trăit vreo 3 luni.

adică ce aş mai citi înainte de marea hoinăreală de dincolo. înainte ca praful să se aleagă de toate şi comunicatorul să-mi comunice comun că, în sfârşit, a sosit şi vremea mea. că mi s-a repartizat o garsonieră personală confort 3, strâmtă, pe mărimea caracterului meu. la subsol. nemobilată, izolată şi foarte liniştită. exact cum îmi place mie.

mai întâi şi mai întâi m-ar apuca oftatul. apoi oftica,
după care m-aş afuma niţel într-un pahar de ţuică din ograda lui dedes fumând poeme de foi din adâncurile blogului lui verbiaj.

într-un final aş lua o mutră de hamlet, aş medita asupra chestiunii.
abia acum realizez că nu prea am chef să mă prindă moartea citind. mai ales că moartea citeşte ziarul, conform calculelor lui dinescu.
un câştig la loto, 6 din 6!, sau o vacanţă de vreo 5 săptămâni în balon, spre patagonia, mi-ar stârni acelaşi interes ca 'dansez pentru tine' sezonul 7.

mă tem că n-aş mai citi nici o carte în clipa în care aş primi o asemenea veste.
însă cred că m-aş duce bucuros la cinematograf. să revăd în fiecare seară câte un film vechi. singur, ca pe vremuri.

amarcord

mă uitam la nevastă-mea.
ma uitam la ea cum îşi îngrijeşte cei doi părinţi bătrâni şi bolnavi.
cum se frământă, cum le găteşte şi le spală farfuria de parcă ar dansa în jurul lor, cum le face masaj la picioare, la ia tensiunea şi le aşează o pernuţă mai moale sub şale, cum le decojeşte o portocală şi le-o împarte, cum îi ţine de vorbă ca nu cumva să cadă pe gânduri.

mă uitam şi am înţeles: părinţii sunt nişte copii neajutoraţi care cresc mici.
atât de mici că într-o bună zi dispar de tot.

16 minute de cinema pur. electrizant. „valuri” – luni seară la hbo (20.10)

în urmă cu vreo două luni am pornit ca din puşcă spre cinematograful studio unde rula ’5 succese mari pentru 5 filme mici’, un pachet de scurt-metraje abia lansat pe ecrane.
în program se aflau pe lângă mult lăudatul
- ‘o zi bună de plajă’ al lui bogdan mustaţă (ursul de aur la berlin, 2008) şi
- ‘acasă’ (paul negoescu),
- ’lecţia de box’ (alexandru mavrodineanu),
- ’valuri’ (adrian sitaru) şi
- ’alexandra’ (radu jude).
pe ultimul îl ştiam; mă impresionase teribil. radu jude îmi lăsase impresia, după ‘alexandra’ şi ’lampa cu căciulă’, că nu poate fi decât noul copil minune al cinematografiei româneşti.

asta pentru că încă nu văzusem filmuleţul lui sitaru. ‘valuri’-le adică. (interesant este că radu jude şi adrian sitaru au fost colegi de clasă, la regie)

‘valuri’ a triumfat anul acesta la locarno şi nu numai... sitaru, care a muncit timp de 3 ani pentru cele 16 minute ale filmului, a declarat că a ţinut să termine acest scurt-metraj în orice fel de condiţii şi il consideră un film chinuit şi nu atât de bun pe cât şi-ar fi dorit.

litoral, soare, gălăgie, apă rece, muzică tare, ţigănuş şmecher (jucat excelent de un bănel nicoliţă mai tânăr, cu potenţial enorm), gagică elveţiancă, copil uşor retardat, familie românească dintr-o bucată (butucănoasă), sănătoasă, de-a dreptul gregară. elveţianca dispare în apă, familia o şterge româneşte de la locul faptei, iar ţiganul rămas singur cu micuţul... tensiunea este bine dozată, la fel umorul şi emoţia, pentru ca finalul să-mi amintească de chaplin şi fellini.

chiar dacă se termină cam abrupt şi într-o lumină caldă, de happy end, filmul m-a scurt-circuitat ca un fulger. pentru câteva minute am simţit cum mi se scurge curentul electric prin oase.
la ieşerea din sala de cinema, un acut sentiment de ruşine a pus stăpânire pe mine. îmi era ruşine că sunt român. în plus mă pricopsisem şi cu un gust amar în suflet. de pelin.

nu ştiu cum a făcut sitaru să-i iasă chestia asta, însă i-a ieşit de minune. şi totul doar cu ajutorul unei poveşti simple (geniale) de 16 minute.

p.s. 1
'valuri' – ora 20.10, hbo, în această seară (luni).
p.s. 2
să nu cumva să-l ratezi, dedes! :)

dor nebun

mi s-a făcut aşa dor de un film drag...
de un il postino, the deer hunter sau malena

proiectul 100

amicul verbiaj şi-a pus în cap să intre în cartea de telefon a recordurilor. a sunat la 112, dar nu i-a răspuns decât un bărbat bine pe la 45+, pofticios şi cam bucefalic. aşa că s-a apucat să ţină post. 100 la rând. s-a gândit dumnealui că dacă sâmbăta asta are câteva minute în plus are timp să recupereze toate posturile negre pe care nu le-a mai ţinut de la penultima bobotează până de sfântul dumitru cel nou.

omul nu e de condamnat, mai ales după ce a dovedit o brumă de simţ civic şi a pus pe fugă doi zgâiţi siniştri in plina zi.
şi, la urma urmelor, amicul nu este un caz izolat. eu, de exemplu, mi-am propus să-mi iau 100 de zile libere în următoarele 6 luni de muncă, nea dedes (măcelarul) să facă 100 de cârnaţi de sărbători, iar un alt individ să imite 100 de personaje în 5 minute. fiecare cu suta lui.

un film care doare. boogie

construit pe scheletul unei poveşti banale, aproape nătânge, 'boogie' (`30 şi ceva’, cum s-a numit iniţial) reuşeşte să dea cu spectatorul de pământ, ba chiar să-l traumatizeze cu uppercut-uri violente în serie, deşi filmul lui radu muntean, frumos ambalat, rotund şi fluent ca o nocturnă de chopin, are mai degrabă parfumul şi delicateţea unui trandafir proaspăt şi exploziv:

bogdan (boogie), un bărbat de ’30 şi ceva’ de ani, petrece un 1 mai la mare cu smaranda (nevasta) şi copilul. acolo dă întâmplător peste penescu şi iordache, doi foşti colegi de liceu, ambii de vreo ’30 şi ceva’. ies seara la o terasă, ca pe vremuri, unde amintirile îi răscolesc. râd, beau, vorbesc, se prostesc. smaranda îl ceartă un pic pe bogdan, că de aia e nevastă. femeia pleacă bosumflată să facă nani cu ăla mic. apar un fel de curvă jucăuşă şi câteva poante deocheate. bogdan se duce până acasă să o certe puţin pe smaranda, că de aia e bărbatul casei, după care gaşca se reuneşte la miezul nopţii. două şaorme şi o altă curvă pe bani (fără ţigări) intră apoi în cadru. încă nişte şpriţuri, câteva babardeli şi vorbărie lungă cât cuprinde. o trecere vioaie pe lângă vila lui ceauşescu şi, la final, întoarcerea acasă. la nevasta înţelegătoare şi copilul iubăreţ. genericul curge frumos pe muzica lui gică petrescu.

aş spune că radu munteanu a devenit peste noapte un quentin tarantino fără pistol.

recunosc că am fost confuz încă de la început neştiind ce să admir mai întâi: prestaţiile uluitoare ale lui dragoş bucur, mimi brănescu şi ana maria marincă (fenomenală şi de această dată), dialogurile atât de fireşti şi apetisante sau măiestria lui radu muntean aflat la al 3-lea său film după ’furia’ şi ’hârtia va fi albastră’.

mai static decât o piesă de teatru şi, totuşi, mai dinamic ca o peliculă despre război, ’boogie’ este un film de o tristeţe infinită la care ’râzi de te caci pe tine’, cum ar zice personajele.

este un film despre tinereţile apuse, despre eşuări şi renunţări, un film despre moarte. o oglindă în care eu m-am recunoscut exact aşa cum sunt: prost, infatuat, laş, mediocru şi imatur.

un film despre românia nefardată:
grosolană, indolentă, înduioşătoare, greţoasă, stridentă, colorată, ameţitoare, zeflemitoare, prăfuită, ţâfnoasă, haioasă, turmentată, vulgară, nostalgică şi personală.

‘boogie’ este un film care doare.
şi încă ceva. 'boogie' are 102 minute trecute fix, dar nici nu mi-am dat seama când au zburat cele '5 minute şi ceva...'

amintiri din infern – ’palatul viselor’

toate se întâmplă când te aştepţi mai puţin.
în urmă cu vreo doi ani mi-a ieşit în cale ismail kadare, un oarecare moşneag adus de spate şi nominalizat an de an la mai toate marile premii literare ale momentului.

nu aveam de unde să ştiu câtă plăcere şi bucurie îmi va oferi acest minunat tovarăş din balcani.
în ignoranţa mea, albania nu însemna mare lucru până atunci. o ţărişoară inferioară pe care o băteam mereu la fotbal. o gâlmă pe hartă puţin mai mare decât propria capitală – una cu nume predestinat, tirana.

după încântătoarele ’aprilie spulberat’ (o poveste extraordinară despre vechiul, barbarul şi atât de democraticul cod cutumiar albanez, kanun-ul) şi ‘generalul armatei moarte’, m-am delectat zilele acestea cu ’palatului viselor’.

’palatului viselor’ este o terifiantă parabolă, un roman sfâşietor şi delirant în care până şi visele au ajuns să fie controlate de sistem.
este, poate,‘una dintre cele mai cuprinzătoare viziuni ale totalitarismului aşternute vreodată pe hârtie’ – cum spun unii… însă nu asta m-a impresionat aici.
kadare a reuşit să mă captiveze încă o dată cu poveşti şi descrieri unice. cu lăuta sa, cu potirul plin de ambrozie şi cucută din care sorb cu nesaţ la fiecare reîntâlnire cu rapsodul albanez.

- am primit cadou un fragment dintr-o altă baladă populară (la fel de frumoasă ca povestea din ’aprilie spulberat’ sau ca cea din ‘cine a adus-o pe doruntina’) ...
...‘te-a acoperit pământul şi mi-ai rămas dator... cel viu, ajuns la mormântul duşmanului îl provoacă pe acesta la luptă... mortul suferă că nu se poate ridica din groapă, suferă, se frământă, geme... gemetele lui vin de dincolo, mai cutremurătoare decât orice pe lume... apar ursitoarele care hărăzesc o nenorocire... aflăm că cel viu este viteazul zuk, care orbit mişeleşte de maică-sa şi de iubitul ei, colindă piscurile înzăpezite, călare pe calul său, orb şi el...’ – şi istorisirea din baladă se opreşte brusc, cei care o cântau în carte fiind măcelăriţi.

- am găsit asemănări între tradiţia şi miturile celor două popoare prietene - motivul 'sacrificiului' uman din ‘meşterul manole’ (omul zidit la piciorul unui pod întru trăinicia cosntrucţiei)

- am citit odată cu slujbaşii şi interpreţii sultanului visurile întregii împărăţii. de fapt crâmpeie de basm înspăimântătoare:

... "doi oameni au găsit un curcubeu vechi, căzut pe pământ. l-au ridicat cu greu, l-au şters de praf. unul dintre ei a început să-l vopsească, dar curcubeul nu voia deloc să strălucească. cei doi l-au pus la loc şi au luat-o la goană"

... "nişte păpuşari călătoreau printr-o stepă presărată cu cadavre de tigrii, morţi de o boală ciudată, în secolul al XI-lea. aceştia duceau cu ei, pare-se, un blestem ce avea să fie aruncat asupra vulcanului kroth, în timp ce deasupra stepei se ridica o stea nebună. apoi, unul dintre păpuşari reuşise să se strecoare sub pământ, unde dăduse peste colţul unei zile luminoase ca un diamant, ascunse de cine ştie cine în subteran. colţul acela de zi îl orbise şi astfel, cu ochii arşi, se trezi în infern".

foxtrot xx. mai bun ca vodca

până să-mi mângâi sufleţelul slav cu o nemaipomenită şi rafinată finlandia cu gheaţă (o sfântă vodculiţă cum alta nu-i pe lumea asta mică!) – ba chiar a mers la fix şi cu golurile magnifice din ghencea. ale franţuzilor - mi-am cumpărat ’foxtrotul xx’ al lui răzvan petrescu. ăla pe care îl adulmecam de ceva vreme...

mi-a fost suficient să-mi arunc privirea peste primele patru pagini din stufosul 'cuvânt înainte' al autorului pentru a intui că petrescu a comprimat într-o mărgea de sticlă ample felii biografice de o rară frumuseţe stilistică.

trezindu-mă nud şi nepregătit alături de voluptoasa cutie a pandorei, am tras o sperietură şi am închis-o degrabă. acum şade bine merci în beci lângă vinurile cele vechi.
pentru că 'foxtrot-ul' lui petrescu pare să fie una dintre acele puţine scrieri în faţa căreia nu mai ai nevoie decât de o pipetă. una cât mai mică cu putinţă.

deşi cam ameţit după vodca de dinainte, nu am cum să nu fiu de acord cu spusele lui marius chivu de pe ultima copertă a volumului:
"răzvan petrescu este, pur şi simplu, cel mai bun autor de proză scurtă de la noi. dacă el ar scrie câte un volum de povestiri pe an (poate chiar şi mai rar), acest gen ar trebui cu desăvârşire intrezis tuturor celorlaţi scriitori. n-ar mai avea nici un sens"

micul mozart

'horresco referens' ('mă înfior povestind’ – vergiliu, eneida)

alexandru ecovoiu este un centaur cu colţi de argint,
rătăcit într-o junglă neaoşă, prost asfaltată.
jumătate geniu, jumătate nebun de la bălăceanca,
scriitorul cu trup de marius moga şi cap de mozart m-a entuziasmat
în aceeaşi măsură în care m-a şi dezamăgit.
omul m-a fermecat de la prima vedere,
din clipa în care am citit ca în transă ’saludos’ - un micro-roman aproape perfect.

m-am dezumflat la loc plictisindu-mi ochii cu 'staţiunea’.
l-am neglijat apoi pe autorul care emană uneori forţă şi imaginaţie cât borges şi kafka la un loc, iar alteori are sensibilitatea unui inginer de poduri şi drumuri certat cu amanta.

i-am mai dat o şansă ecovoiului anul acesta cu ’cei trei copii mozart’, un volum de povestiri scrise în mare parte înainte de ’89. şi bine am făcut!
dintre cele zece picături de rouă proaspătă, trei gogoloaie de o frumuseţe diabolică erau perle veritabile – ‘ceasornicarul’, ‘vânătorul de lupi albi’ şi ‘caligraful’.

'dona iulia l-a urât pe tim de la început; totuşi, l-a aşteptat aproape douăzeci şi şapte de ani. dar iată povestea vieţii lor; de fapt, mai mult a ei şi a vânătorului de lupi albi(...)
a trecut încă un an. apoi încă unul; alţi doi. în preajma crăciunului, de fiecare dată sosea scrisoare (...)'

restul acestei bijuterii se găseşte la librărie şi costă vreo 300.000 de lei.

vine omu', da' mai şi pleacă...

înainte să se crape de ziuă, de undeva din alpi, s-a auzit un urlet prelung şi stins, venit parcă din altă lume, aşa cum oamenii acelor locuri minunate nu mai auziseră vreodată. mă întorceam din rai, dintr-un wallpaper ori dintr-o ireală vacanţă elveţiană - nu mai ştiu exact. înapoi în gara noastră mică, aglomerată, pestriţă, nervoasă, haotică, unde nimic nu mergea cum trebuie. toate erau, aşadar, la locul lor. neschimbate. era bine... "ne ducem toţi câte puţin, mereu,
către-un liman de tihnă şi-mpăcare,
poate curând va trebui şi eu
bulendrele să-mi strâng pentru plecare.
o, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
şi tu, pamânt! şi voi, câmpii ca marea!
în preajma sorocitei adormiri
eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.
pe lumea asta am iubit nespus
tot ce în trupuri sufletul adie.
spun pace voua, salcii ce-n apus
va oglindiţi în apa purpurie.
atît de multe gânduri am urzit,
am scris atâtea cântece visate
şi pe pamântul trist sunt fericit
c-am respirat si c-am trăit de toate.
sunt fericit c-am sărutat femei
şi-am lenevit pe iarba parfumată,
iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
nu le-am zdrobit spinarea niciodata.
acolo ştiu că nu foşneste-n zări
cu gâturi lungi de lebădă, secara...
de asta-n preajma tainicei plecări
eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.
acolo ştiu că nu vor mai fi fagi
nici holdele cu aur viu pe nume...
de asta poate mi-s aşa de dragi
toţi oamenii cu care sunt pe lume."
serghei esenin - ne ducem toţi

ps
fotografiile, semnate pantacruel si sotia, au fost facute in fribourg, geneva, zurich si berna, intr-un frumos inceput de octombrie :)

in freamat de cosciuge (dede 35)

iata-l cum a pasit senin in ultima parte a vietii si nu a lasat mai nimic in urma dumnealui...
nu tu vreo povestire geniala ratacita prin manualele de gimnaziu, nu tu o poezioara de amor zgariata cu cheia pe peretii toaletelor publice si nici macar o natura moarta - o franzela taiata pe din doua si umpluta, a la gherghesti, cu felii groase de rosii zemoase, branzeturi si salamuri afumate, semnata simplu si gratios dedes.

in ciuda tuturor acestor vicisitudini, amicu' nu a incercat, ca altii, sa se arunce in gol de la etaju' 35 al blogului sau de unde continua sa ne inmoaie inimile cu nostalgii sfasietoare si sa ne subjuge cu umoru-i melancolic.

pe domnul dedes, cel care mi-a deschis apetitul pentru lecturi multiple si de la care am auzit pentru prima oara de aitmatov, rabakov, doctorow si alti mari maestrii, l-am cunoscut prin 2001, la cotidianul psd-ist 'independent'.
eram amandoi infometati. eu mancam litere, dumnealui halea literatura pe paine - obicei de care nu s-a debarasat nici pana-n ziua de astazi. cand tocmai i-a mai sunat ceasul o data, la o varsta la care viata - asa rutinata si turtita cum e ea, dar inca ornata cu mari surprize si mici bucurii domestice - incepe sa fremete a cosciug.

contemporan cu beligan şi foresta fălticeni

citind o însemnare a lui camil petrescu de prin 1944, m-am simţit pentru o zi şi-o noapte mai vechi decât faimosul colonel aureliano buendia, cel care a purtat 32 de războaie civile şi le-a pierdut pe toate.

"oricine îl priveşte fie şi o singură clipă pe radu beligan nu poate să nu observe că omul acesta este un semn de întrebare. în teatrul românesc, radu beligan este chiar un semn de întrebare. un moment permanent de nedumerire şi până la urmă de nelinişte pentru tot ceea ce este aşezat, cuminte, convenit în lumea actuală de la noi. vă strecuraţi la ieşire prin îmbulzeală aceea (la piesele la care joacă beligan e de obicei năvală de public) şi nu e imposibil să auziţi vreun «om de teatru» că beligan nu e actor. în realitate, beligan nici nu-i actor. e un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni".
camil petrescu, 1944

până s-o dibuiesc pe frumoasa remedios în spatele cortinei, am dat de o 'recomandare' prin care celebrul birlic lăuda eforturile aspirantului beligan spre... construirea socialismului

mai încolo, l-am ginit şi pe urmaşul ţiganului melchiade. un ochios destul de voinic, băgăreţ şi cu mâini agere de vrăbioi. tocmai îl interpela pe maestru:
"un ţigănuş de vreo zece ani se apropie de mine în târg la bolintin: «nu eşti dumneata artistul ăla care a jucat în filmele alea?»"
radu beligan

nu pot să neg, am fost contemporan şi cu foresta fălticeni. la acel unic şi irepetabil 4-5 cu dinamo, din groapă.
în minutul 61 câinii mei, cu răducioiu şi marius niculae în teren, dar cu procuroru’ pe banca tehnică şi fane preda între buturi, conduceau cu 4 la 0. peste 30 de minute haimanalele aveau să mă facă de râs pentru eternitate...

nişte ţărani...

în ceea ce-i priveşte pe voiculescu, gâdea şi omu' cu leptopu' îi dau dreptate fuhrerului. la săpun cu ei! cu remarcele asupra retardatului badea nu prea sunt de acord. ăsta chiar merită o viaţă mai bună, în camera de gazare. iar concluzia referitoare la toţi cei din antena 3 mi se pare politically correct... "nişte ţărani"

calcanul cel grass şi povestea clitorisului

de când piticul oskar matzerath mi-a dat fiori pe şira spinării cu toba lui de tinichea, am rămas prins în plasa neîntrecutului ţesător de poveşti, gunter grass. mai apoi, derutat de frumuseţea verbului şi muzica frazei fostului cioplitor în piatră funerară, în aşteptarea următoarelor romane, am tras în piept din foiţe iuţi-dulcege de ceapă parfumul intens al amintirilor sale. vestitul scriitor-bucătar nu a întârziat să dospească pe piaţa românască, şi nu într-un volum, cum mă aşteptam, ci în ditamai cohorta, în bucate tot mai grasse şi mai gustoase.

primul dintre acestea, ‘calcanul’, l-am primit pe tavă chiar într-un restaurant (am martori!) de la amicul verbiaj, cu puţin chimen, mărar şi o boabă de piper presărate pe deasupra. şi l-am servit abia acum. asta după ce măiastra (lil)anda mi-l prevestise într-o însemnare impresionantă. al doilea, ‘anestezie locală’, a fost înfiat de curând de prin cărtureşti şi m-aşteaptă la portiţă ca să viu; alte două zac încă în librării...

despre calcanul cel gros, o delicatesă de doar 2 kilograme, trasă în 650 de foi, mi-e greu să vorbesc în câteva cuvinte. cu atât mai mult cu cât marele povestitor, cu ironia şi umorul caracteristice, se apucă să rescrie practic istoria, pornind de la un celebru basm german cules de fraţii grimm. ce rezultă este o nebunie pe cât de aiuritoare, pe atât de fermecătoare, o amplă parabolă cultural-socială a umanităţii, ceva ce numai gunter grass putea născoci.

recunosc că nu am putut citi decât cu burta plină. numai în primele 100 de pagini am descoperind cam tot atâtea mâncăruri (paleolitice):
- supă de peşte din capete de cod cu ochi bulbucaţi, - limbi de berbec piperate cu fasole grasă, - măruntaie de gâscă în sos picant cu rădăcionoase şi felii de pere uscate, - peşte înăbuşit cu sfeclă, usturoi, măcriş şi ştevie, - cap de viţel în oţet de plante, - urechiuşe cu burtă de porc şi măruntaie de iepure înăbuşite în vin roşu, - gâscă sălbatică coaptă în coajă de lut, - mânătărci a la ava coapte în pat de cenuşă fierbinte, - slănină sfârâită pe piatră încinsă, - păsat de mei fiert în lapte de ren, - ficat de cal de pădure înăbuşit cu lipii din făină de ghindă îndulcită cu miere, etc, etc.
pentru ca imediat să aflu că toate aceste delicatese erau consumate în intimitate, iar apoi spârcăite şi foarte contemplate în societate. moment în care apărea şi buna disoziţie.
"mâncam separat, cu spatele la hoardă, dacă nu de ruşine, totuşi muţi şi interiorizaţi, dar de căcat ne căcam împreună, stând pe vine, în cerc şi încurajându-ne reciproc cu strigăte. conversam şi glumeam, ne arătam produsele finite, stabileam comparaţii retrospective şi îi tachinam pe constipaţi"

la fel de seducătoare este şi...
... povestea clitorisului (cicatricei aţâţătoare)...

"trebuia să se ducă o femeie, deoarece carnea bărba- tului nu are nici un buzunar. deci o femeie a urcat pe curcubeu şi a găsit lupul ceresc şezând culcat lângă focul originar. tocmai mâncase friptură crocantă. din care i s-a dat un rest femeii. ea încă mai mesteca atunci când el a spus trist: stiu, tu vrei să iei focul. ai un buzunar? când femeia i-a arătat buzunarul, el a spus: sunt bătrân şi nu mai văd. culcă-te lângă mine ca să te pot cerceta. atunci femeia s-a culcat lângă lup. şi el i-a cercetat buzunarul cu mădularul lui de lup până a obosit şi a adormit pe carnea ei. femeia a luat 3 bucăţele de tăciune incandescente din focul originar şi le-a ascuns în buzunarul ei unde au mistuit imediat sămânţa lupului, de sfârâia. atunci lupul s-a trezit şi a spus: sunt prea epuizat ca să-ţi iau înapoi ce mi-ai furat. dar ascultă-mă bine: focul originar o să-ţi lase un semn acolo unde se deschide buzunarul tău. o să-ţi rămână o cicatrice. cicatricea asta o să te mănânce mereu. şi pentru că te mănâncă, vei dori să vină cineva să te scape de mâncărime. şi dacă nu te mănâncă, vei dori să vină cineva să te gâdile".

cam aşa este şi 'calcanul'. te mănâncă şi te gâdilă de sus până jos.

zavaidoc, o doamnă d şi un oarecare dan c mihăilescu

intenţionam să mâzgălesc două trei cuvinte aseară, însă mi-a trecut. nu mai era nimic de spus după ce m-am împiedicat de o mică nestemată, picurată din penelul romantic, graţios, proaspăt, al doamnei d.
de o frumuseţe care mi-a tăiat respiraţia, însemnarea despre admirabilul dan c mihăilescu - sensibilă şi zglobie deopotrivă, livrată la pachet cu vocea tulburătoare a lui zavaidoc şi cu o poftă contagioasă de a reînvia amintiri prăfuite - m-a catapultat pentru câteva clipe pe o străduţă pierdută, parfumată cu stropi de ploaie din bucureştiul de odinioară.

un vis

plimbându-mă prin ultima scamatorie a nostalgicului verbiaj – acest coşmar electrizant al lumii virtuale – mi-am amintit fără efort visul din noaptea precedentă, unul în care, într-o lumină aurie, murdărită de câţiva nori grei, încercam să străbat un câmp de ciulini. eram însoţit de o femeie atât de frumoasă încât nu putea fi decât nevastă-mea sau, în cel mai rău caz, raimunda din ‘volver’ ori estella din ’great expectation’ pe care o apăram cu pieptu' gol de mârâitul fioros al al unei haite de câini. înaintam tot mai anevoios, deşi mai aveam câţiva paşi până la palatul de cleştar. era o linişte turbată, iluminată doar de dansul haotic al arătărilor îmbăloşate, cărora încercam să le distrag atenţia cu poveşti erotice de ion creangă. când m-am trezit era ora 9.00, ca de obicei.

temerile mele

asta s-a întâmplat într-o marţi, când gârbovit de lene, pe la pagina 101 a calcanului, mă scobeam printre dinţi de-a curmezişul patului. şi anume să primesc leapşa ambasadoarei despre 10 chestii care mă înspăimântă. n-am putut să refuz o doamnă şi am dat curs invitaţiei...

în mic, acestea ar cam fi marile mele temeri
1. că până la 80 de ani n-o să apuc să citesc nici măcar atâtea cărţi câte gagici pătimaşe a perpelit neînfrânatul dedes, din clasa întâi până-n a 12-a bis

2. şi nici să mă bucur de atâtea filme câte decolteuri generoase, de oltence fierbinţi, a sfâşiat cu privirea cuceritorul verbiaj

3. că-ntr-o zi o s-adorm la mijloc de ’god save the queen’ şi o să mă trezesc în rai, la început de... ’in god we trust’


4. că sergiu nicolaescu nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. şi că cele 43 de filme ca regizor şi 31 ca actor, ale dumnealui, reprezintă doar 'începutul unei frumoase prietenii' cu publicul larg

5. că dinamo va ajunge în champions league exact în anul în care se va desfiinţa competiţia sau, mai rău, în toamna în care am să orbesc

6. că la cât de iubăreţ sunt peste puţin timp o s-o iubesc pe nevastă-mea mai mult decât pe mine însumi

7. că traficul criminal din capitală îi va transforma pe bucureşteni în traficanţi periculoşi: ionescobar din 335, popescobar din tramvaiul 34, etc, etc

8. că până la urmă voi învăţa şi limba engleză, dar nu înainte de efectuarea stagiului militar

9. că michael scofield va scăpa în seria a 22-a din penitenciarul de maximă siguranţă rahova, iar în seria a 122-a se va scăpa pe el, dar tot nu se va da bătut

10. că o să ajung să postez o însemnare atât de minunată pe blog, încât scrierile lui tolstoi şi shakespeare vor părea nişte cărţi ieftine de colorat

bonus 11. că am să-i ascult 'în viu' pe u2 cântându-mi with or without you mai mult în oase decât în carne şi oase

o veste proastă rău

în zilele în care lehman brothers, cei doi fraţi beţi morţi din america, s-au prăbuşit de pe băncuţă ca o mămăliguţă opărită de culoarea diareei de copil mic de s-au zguduit până şi bursele tocilarilor din regie, se numărau bobocii, cănile de must şi feliile de pastramă promise îndelung de promiţătorul dedes, iar eu, un deţinut al mlaştinilor dintre bloguri, deschideam pofticios, la cafea, adevărul literar şi artistic adulmecând săptămânala bucăţică de plăcintă cu afine din textele boeme ale lui dan boicea, alex leo şerban şi anca grădinaru (am aflat, astfel, de wall e – "un desen animat ovaţionat şi aplaudat ca la fotbal, un poem cinematografic atât de sofisticat şi de inteligent, încât..."), pomenindu-mă ceva mai târziu la margine de mahala, pe-o buză de lacrimă ascultând cu ochiul lui homer 'ia-ţi mireasă ziua bună'şi cu urechea lui van gogh suspinele nepoatei mădălina, împachetată în valuri de alb şi miros de trandafiri galbeni, pentru ca mai apoi, sub cerul măturat de nori şi bătut de stele mari cât pumnul, între o sarma fabuloasă şi o friptură în sânge stropită cu vinuri zglobii, în drum spre pişătoarea din curte, învăţăturile preţioase ale unui oarecare nuntaş către mobilul său nokia să-mi însoţească şuvoiul fierbinte...
" - hai să îţi dau o veste mai proastă. de fapt e proastă rău. e foarte prostă, nu proastă! dar mai bine nu îţi zic, că şi aşa eşti în starea asta nasoală. ţi-am zis că eu vreau oricum să îi dau papucii, dar trebuia să ştiu înainte de asta... da... pentru că o să vină şi ea, însă nu trebuie să îţi faci probleme. e totul aranjat. dacă te întreabă ceva îi spui că... sigur, nu are cum... nu, dar eu trebuia să ştiu dinainte dacă îmi acorzi o întâlnire. o să iasă bine, o să vezi..."
pe la ora 6 şi un pic, cu creierii ţăndări, am ajuns acasă, am dormit mai bine de o oră pornind apoi spre serviciu, ezitant ca lacrima lui ovidiu, prin aerul rece şi răsfirat al unei noi dimineţi minunate de duminică.

prison break 4

'de mâine m-apuc să dorm' sau... 'încă trei episoade şi mă culc'. cam asta ar fi povestea, pe scurt, a ’prison break-ului’, pentru cine n-a aflat nici acum care-i treaba cu michael scofield, t bag, lincoln, bellick, sara, mahone, sucre şi toţi ceilalţi smintiţi prigoniţi şi hăituiţi zeci de episoade.

îmbăloşat de pofte ca un câine turbat scăpat din fox river şi din sona, mi-am înfipt colţii în noul sezon. o serie pe care o aştept încă de astă iarnă, de când în vreo două nopţii albe, apăsate de fulgi grei şi zori molcomi, m-am imbuibat cu toată partea a 3-a.

ajunse în sfârşit şi în calculatorul meu, primele trei episoade ale celui de-al 4-lea sezon, proaspete, rumene, mirosind a ploaie rece de septembrie şi a pâine caldă, aşteaptă doar un mic ‘play’ din partea mea.
am întârziat cât am putut de mult momentul, păstrându-le pentru o seară trândavă şi lungă de vineri alături de un pahar de vin alb, demisec.
şi de promisiunea producătorilor că noua serie îmi va produce alte vânătăi şi cucuie în stomac şi-mi va zdrobi încă o dată ţeasta de ciment.

am aflat, astfel, că michael scofield îşi va dezvălui partea intunecată (abia mai rabd!). după ce reuşesc să scape din sona, cei doi fraţi hotărăsc să se răzbune pe companie. în acest timp lumea lui michael este zdruncinată serios când află ca sara e încă în viaţă. michael şi lincoln se aliază, printre alţii, cu mahone, sucre şi bellick, dar şi cu preferatul meu... genialul pervers t-bag, care deţine o informaţie vitală!

gata. am stins lumina, mi-am turnat vinul, am reglat sonorul. show must go on. play...

p.s.
sfătuit prieteneşte de bătrânul dedes, în urmă cu vreo 2 ani, să mă uit măcar la un episod din prison break, am ignorat sugestia amicului. până într-o zi când n-am avut ce face şi m-a pus dracu să trag cu coada ochiului câteva minute la 'telenovelul' care tâmpise omenirea.
nu era chiar atât de bun pe cât îl lăudase dedes. mă păcălise mârşavul. era heroină pură, era perfuzie cu serotonină! devenisem şi eu un tâmpit dependent după prima doză. aş fi amânat-o câteva episoade şi pe pamela anderson în cărnuri şi aţe pentru încă o secvenţă din diabolicul serial.