ignatul / 'goana nebună a lumii'

mă trezesc. e dimineaţă, e ignatul, nu-mi place. bradul clipeşte din balcon. mă uit împrejur, nici urmă de porc. e greu să creşti râmător la bloc, la etajul 8. se face piftie dacă sare pe geam. tradiţia spune să sacrific pe cineva. în lipsă de ghiţă, mă uit la motanul tomiţă (toarce). nu merge, e cam mic, nu iese nici de o oală de sarmale (sau iese?). găsesc în sertar un cuţit de scrisori, mă ridic în două picioare, mai sorb o gură de cafea, mă uit în bibliotecă, pun ochii pe două cărţi proaspete, abia premiate, abia apărute, abia cumpărate. miros bine. care să fie? ‘morţi imaginare’ de michel schneider sau ’goana nebună a lumii’ de colum mc cann? nu ştiu, mi-e greu să aleg. ambele part suculente, ambele mă incită. le iau în mână, le cântăresc.

prima, mai subţirică, mai macră, o istorie paralelă şi ficţionalizată a literaturii, un dosar excentric al morţilor imaginare - 36 de mari scriitori reali: nabokov, balzac, capote, goethe, stendhal, flaubert, cehov, tolstoi etc.
pe a doua, mai voluminoasă (441 pagini), mai uşurică (şi uşuratică), mai expandată (parcă), mai tragi-comică (rapsodie a new york-ului, orchestrată simfonic), o aştept din vară (de când am auzit de ea), de când nu apăruse încă la noi (aproape că uitasem de ea), dar urma să (mai spre iarnă), mai spre zilele trecute.

mă uit la ceas, e zece şi zece. zece şi zece o dată, zece şi zece de două ori, zece şi zece de trei ori, romanul lui colum mc cann e adjudecat (am sa-l judec în amănunt la final). mănânc ceva pe fugă, mă arunc pe canapea, tomiţă se învârte în jurul cozii (asta am făcut şi eu tot anul), nevastă-mea e la serviciu, bucureştiul adulemcă sărbătorile, amicul dedes taie porcu. împlânt cuţitaşul între foi, aud un foşnet, un freamăt (un guiţ? aproape un guiţ!). în ’goana nebună a lumii, paginile se despart şi citesc:

’cei care îl vedeau rămâneau muţi de uimire. pe church street. liberty. cortlandt. west street. fulton. vesey. era o linişte care se auzea pe sine însăşi, frumoasă, dureroasă. unii credeau mai întâi că era vorba de un capriciu al luminii, ceva legat de vreme, un accident în jocul umbrelor. alţii suspectau că era vorba de farsa urbană perfectă: să stai pe loc şi să te uiţi în sus până când începe să se adune lumea, până ce oamenii lasă capul pe spate, dau din el, confirmă, până când toţi privesc ţintă către absolut nimic, ca şi cum ar aştepta concluzia unui banc de lenny bruce. (...)’

mă duc până la subsol să văd cine e lenny bruce
.